Alazarul ruștesc, din nou la clubul de carte

Pe drum ne opream în răscrucea lui Moştrane, la uliţa care venea de la râu şi ducea direct la saivanele câmpului, exact la timp ca să vedem cireada de vaci. Nu eram numai noi acolo, ci multă lume, venită special ca să-şi vadă şi să-şi salute vacile, care acum nu mai erau ale lor, dar fuseseră cândva, înainte să ajungă pe mâna Colectivului. Bunicu-meu zicea că nici nu mai sunt unele dintre ele, muriseră, dar fiecare îşi ştia rasa ori le urmăriseră progeniturile, aşa încât era aglomeraţie mare în răscrucea aia, care delimita mahalaua noastră. Nu doar atunci, ci toată copilăria mea, până pe la sfârşitul anilor ’70, veneau bărbaţi de toate vârstele, cu pălăriile de pai în mână, femei, cu părul împletit în jurul capului, copii luaţi de părinţii lor, care strigau din tot plămânul numele animalului, iar vacile scoteau şi ele sunete care pătrundeau în sufletele oamenilor, încredinţaţi că animalul lor nu i-a uitat. Îi vedeam plângând ori chicotind de bucurie, în timp ce vitele alergau înainte, zguduind pământul şi lăsând în urmă un praf gros, cu miros de bălegar. Săndina avea şi ea câteva vaci, între care Alba era preferata, pentru că fusese vaca ei de zestre. Era un animal complet alb, cu nişte coarne mari şi un pic răsucite, iar mie mi se părea că ne face semn din cap ori de câte ori trece prin dreptul nostru, mai ales că Săndina o întreba cu glas mare:

— Ce mai faci, fata mea, ce-ai mâncat tu săptămâna asta? Albă! Când ţi-o fi mai rău, să vii acasă, Albă!

Este scena din „Fantoma din moară”, a Doinei Ruști, care pe mine m-a lăsat cu un nod în gât. Tot romanul este de altfel un nod în gât. În gâtul istoriei noastre. Dar scena asta are și suficientă duioșie cât să-ți rămână și la inimă.

„Fantoma din moară” e primul roman scris de Doina Ruști, început încă din anii 80, după cum a declarat prin niște interviuri. N-a fost însă și primul publicat, căci ca și unele dintre personajele ei s-a plimbat  cu manuscrisul mult timp pe la edituri, fără succes. În cele din urmă l-a tăiat, iar dintr-un capitol a dezvoltat un alt roman, care i-a fost acceptat. Așa se face că primul care a văzut lumina tiparului, în 2004 e „Omulețul roșu”, care ar fi mai degrabă partea a doua a Fantomei din moară, care s-a publicat și ea până la urmă prin 2008.

Fără să țină cont de datele de apariție, întâlnirile mele cu Doina Ruști au fost mai degrabă haotice. Mai întâi a fost „Manuscrisul fanariot” (2016), apoi „Lizoanca” (2009), apoi „Paturi oculte” (2020) și pe repede înainte, pentru că urma să vină și ea, personal, la clubul nostru de carte anul trecut, am făcut aproape o integrală, citind cam tot ce se găsea pe piață scris de ea la momentul ăla: „Homeric” (2019), „Mâța vinerii” (2017), „Patru bărbați plus Aurelius”… . Cred că doar pe Saramago l-am mai citit așa, aproape integral, cum am făcut cu Doina Ruști de câțiva ani încoace. Din păcate n-am scris și câte o recenzie de fiecare dată, după ce am terminat cărțile, însă am în reader o mulțime de fragmente care mi-au plăcut, din fiecare carte, subliniate și puse bine 🙂

După ce am citit „Omulețul roșu” îmi propusesem să scriu ceva rotund despre universul ăsta al Doinei Ruști – „Alazarul” în care trăiesc toate personajele ei și imaginația asta fără limite. Mă simt însă pierdută în alazar – eu care nu combat deloc cu imaginarul, ci doar cu realul sordid – iar proiectul mi s-a părut prea complex pentru cât timp mai am eu să scriu pe blog, așa că o să încerc câteva observații superficiale despre primul ei roman, față de care am sentimente amestecate.

