Vancouver și oamenii lui (VII)

După câteva zile de colindat BC-ul între mare și cer, am ajuns în sfârșit și în Vancouver orașul. E de fapt o zonă metropolitană formată din multe orășele care în total se cheamă Marele Vancouver și găzduiește peste trei milioane de oameni. E a treia mare zonă metropolitană a Canadei, după Toronto și Montreal, dar se pare că e cea mai aglomerată, ca densitate umană. Probabil și datorită vremii mai moderate, dar și frumuseții zonei, căci e frumos tare să stai pe balcon și să vezi, oriunde ți-ai îndrepta privirea, munte, ocean, ori pâlcuri-pâlcuri de tot felul de dezvoltări imobiliare.

Noi am stat în Burnaby, la etajul 15 din 12, la aceleași gazde primitoare. Blocul lor are de fapt 12 etaje în mod real, dar pentru că societatea incluzivă canadiană a vrut să-i menajeze în superstiții pe diverșii conlocuitori de pe aici, au fost omise de la numărătoarea etajelor numerele care înseamnă ceva rău în unele culturi.

De exemplu cifrele 4 și 14 aduc a moarte, în cultura asiatică, iar 13 a picat și el același test, dar pentru occidentali, care evită să cumpere apartamente sau să stea pe locul 13 în avion, că aduce ghinion. Așa au ajuns prietenii noștri să locuiască la etajul 15 într-un bloc care are de fapt numai 12 etaje.

În imagine este panoul liftului lor, din care s-ar putea crede că blocul nu are niște etaje, adică ori are duplexuri, ori liftul nu oprește la anumite etaje. Realitatea e că blocul are toate etajele și liftul ajunge la fiecare, doar că dacă apeși pe 5 te duce de fapt la 4, numerotat 5. Și tot așa.

Chestiunea asta cu etajele a fost decisă de dezvoltatorii imobiliari care și acolo ar face totul pentru profit, ca peste tot. Nu poți să stai cu etajele 4, 13 și 14 nevândute într-un oraș în care jumătate din locuitori nu sunt vorbitori nativi nici de engleză nici de franceză și cred în chestii imaginare (mă rog, am văzut că la biblioteca din Whistler religia era trecută la no-fiction, deci treaba e relativă). Dar numărătoarea asta selectivă a etajelor a dus în cele din urmă la politici locale mai ferme, deoarece pompierii s-au plâns că în caz de incendiu, când urcă pe scări prin fum, sunt induși în eroare de numerotarea „norocoasă”, așa că la nivelul orașului s-a decis să nu se mai omită cifrele de dragul superstițiilor, că mai bine stai la un etaj care înseamnă moarte decât să mori ca prostul că n-a putut pompierul să ajungă la tine să te salveze.

Mă întreb ce or face chinezii dacă le pică un pin cu cifra 4 la cardul bancar? Dar în fine, nu asta definește Vancouverul, ci o mulțime de alte chestii, deopotrivă minunate și surprinzătoare, unele chiar bizare, pe care am avut ocazia să le vedem și simțim în cele trei zile cât l-am colindat.

Stanley Park și istoria prostiilor de tinerețe ale Canadei

În prima zi am început cu cel mai mare parc al orașului, Stanley Park, care se întinde pe vreo 400 de hectare pe un soi de peninsulă în nordul orașului. Ne-am plimbat și noi în jurul lui, preț de vreo 15 km. E o promenadă celebră care pornește din portul Vancouver (cel mai mare din Canada și, după unii, principala sursă de venit a orașului, locul de unde pleacă și vasele alea de croazieră imense spre Alaska), dă roată peninsulei-parc, trece pe sub podul Lions Gate (care seamănă oarecum cu celebrul pod din San Francisco) și se întoarce în oraș.

Pe traseu ai ocazia să vezi câteva plaje urbane sau să mai cheltuiești niște bani pe un hidroavion, dacă vrei să vezi Vancouverul și de sus și, firește, să admiri flota de yahturi a bogaților vancouverezi.

