15 ani de când știți totul despre mine

Cum am început

Prima postare a fost într-o miercuri. Mă întorsesem din Portugalia și aveam lucruri de povestit 🙂

Eram plecată din presă de câteva luni și îmi lipsea scrisul, în plus firma la care plecasem ca să fac PR îmi dăduse țeapă, așa că la scurtă vreme după asta am devenit un soi de muritor de foame, denumit pretențios freelancer. Desigur, puteam să mă întorc în presa cotidiană, unde scrisesem timp de 11 ani neîntrerupți, dar obosisem și plecasem pentru că nu mă mai regăseam în ce făceam atunci. Au urmat niște ani cu diverse proiecte care mi-au mai oferit mici guri de aer, o bursă foarte interesantă, dar realitatea era că timp de vreo patru-cinci ani m-am cam târât pe coate. A fost prima mea resetare profesională și personală, în jur de 40 de ani. Nu era o fericire, la vârsta aia, cu credite și fără venit, să mănânci cu caserola de la mama, dar am făcut-o și pe asta.

Am avut timp, așadar, berechet, ca să scriu zilnic pe „glob” și să-i fac astfel o oarecare notorietate. Era și epoca prielnică, rețelele sociale erau la început și toată lumea avea bloguri, cum are acum podcasturi. La început scriam orice bășini îmi treceau prin cap, cam cum se postează acum pe facebook, dar în timp am mai rărit ritmul și m-am concentrat pe chestii mai elaborate. Mă rog, probabil tot niște bășini, dar mai scremute 🙂

Au fost câțiva ani în care am blogul a fost destul de cunoscut, mai ales datorită preluărilor de către Hotnews. N-am reușit să monetizez acel succes, nici nu m-am străduit suficient, admit. În presă am avut oroare de pișcotari, deci nici în blogging n-am dat curs diverselor invitații de a scrie contra plăți în natură sau alte combinații. Iar pentru bani nu m-am învârtit în cercurile concentrice necesare (deși au fost niște tentative), așa că blogul a rămas doar un loc în care scriu ce îmi trece mie prin cap, ce mă enervează sau mă bucură, ce mă preocupă, ce mi se întâmplă. Cum mi-a zis o amică deunăzi, cu care nu mă văzusem demult,

eu știu ce ai mai făcut, că tu scrii tot ce faci pe blogul ăla!”.

Trebuie să recunosc totuși că niște câștiguri am avut de pe urma lui, pe lângă faptul că mi-a oferit posibilitatea să „mă răcoresc” scriind, să-mi scot din sistem chestiile care mă apăsau sau chiar să mișc diverse lucruri prin societate (de exemplu dubița albă din Vitan 😉 ). Au fost și mici câștiguri bănești, căci unii dintre cititori au luat în serios butonul ăla de like-uri în euro de pe coloana din dreapta. Dar din asta nu se putea trăi și achita credite, așa că după niște ani de freelancing am acceptat să mă angajez din nou, de data asta într-un ONG, căci mi s-a părut că pentru o vreme activismul este ceea ce mi se potrivește și mă motivează. Am păstrat însă și alte proiecte colaterale care mi-au oferit și niște bani în plus (căci nici din oengism nu plătești credite) și satisfacții sporadice.

Dar cele mai importante câștiguri de pe urma blogului au fost oamenii cu care m-a pus în legătură. Pe unii dintre ei i-am și păstrat în viața mea și ăsta este unul dintre motivele pentru care nu voi renunța prea ușor la blogul ăsta, căci este o parte frumoasă din istoria mea. În ciuda demodării, a traficului insignifiant și a timpului pe care mi-l ocupă, atunci când scriu pe el, continuă să fie totuși un mijloc minunat de a cunoaște oameni cu care mă asemăn într-un fel sau altul.

Am strâns în acești 15 ani de blogging mai mulți prieteni, ba chiar un iubit, un club de carte și vreo 2000 de abonați. Din ei am mai rămas azi cu puțin peste 500. Și cu iubitul 😉 Am scris în timpul ăsta 2947 de postări din care am publicat doar 2905 și am primit 32.274 de comentarii, majoritatea civilizate. Din păcate nu mai am cum să văd care au fost vizualizările maxime ale postărilor, de când s-a transformat google analitics, dar pot să văd pe blog care au fost cele mai de succes postări din punct de vedere al comentariilor. Postarea despre iarna lui 54 rămâne prima în top 10, dar sunt postări de care-și amintesc diverse persoane care mă abordează și dincolo de acest top, de exemplu cele din timpul recensământului, când am fost recenzor, cele despre religie și biserică, cele despre construirea casei de la moșie sau portretele românilor care au ales să emigreze și ale celor care au decis să rămână aici:

Cele mai de succes postări de pe blog, după numărul comentariilor

Ce urmează

Habar n-am. Îmi zicea un amic zilele trecute că de ce nu fac eu niște întâlniri pe zoom sau altă platformă online cu cine vrea să participe, ca să dezbatem diverse subiecte care ne preocupă. Un soi de talk show, dar onlai. Nu știu cine ar participa la așa ceva, dar el crede că ar fi o terapie bună pentru mulți dintre noi. Ceva incipient facem deja la clubul de carte, mai ales de când îl ținem și online. O oră discutăm despre carte și în următoarea o dăm în diverse, în funcție de unde ne duce și subiectul cărții. Uneori ies discuții interesante.

De exemplu la ultimul club, sâmbătă, am discutat o grămadă despre comunism (căci ce să discuți după Fantoma din moară), și mulți dintre noi am avut o revelație: că nu toată lumea era la fel de conștientă de ceea ce trăiam atunci. Una dintre participantele de la club ne povestea că bunicul ei asculta Europa liberă, că era enervat de toate mizeriile și nedreptățile din epocă și că avea chiar și termeni de comparație, pentru că fusese un om educat și apucase să trăiască decent înainte de comunism, iar asta i-a setat și ei anumite valori și convingeri. Lucruri care nu erau deloc valabile pentru noi ceilalți, ai căror bunici abia dacă fuseseră alfabetizați în comunism, iar părinții erau recunoscători comunismului că-i scosese din foame, vorba aia. Deci nici vorbă să sesizeze că li se încălcau niște drepturi sau că li se făceau nedreptăți. Majoritatea luau lucrurile așa cum erau și erau nemulțumiți eventual doar de faptul că nu găseau mâncare. Nu aveau un orizont de așteptare, nici vorbă de idei revoluționare de răsturnat regimul.

Pornind de aici ne putem explica, într-o oarecare măsură, de ce oamenii percep diferit unele întâmplări sau povești și de ce unii cad victime dezinformării, pentru că sistemele lor de referință sunt date de educația și mediul în care au crescut. Azi știm cu siguranță mult mai mulți că avem niște drepturi (deși adesea facem abstracție că avem și îndatoriri), dar chiar și așa gradul de toleranță la abuz este încă mult prea mare, iar asta știm deja de unde vine.

În fine, n-o mai lungesc, căci postarea asta trebuia să fie festivă. 15 ani de blogging. Nu se adaugă la pensie, dar au fost buni pentru mine 🙂 Nu știu cât o să se mai citească așa ceva, probabil specia va muri odată cu noi ăștia cărora încă ne place să citim, nu să auzim în căști sau să vedem clipuri pe iutub. În fine, vă mulțumesc că treceți pe aici și stați pe aproape căci vor urma niște scrieri, cât de cât interesante!

Cum am continuat – una dintre temele blogului înainte de asta de acum

Tags: aniversare, blogging