„Fantoma din moară” este, din câte am înțeles, cel mai aproape de viața personală a autoarei. Se petrece în Comoșteni, satul natal, și are printre personaje și familia. Este de altfel singurul roman, din cele citite de mine, în care abordează această temă personală, a familiei, care în cazul ei a avut un destin trist. Mi-am dat seama că eu asta caut în fiecare carte, această notă de autenticitate care vine din trecutul, viața personală a autorului. Mi se pare că asta îi reușește cel mai bine oricui atunci când scrie, să-și descarce povestea, să o facă publică și să treacă astfel peste ea. Nicio imaginație nu bate viața. În cazul Ruști, ea a reușit datorită talentului narativ să dea autenticitate tuturor poveștilor ei, chiar și celor fantastice, pentru că fiecare poartă de fapt mici părți din viața și convingerile ei.

I se spune „romanul românesc al comunismului”, dar eu cred că mai degrabă i-ar zice romanul românismului, căci citindu-l îți dai seama de ce poporul ăsta e așa cum e și că nu are vreo șansă să fie altfel, cu un asemenea trecut. Cum spuneam, Doina Ruști povestește în „Fantoma din moară” viața ei într-o familie de învățători (bunicii) într-un sat din Dolj al cărui nume, conform wiki, vine dintr-o întâmplare extraordinară din istorie. Moștenitoarea pământurilor din zonă decide să se călugărească și să-și împartă pământurile țăranilor, pe care îi face astfel „comoștenitori”. Blagosloviți cu această pleașcă – dacă o fi reală întâmplarea – țăranii nu reușesc să se bucure prea mult de pământurile lor că vine comunismul și li le ia.

Bunica însăși, după ce e săltată de securitate pentru că a citit în clasă „Noi vrem pământ”, al lui Coșbuc, revine în sat, își dă toată pământurile la colectiv și îi îndeamnă și pe alții s-o facă. Urmează degradarea întregului sistem social care abia se străduia să se dezvolte în interbelic și după.

Scenele cu nod în gât alternează cu descrierile care nu fac cinste comoștenilor, de fapt nimănui, dar fac parte din istorie. Descrierea asta ruștească a satului și a oamenilor lui – pe care am mai găsit-o și în Lizoanca la fel de sordidă, deși acolo era vorba despre viața satului de după comunism, dar diferențele sunt aproape insesizabile – dă marea valoare a acestei cărți. Milițianul corupt, criminal și ticălos, învățătoarea transformată în prostituată pentru capii locali, apoi arestată pentru că face avort ca să scape chiar de rodul acelei ticăloșii, fiul activistului care reușește să acceadă la burse și să plece din țară, și care-i sfătuiește și pe alții să nu se mai bage în partid că oricum „piticul” e pe ducă, delincvenții satului transformați în securiști care ajung să controleze destinele oamenilor și se erijează în „binefăcători” ai comunei, țăranii care fură orice din avutul obștesc, pentru că a fost cândva al lor și pentru că acum de fapt nu mai au nimic.

Și peste toate, prezent și atotputernic, deși invizibil, partidul, Ceaușescu sau poate Max, fantoma din moara părăsită a satului, simbol perfect pentru ilustrarea spiritului distructiv al epocii. Au preluat averile chiaburilor, dar n-au fost în stare să le întrețină, așa că acum moara este locul de întâlnire al puștilor teribiliști și al tuturor angoaselor oamenilor din sat.

Lumea de la oraș nu era cu mult diferită. În universități cei mai buni studenți erau păcăliți să intre în partid ca să poată face carieră mai departe. Iar motivația era adaptată chiar și pentru cei care încercau să spună subtil că nu vor:

dacă eşti mulţumită de situaţia ţării, desigur, intri în partid din simpatie, dar, dacă nu eşti mulţumită, atunci chiar trebuie să intri, deoarece schimbarea nu poate fi făcută decât din interior.

Bineînțeles că totul se dovedește o mare țeapă, la fel cum, în copilărie, muncise în vacanța de vară la baloți, la Colectiv, și în loc să fie plătită ca și colegii ei i s-a dat o adeverință de „practică”. La fel și după terminarea facultății, cu prima medie, e dată la o parte din postul care i se cuvenea prin repartiție și trimisă aiurea prin țară, sub pretextul că exact de aia e trimisă, că e cea mai bună.

Ruști reușește să descrie toate astea fără patimă, fără încărcătura aia emoțională care cu siguranță că o fi existat, venind dintr-o familie în care ai pierdut totul, inclusiv părinții, apoi satul ți-a decimat și ce mai rămăsese din ogradă, începând cu pomii puși pe foc și sfârșind cu casa familiei, devastată. Cele mai nenorocite personaje sunt descrise calm, detașat, aproape cu simpatie pe alocuri, dar Ruști folosește cuvintele ca pe niște ace pe care le înfige în carnea personajelor ca într-o păpușă vodoo. Mă întreb ce părere or fi având comoștenii despre imaginea lor din romanele Doinei Ruști, căci cu siguranță s-or recunoaște unii dintre ei.