Tot din plimbarea asta ai ocazia să mai afli ce grozăvii a mai făcut statul canadian în tinerețe, că dacă tot au început să-și pună cenușă în cap pentru cum s-au purtat cu nativii, le e ușor să admită că au fost ticăloși și cu alte nații. Pe diverse plăci, ici-colo, de-a lungul promenadei, ți se mai povestește câte o mică istorioară din asta:

• De exemplu cu niște sute de indieni care au fost ținuți vreo două luni pe un vapor în portul Vancouver, în 1914, pentru că statul canadian zicea că nu primește decât imigranți din țările lor de origine, iar ăștia veniseră din Hong Kong și erau supuși britanici, la fel ca și canadienii de altfel. Adică erau neamuri, cum s-ar zice. Abia în 2008 Parlamentul Canadei a zis că au greșit și și-au cerut scuze;
• La fel au procedat cu canadienii de origine japoneză, pe care i-au trimis în lagăre în Al Doilea Război Mondial, când Japonia era inamicul, deși oamenii ăia nu erau vinovați de nimic, dar brusc statul nu avea încredere în ei. Au fost familii întregi alungate, distruse, cărora statul le-a luat micile afaceri și i-a tratat ca pe dușmani ai poporului, deși nu mai aveau nicio legătură cu Japonia și nici nu aveau unde se duce din cauza asta. O poveste interesantă aveam să aflăm despre istoria asta la o fostă fabrică de bărci de lângă Vancouver, a unui meșter japonez, care fusese alungat cu toată familia lui din propria casă și fabrică, doar pentru că avea ochii oblici.
• Apoi la un moment dat vezi pe traseu și un pâlc de totemuri ale nativilor, niște bârne sculptate și pictate, puse în picioare pe un spațiu verde. Fiecare are câte o semnificație în cultura tribului care l-a făcut. Seamănă pe alocuri cu crucile noastre vesele de la Săpânța.

Toate astea, trebuie să recunosc, sunt semnele unei societăți sănătoase, care măcar a căutat în propriul trecut, și-a recunoscut greșelile și nu poate decât să spere că nu va mai face la fel. Ține de oamenii care vor trăi aici să și învețe ceva din greșelile celorlalți. Chestiile astea, din păcate, nu se găsesc în multe culturi. În România, de exemplu, nici atât. Și, oho, ce am mai avea și noi nevoie de niscai cenușă din asta de pus în cap.

După o asemenea plimbare pe jos se cerea o masa pe măsură, așa că la final am poposit pe Granville Island. De fapt nu e o insulă, e tot un apendice de pământ unde au fost docuri și acum s-a transformat într-o zonă posh de petrecut timpul, cu un soi de Hala Traian plină de bunătăți scumpe, case făcute pe pontoane și o vedere frumoasă spre oraș, în timp ce pescărușii cât gâștele de mari îți dau roată în căutarea unei gustări.

Aici, la Tap&Barrel Vancouver, unde am mâncat din nou niște porții uriașe de pește și alte delicatese, am avut ocazia să văd și progresismul canadian la toaletă. Pe prima ușă scria „UNIVERSAL”, ceea ce i-a indus pe mulți în eroare, care se așezaseră la coadă la această ușă, neștiind că dacă mai făceau un pas, după colt, exista și ușa pentru dame.

Când am ieșit de la toaletă am zis să fac un pustiu de bine și să le informez pe doamnele aflate la coadă la Universal, că mai există o ușă unde e mai liber. Una dintre ele mi-a mulțumit ușurată, dar a adăugat un „you never know these days” cu năduf, semn că încă se mai lucrează la toleranța aia.

Oricum, nu știu dacă e cazul să mai spun, dar dacă tot suntem la toalete zic că nu strică să punctez faptul că în fiecare loc în care am fost în vacanța asta, toaletele au fost în marea lor majoritate spații curate sau oricum decente, am găsit hârtie igienică și săpun chiar și într-o toaletă din parc, lucru care desigur că pare banal în societățile civilizate, dar vă asigur eu că nu e, venind din România unde nici măcar la spitalele publice nu vezi așa ceva în toalete. Mă gândesc că e ciudat că încă simt nevoia să punctez asta în 2026, dar pesemne că românismul mă va urmări până la moarte.

Iar cealaltă chestie remarcată în spațiile publice canadiene, absolut toate, de la aeroport, gări, autogări, parcuri sau pur și simplu pe stradă, peste tot există fântâni cu apă potabilă, de la care îți poți umple sticla, dacă o ai, sau poți să bei pur și simplu apă. În Alberta apucasem să cumpărăm apă de băut îmbuteliată din supermarket, dar umblând de colo colo aproape că nu am avut nevoie de ea, pentru că găseai oriunde apă bună de băut, la liber. Iar ca urmare a acestui fapt, a calității bune a apei potabile din Canada, și raioanele lor din supermarketuri sunt foarte sărace în apă îmbuteliată. Spre deosebire de Europa, unde toată lumea bea apă îmbuteliată și mimează reducerea consumului de plastic. Nu degeaba Canada are atâta apă pe continentul ăla pe care-l ocupă, se pare că a știut s-o și ofere tuturor. Chapeau!