De altfel, ca și în Lizoanca, și aici în Comoșteni aproape că nu există om nevinovat. Corupția morală este generalizată și singura scuză este că așa erau vremurile. Inclusiv mecanismele de autoflagelare ale victimelor sunt atât de bine descrise încât nu poți să nu rezonezi, să-ți imaginezi chiar că ai putea face exact la fel în situația dată.  Apoi călăii, au și ei scuzele lor, la fel de valabile. De exemplu preotul satului își liniștea conștiința astfel:

Mircea Buţescu se gândeşte la perioada aia cu un sentiment vinovat, dar şi cu oarecare mândrie. E uşor să condamni dintr-un timp confortabil ceva ce s-a petrecut într-o istorie constipată. Şi e nedrept. A scris jumătate de an sute, poate mii de pagini, dar este sigur că nimic din ceea ce-a pus el pe hârtie n-a făcut vreun rău cuiva. Scria în special noaptea, rememorând discuţiile banale, mai ales legate de schimbarea unor versuri ori a unor pasaje melodice, despre femei, despre haine etc. Este sigur că nu pomenise niciodată ceva care să-i incrimineze pe băieţii ăia simpatici, care îl tratau ca pe-un frate. Totuşi, bateristul fusese arestat într-o seară, chiar în timpul repetiţiilor, iar pe Buţescu îl marcase rău episodul. La vreo săptămână după aceea se încheiase şi misiunea lui…

Însă erau destui care nu aveau nici atâta conștiință. Era cum era și gata. Interesant cum fiecare în sinea lui rumega toate mizeriile la care era supus și silit să le facă altora, când ar fi fost atât de simplu să se alieze și să răstoarne sistemul. Însă primul gând atunci când își vedeau vechi cunoscuți pe stradă era să nu care cumva să scape ceva sau să spună ceva, căci nu se știe cine e de fapt celălalt, dacă nu cumva e turnător. O neîncredere care continuă să ne guverneze și azi și cu care probabil vom muri mulți dintre noi.

Apoi sunt detaliile absurde ale epocii, care azi par de râs deși sunt înfiorătoare. De la umilințele prin care treceai ca să-ți procuri orice, de la hrană la chiloți tetra de la magazin – securistul comite un act de generozitate și „bagă” ciocolată cu rom în zilele de după explozia de la Cernobil – la ploconelile față de diverșii mici stăpâni de tarlale – brigadierul, veterinara, prim secretarul, milițianul – și până la arbitrariul dispozițiilor venite de sus, care presupuneau lucrări absurde de astupare a șanțurilor de scurgere de pe marginea drumului sau plan de arestări nu pe vinovății, ci pe sexe, categorii de vârstă și infracțiuni. Totul era o mascaradă în care juca toată lumea, după cum cântau niște ipocriți.

Povestea e bine dozată și cu mici bancuri debușeu, cât să ți se mai ducă nodurile din gât, căci așa funcționa de fapt și atunci societatea. Un râs crispat, căci nu știi nici dacă ăla care spune bancul nu te toarnă apoi tocmai pentru că ai râs. Povestea sordidă a învățătoarei are și o variantă banc, în care oamenii de știință studiază ce se întâmplă între doi bărbați și o femeie puși în aceeași cameră. Francezii se distrează de minune, englezoaica pretinde că nu i-au fost prezentați bărbații, deci îi ignoră, iar românca, încercănată și obosită, zice că au regulat-o pe rând toată noaptea, iar către ziuă au pus-o să-și facă autocritica că e curvă.

Există bineînțeles și bancuri despre mâncare. Dar sunt mutate la ruși ca să pară inofensive:

…Miţu, care le spusese hai să vă zic un banc, poate îl mai spuneţi şi voi în stânga şi-n dreapta, să se deştepte lumea, nu e nimic politic, nu e cu şefu’, e despre ruşi, iar astea ştiţi că e voie să se spună: Cică la Moscova oamenii au făcut o revoltă. Iese Gorbaciov şi-i întreabă: ce vreţi, oameni buni? V-am dat carne, v-am dat brânză, dulciuri – slavă Domnului! Ce mai vreţi? Mulţimea răspunde prompt, scandând la unison: Vrem porto-ca-le! Vrem porto-ca-le! La care, Gorbaciov se întristează: Să ştiţi că mă supăr! Păi, ce credeţi voi, oameni buni, că România e ţară tropicală!?