Cum sunt dresați canadienii cu gunoiul și fumatul

Un alt aspect pe care nu ai cum să-l treci cu vederea în Vancouver – sau poate de vină e tot aplecarea mea veche către gunoaie – este gestionarea deșeurilor. Toate zonele publice sunt înțesate de coșuri de gunoi separate pe fracții și fiecare coș are și câte un panou explicativ, cu imagini, ca să înțeleagă tot prostul, ce anume se poate arunca în acel coș.

Stând atâtea zile cu Elena și Gelu am văzut și cum sunt „dresați” canadienii să-și arunce gunoaiele acasă: să clătească sticla sau cutia de lapte sau orice alt recipient, înainte să-l arunce, să aibă cel puțin trei-patru containere în casă pentru diferitele tipuri de gunoi și chiar să ia în serios chestiunea, încât să plimbe gunoiul cu ei câteva zile, în portbagaj, până găsesc locul potrivit ca să arunce acel tip de gunoi. O chestie care la noi încă e considerată degradantă, „să umbli cu reciclabilele după tine, ca boschetarii”, după cum s-a exprimat un român verde. Sunt sigură că are și Canada faliții ei, dar cred că în mare s-a cam învățat pe acolo lecția deșeurilor, de vreme ce n-am văzut gunoaie pe străzi sau prin natură. Dar toate astea se fac și cu biciul, nu numai cu zăhărelul, chestie care la noi tot nu s-a învățat nici în ziua de azi. Uite, de exemplu, ce vezi înainte să te urci în autobuz în Vancouver:

Cealaltă chestie surprinzătoare, apropos de dresaj, mi s-a părut faptul că fumatul e interzis în spațiile publice, uneori chiar și afară, în parc de exemplu, dar și în propria locuință, dacă s-a hotărât astfel în clădirea în care locuiești. Nu ai voie să fumezi nici măcar pe propriul balcon, ci trebuie să ieși din clădire și să te duci într-un loc care e amenajat special pentru asta. Până și mie, nefumătoare, mi s-a părut de-a dreptul diabolic. Cum adică, să nu pot să fac io ce vreau la mine-n casă!? 😉 Totuși, fumatul ierbii pare să facă excepție căci, așa cum am mai spus, mirosul ăla se simte aproape peste tot.

Dar nu iarba e cea mai mare problemă, mai ales de când e legală, ci alte droguri care-i fac pe mulți dintre homeless-ii împrăștiați prin downtown Vancouver să stea în poziția ghiocelului. E un bulevard întreg, în apropierea portului, plin de astfel de oameni, în diverse stări de degradare, și pentru care nu pare să existe o soluție socială. Iar restul lumii s-a obișnuit cu acest spectacol, îi ignoră ca și când oamenii ăia ar fi niște obiecte stradale.

Vancouver, ca și celelalte orașe canadiene, cuprinde toate extremele astea: posesorii de yahturi sau de hidroavioane, locuitorii care-și văd de job-urile și de viețile lor, încercând să respecte regulile de conviețuire, și cei care, la un moment dat în viață, au scăpat frâiele și au ajuns pe Hastings Street sau alt bulevard central din alt oraș mare, și stau aplecați până la pământ, adunând chestii imaginare de pe jos. Trebuie să recunosc că e un spectacol trist și degradant pentru o societate care are pretenții de civilizație.

Marine Building, bijuteria Art Deco

Că tot veni vorba de Hastings street, în capătul ei se află și simbolul vechii bogății a orașului, una dintre cele mai interesante clădiri Art Deco din Vancouver și zice-se chiar din Canada. Marine Building a fost în 1930, la inaugurare, cea mai înaltă din oraș – 22 de etaje și semăna cu zgârie norii new-yorkezi ai vremii, cu etaje retrase succesiv spre vârf, un fel de Empire state building. Acum a fost depășită de numeroșii zgârie nori de sticlă ai zilei, dar rămâne o dovadă a bogăției și potenței financiare a orașului și în special a portului Vancouver, prin arhitectura și decorațiunile ei: teracotă verde-albăstruie, ca apele oceanului, sculpturi reprezentând animale marine și vapoare, bronz și marmură la intrare, opulență cât cuprinde înăuntru.