Spre deosebire de alte scrieri ruștești, la „Fantoma din moară” am și ceva de reproșat. Poate pentru că e primul roman, și nu avea atâta experiență ca acum, poate pentru că a fost de fapt tăiat și publicat doar parțial, mi se pare că șchioapătă la partea de structură. Începe destul de slab, pentru forța poveștii pe care o descoperi către mijloc, apoi pe parcurs pierde unele fire care ar fi fost normal să ducă undeva sau chiar personaje.

De exemplu se pierde complet pe parcurs sora personajului principal, nu știm de ce. Apoi romanul începe ca un roman în roman, cineva scrisese și publicase un roman despre ea, despre Adela, personajul principal care pare a fi Doina Ruști. Însă acel roman se termină și el abrupt și fără noimă, ca să înceapă de fapt adevărata poveste, așa cum o vede securistul zonei, care îi știa pe toți și îi avea pe fiecare la mână cu câte ceva.

Către final am înțeles și care ar fi semnificația acelui roman în roman – adică sper că am înțeles că ar fi ca un soi de dosar făcut de securitate – însă personal aș fi preferat povestea clasică, fără efectele flamboiante ale spiritelor neînțelese din moară. Mă rog, cum am spus eu prefer realismul sordid celui magic. Dar cred că dacă e să-mi amintesc ceva peste ani din romanul ăsta va fi atmosfera comunismului cotidian și senzația de sufocare atât de palpabilă din fiecare pagină, și nu voi ține minte nimic din bogăția aia de metafore care descriu imaginarul din moară.

Înțeleg că poate o poveste scrisă simplu și realist, despre istoria lucrurilor, așa cum s-a întâmplat, nu se mai cumpără. Ca și la filme, Marvel a acaparat piața. Sau poate că ăsta e stilul Doinei Ruști, nu poate să nu bage și ceva imaginar, fantastic, fantome, spirite, închipuiri diverse. Cert e că pe mine m-a cam obosit partea asta imaginară, din moară, dar am savurat – dacă pot folosi acest termen în legătură cu mizeria umană descrisă acolo – povestea reală și personajele din ea.

Apoi, finalul m-a lăsat tot cu nodul în gât, cum se cuvine. Povestea străbunicului învățător, căruia îi ard cărțile doi foști elevi deveniți comuniști revoluționari, și a celor doi oameni mai răsăriți ai satului (morarul și arhitectul) cărora li s-au confiscat bunurile și au fost cel mai probabil omorâți prin lagăre. Toți s-au străduit să construiască ceva în pofida zădărniciei care se născuse și atunci, ca și acum, la sat. Dar nu au rămas și în istorie pentru asta:

Exista un suflet al morii părăsite, care ieşise în lumina de iunie, temător şi împărţit în corpuri plutitoare, găsindu-şi cu timiditate ori cu bucurie un loc statornic, în carnea vie a unor oameni, care nu doar că nu contau pentru istorie, dar nici pentru ei înşişi nu mai însemnau ceva.

Cine schimbă de fapt lumea? Nu căpeteniile revoltate? Voievozii care au tăiat capete, industriaşii care au sărăcit mii de oameni, poeţii care au călcat peste cadavrele altor poeţi? Nu sunt ei învingătorii? Oameni temerari şi necruţători, imposibil de oprit şi de îmblânzit, şefi de trib, în stare să ucidă şi să uite. Cruzi, ucigaşi şi incendiatori de cărţi – fericiţii făuritori ai istoriei!

Cine îşi va mai aduce aminte că Virgil Popescu a făcut o casă? Cine va şti câtă pasiune, emoţie şi fericire sunt îngropate în coloanele ei albe? Nimeni nu-i ţine minte pe cei care fac şcoli şi cămine culturale. Tot efortul lui va muri odată cu el, iar peste o sută de ani, pe acest loc se va înălţa statuia lui Pavel, pe soclul căreia va scrie cu litere aurii: Locul în care au fost arse cărţile duşmanilor.

Chiar dacă nu e cel mai bun roman al ei, „Fantoma din moară” este unul dintre cele mai bune romane despre comunism și despre noi, ca națiune. Merită citit și discutat, așa cum vom face și noi sâmbătă la clubul de carte. Dacă l-ați citit, intrați aici ca să-l comentăm.

Etichete: club de carte, comunism, Doina Ruști, Fantoma din moară, Omulețul roșu, recenzie, viata la tara