Nu s-a făcut rabat de la lux și calitate, doar că inaugurarea ei a coincis cu marea criză financiară a secolului trecut, așa că dezvoltatorul inițial n-a apucat să-și scoată banii pe ea, ba chiar a fost vândută mult sub prețul de construcție familiei Guinness (irlandezii cu berea), care tot atunci au cumpărat mult teren în zona Vancouver, pe care au dezvoltat ulterior diverse cartiere. Inclusiv podul Lions Gate se pare că ar fi făcut tot de ei, ca să-și lege cartierele de restul orașului. Cam cum face Negoiță al nostru acuma prin sectorul 3, că și Bucureștiul azi e cam ca America la nivelul anilor 30-40 😊

În septembrie, Marine Building era în renovări, deci nu i se vedea fațada integral, doar intrarea, dar putea fi vizitat parterul, care pare oricum cea mai spectaculoasă parte a clădirii. Restul era transformat în apartamente și sedii pentru firme, nu era accesibil. Sau n-am știut noi pe ce butoane să apăsăm în lifturile alea aurite.

Simon Fraser University și grădinile urbane

Într-o dimineață am vizitat așa, pe neașteptate, și campusul Simon Fraser University, a doua mare universitate din Vancouver, locul de muncă al Elenei. Am văzut săli de clasă, cantine, toalete, biblioteci și cancelarii, ca și când am fi fost în vizită de prospecțiune. Surprinzător că n-am dat peste niciun paznic care să ne întrebe ce căutăm pe acolo și să ne zică că nu avem voie (alt românism care nu moare în mine). Că era vacanță, cum să umbli creanga așa prin campus, chit că ești însoțit de un profesor?! Mă întreb oare cum supraviețuiesc societățile astea deschise fără vajnicii paznici meniți să interzică orice.

Universitatea are o arhitectură brutalistă, creată de o mână de arhitecți locali care s-au întrecut în 1963 să facă proiecte care să sugereze că universitatea este făcută în 1993 – cam așa suna cerința clientului, care trebuie să admit că era provocatoare. Rezultatul a fost mulțumitor, mai ales că a reușit să integreze clădirile în relieful zonei, adică dealul Burnaby, pe care nu-l domină, ci doar ocupă. Mai exact nu există clădiri înalte în campus, ci diverse corpuri de câteva etaje, care grupează facultățile și specializările, astfel încât studenții să nu aibă de colindat prea mult între clădiri.

În interior totul e făcut ca să acomodeze studentul din orice colț al lumii. Ce nu mai văzusem până aici au fost niște automate pline cu halate albe de laborator și caiete de studiu, amplasate în clădirea unde se țin cursuri de biologie sau chimie. Ai uitat halatul acasă, marci banul la automat și-ți cumperi unul pe loc, și fără scuze că mi-a mâncat câinele caietul cu tema 🙂

Locul respiră normalitate, una la care noi nu am ajuns încă, nici măcar în domeniul privat. Tot în campus e și o mică grădină comunitară, în care cine vrea poate să-și închirieze un lot de pământ ca să cultive legumele care-i lipsesc de acasă. Elena și Gelu au și ei un lot acolo. Evident că țăranca din mine a ținut să viziteze și acest punct de interes legumicol 😊

Muzeul maritim, singurul muzeu vizitat în Canada

Ca un făcut, am fi plecat din Canada fără să fi vizitat vreun muzeu în vacanța asta. Am avut câteva tentative fără succes (de exemplu voiam să vizităm muzeul emigrației chineze din Canada, dar era închis în ziua aia), așa a fost să fie.

Dar în ultima zi în Vancouver am avut timp să vedem Muzeul maritim, locul în care de fapt afli pe scurt povestea tristă a întâlnirii dintre exploratorii europeni și băștinașii aflați pe continent la momentul „descoperirii” lui. Bine, afli mai multe, dar asta mi-a rămas mie în cap, ca încă o aroganță a europenilor față de restul lumii.

Unul dintre exploratorii care cică a avut o relație bună cu băștinașii a fost însuși George Vancouver (cel care a dat și numele orașului și insulei din apropiere), un britanic care a învățat marinăria pe barca exploratorului James Cook, pe la 1700, apoi a devenit el însuși mare explorator. Toți căutau un pasaj maritim care să-i ajute să treacă din Atlantic în Pacific, prin nordul continentului american, ca să ajungă mai rapid la Asia. Nici Vancouver nu a găsit pasajul, dar în schimb a cartografiat destul de bine coasta vestică a continentului, așa încât după hărțile lui s-ar fi navigat până în zilele noastre.

Cel care a descoperit până la urmă pasajul de trecere a fost un norvegian, Roald Amundsen, abia pe la 1900, după ce a petrecut trei ierni grele prin zonă. Exact iernile astea năpraznice de fapt i-au decimat pe ceilalți care au încercat înaintea lui. Căci Amundsen a învățat de la inuiți cum să se îmbrace, cum să vâneze și cum să călătorească pe gheață, exact lecția pe care exploratorii britanici de dinaintea lui au refuzat-o, iar mulți au plătit-o cu viața.

Muzeul din Vancouver pune foarte sugestiv alături efectele rămase de la occidentalii care și-au lăsat oasele pe acolo – porțelanuri și argintărie, cu care veniseră în pustietate și care nu-i ajutau cu nimic să supraviețuiască – și obiectele folosite de băștinași – piei, blănuri, ochelari din os cu niște fante înguste ca să le apere ochii de lumina puternică reflectată de zăpadă, capcane pentru vânat etc.

Deși i-au ajutat să supraviețuiască iernilor canadiene, i-au încălzit și le-au dat să mănânce, băștinașii au fost tratați ca niște sclavi de „exploratori”. Pe principiul etern că pe cine nu lași să moară, nu te lasă să trăiești.

Același principiu a fost continuat de statul canadian, care a folosit cunoștințele și ajutorul inuiților chiar împotriva lor. Ca să-i supravegheze pe inuiți, să-i pună la muncă și să impună dominația canadiană în zona arctică, locuită de oamenii ăștia. În muzeu poți să vizitezi una din bărcile de patrulare folosite în perioada 1920-1950 de către poliția canadiană în zona Arctică. Are sub punte cabinele ofițerilor, iar pe punte, într-un cort, erau lăsați să doarmă inuiții, o familie de opt sau zece persoane înghesuite într-un cort.

Bine, toate astea pot fi și parte din fenomenul punerii cenușii în cap, chestia cu acknowledgementul de care am mai vorbit, dar nu cred că se exagerează prea mult.

Cu ce se mai ocupă tineretul canadian

Într-una din zilele în care am rămas până seara prin oraș, am avut un șoc cultural sau hai să-i zicem generațional, când am văzut ce e în stare tânăra generație canadiană să facă pentru niște boarfe.

Concret, am nimerit din întâmplare într-o clădire din port, unde se vindeau haine ale firmei locale Aritzia, la un preț mai mic decât în magazine – nici nu auzisem de ei până atunci, dar eu nu sunt vreo autoritate în materie. Noi am nimerit în clădirea aia pentru că voiam să vedem mai de aproape ce e cu globul ăla pământesc uriaș care trona la intrare. Așa am ajuns să ne intercalăm din greșeală într-o coadă lungă de oameni – în special femei – care așteptau să intre într-o sală ca de spectacole, dar în care era plin de țoale. Când am văzut că am greșit locul am făcut stânga împrejur și am ieșit, de s-au și mirat paznicii că ne-au văzut ieșind de acolo cu mâna goală. De regulă lumea ieșea cu câte două-trei sacoșe mari cu haine.

Ne-am mai plimbat noi prin zonă până când s-a înserat și s-a terminat programul de vânzare pe ziua respectivă, apoi am văzut o coadă lungă care șerpuia de la clădirea cu pricina, prin port, pe malul apei până hăt, spre Stanley Park, preț de probabil vreun km. Când s-a lăsat seara, oamenii au început să-și instaleze corturi și saltele la coadă, pregătindu-se să petreacă noaptea acolo, până a doua zi când se redeschideau vânzările.

Pentru mine a fost prima întâlnire cu o astfel de determinare, demnă de cauze mai bune, a cuiva care stă la coadă ca să-și cumpere ceva, și care nu e mânat de foame sau altă nevoie vitală în demersul ăsta (asta e o trimitere la cozile din comunism, în caz că am cititori care nu s-au prins ce vreau să zic). Nu mi se pare lăudabil nici să stai la coadă la iPhone, dar parcă la țoale e și mai și. Copiii ăștia (majoritatea erau tineri și adolescenți), erau atrași de prețurile mai mici la niște țoale, după cum mi-a explicat o femeie care cumpărase deja ceva. Totuși, erau niște haine, în lumea asta și așa plină de cârpe inutile. Ce să fie așa special la ele și ce reducere justifică nebunia asta?

Mă rog, trebuia carevasăzică să facem cunoștință și cu preocupările tinerilor canadieni, maică. Șoc și groază!

Richmond Night Market pentru noi ăștilalți

Și dacă tot am zis de tinerii canadieni, să zic și de restul lumii, printre care ne-am amestecat și noi într-o seară în zona Richmond, mai exact la un Night Market asiatic unde ne-a invitat o altă prietenă din Canada, cu care ne-am întâlnit cu ocazia asta.

Am ajuns greu, că era vineri seara și se pare că tot Vancouverul defluia către târgul ăsta, așa că am avut ocazia să stăm și într-un blocaj de trafic vancouverez, nu numai în cel montrealez. Am ajuns în cele din urmă, și trebuie să recunosc că prima reacție a fost că ne-a căzut fața.

Era un bâlci, ca s-o zic pe șleau. Pe o tarla de pământ cât vezi cu ochii, împrejmuită cu garduri de sârmă, sub unul din numeroasele poduri ale orașului, era un furnicar de oameni și de comedii. Se mânca, se bea (nu alcool) și se jucau diverse. Se vindeau tot felul de prostii.

Probabil dacă ar fi fost în România aș fi ocolit chestia asta cu superioritate, dar aici n-am avut încotro. Și până la urmă nu mi-a părut rău.

După ce am intrat ne-am pierdut într-un labirint de tarabe cu mâncare din toată Asia aia cât e de mare, cu practic tot ce-ți poftește stomacul și mult mai mult decât atât, că nici nu știai că există felurile alea de mâncare. Evident că am încercat câte ceva (favoritul meu a fost mango sticky rice), dar impresia cu care am plecat de acolo a fost că puteam mai mult, dar erau așa de multe de încercat….

Așa am înțeles și de ce prietena care ne-a dus acolo se duce an de an, ba chiar de câteva ori pe ediție. Târgul nu este permanent și se pare că de la anul va trebui să-și găsească altă locație, că pe terenul ăla se vor construi niște zgârie nori, probabil. Oricum, a fost o experiență mișto, suculentă și gustoasă. Din păcate n-am făcut mai multe poze, că eram preocupată să mă minunez de ce văd:

 

Poduri suspendate, somoni și fabrici de conserve

Îmi dau seama că am început să mă plictisesc eu povestind ce am făcut în Canada, deci clar nu va ajunge nimeni până aici cu cititul. Dar dacă tot m-am apucat, hai să și termin, că peste ani o să vreau să-mi amintesc ce am făcut în Canada. Ăsta e principalul motiv pentru care scriu ditamai fluviul aici.

Uitându-mă acum la pozele făcute cât am stat prin Vancouver îmi dau seama cât au comprimat Elena și Gelu în acele câteva zile, ca să ne arate cât mai multe din universul lor. Indiferent dacă le-am fi spus noi înainte ce vrem să vedem acolo, cu siguranță că n-ar fi fost nici a zecea parte din ce ne-au arătat ei pe repede înainte la fața locului. Sunt și multe variante de petrecut timpul acolo, așa că ai ocazia să pici în capcana omului modern, care nu știe ce să aleagă din prea multele variante de distracție pe care le are la dispoziție. So many choices, so little time.

Într-o zi ne-au mai dus să vedem un pod suspendat peste canionul Lynn (varianta mai puțin aglomerată a podului suspendat de la Capilano, aflat ceva mai la vest), apoi tot în zona Capilano am văzut și acea crescătorie de somoni, unde-i prinde de pui și-i marcheză ca să-i recunoască mai târziu, când cresc mari.

Ceva mai în nord am văzut câțiva brazi Douglas gigantici. Unul are un diametru de peste 2 metri și e bătrân de câteva sute de ani probabil. Astăzi sunt protejați ca să nu poți ajunge chiar să pui mâna pe ei și e de mirare că au supraviețuit exploatărilor intensive din zonă, din anii 20. Sunt și niște poze cu mândrii tăietori de copaci din secolul trecut, așezați în fața unui astfel de exemplar uriaș de brad pe care-l spintecaseră dintr-o parte în alta. Cu ce să se facă și atâtea case din lemn…

Ce e curios e faptul că toate aceste atracții pe care le-am văzut „în Vancouver” sunt chiar foarte aproape de oraș.  Vancouver e înconjurat de apele oceanului la vest și de munți și păduri la est, are tot felul de parcuri naturale în apropiere și poți ajunge cu mașina sau cu transportul în comun într-un timp foarte scurt din downtown în inima unei păduri din astea cu brazi seculari sau chiar în vreo stațiune de ski. Ca locuitor al orașului nu prea ai nicio scuză să nu faci excursii sau sport în natură.

Aș fi tentată să spun că Vancouver e un oraș ideal, dar dacă mă gândesc bine le nedreptățesc pe celelalte vizitate în Canada, pentru că modelul pare să fie același peste tot. Canada este pur și simplu binecuvântată să le aibă pe toate.

Înainte să scape de noi la aeroport, ne-au mai dus să vizităm și o fostă fabrică de conserve de pește, acum devenită și ea muzeu, și fabrica de bărci a japonezului ghinionist, alungat de acolo în timpul războiului. Apoi am încheiat vacanța cum se cuvine, cu câte un burger de somon la o terasă pe malul oceanului.

Cum nu te lasă Air Canada să pleci de acolo

Zborul înapoi spre Quebec City a fost cu Air Canada. Companie serioasă, de la care nu ne așteptam la hărțuieli precum alea cu bagajele de la Flair. Nici nu au fost, dar au făcut ceva mult mai grav. Când am făcut check-in-ul online, ni s-a spus că vom putea lua tichetele de îmbarcare doar la aeroport. Nu ni s-a părut nimic suspect, așa că la aeroport, ne-am îndreptat spre unul din numeroasele automate care tipăreau boarding-pass-uri. Noi nu aveam bagaje de cală, rucsacii, cum am mai spus, treceau drept bagaje de mână, așa că nu aveam de ce să ne prezentăm la ghișeele de check-in.

Doar că, surpriză, când să ne tipărească tichetele, automatul a cerut un card, de pe care a și retras 138 de dolari, o garanție că în caz că la poartă se demonstrează că avem bagaje mai mari, ei și-au luat deja banii pentru ele. Practic au condiționat emiterea tichetului de îmbarcare pentru niște bilete deja achitate, de plata unei sume suplimentare de bani, pe care puteai foarte bine să n-o ai. Ce făceam dacă terminam toți banii în vacanță, dar aveam deja biletele de avion cumpărate, nu ne mai lăsau să urcăm în avion?

Domnul inginer era convins că banii ăia sunt doar blocați pe card, și se vor debloca de îndată ce ne urcăm în avion, însă nu a fost așa. Banii au fost luați de Air Canada și ținuți nu numai până când am coborât din avion, dar chiar și câteva zile după asta. Am ajuns deja în Europa, și câteva zile după zbor banii tot nu fuseseră returnați. În schimb, domnul inginer a primit un email de la Air Canada, în care era rugat să completeze un chestionar de satisfacție. Ocazia perfectă să le spună și cât de frustrantă a fost procedura abuzivă de luat banii cu japca din cont, și un sincer „dați, bă, bandiților, banii înapoi, bă!”.

La scurt timp după asta banii au reapărut în cont.

Asta a fost vacanța din 2026. Cine știe ce o mai urma.

P.S. Dar ca să nu-i las cu ochii în soare pe amatorii variantei video, iaca, am pierdut o zi întreagă ca să compilez cele câteva clipuri pe care le-am făcut de-a lungul acestei vacanțe. Sunt stângace, se pare că nu mă pricep nici la filmat, cum nu mă pricep nici să fiu concisă în scris, dar atât s-a putut. Poate mă descurc mai bine data viitoare, dacă o fi.

 

Mai multe poze din Vancouver:

Uite și restul episoadelor:

Trei săptămâni în Canada (I)

Trei săptămâni în Canada (II) – Ottawa

Trei săptămâni în Canada (III) – Toronto și Niagara

Trei săptămâni în Canada (IV) – Quebec City

Alberta: munți, petrol și urși (V)

Coasta însorită a Canadei, British Columbia (VI)

 

Tags: British Columbia, Canada, Stanley Park, vacanta Canada, Vancouver