Abu Dhabi, sora mai bogată, dar modestă, a Dubaiului

Acum că ne-am luat de-o grijă și cu alegerile astea, hai să vă povestesc și cum a fost la Abu Dhabi, că rămăsesem datoare cu partea a doua a vacanței în Emirate. Dacă nimeriți prima dată aici, dați o tură mai întâi pe la Dubai ca să vedeți cum am început, apoi vă întoarceți la Abu Dhabi, ca să vedeți cum am încheiat.

Cum vă spuneam, am aterizat și plecat de pe aeroportul din Abu Dhabi, care deși figurează pe locul doi în Emirate, după ăla din Dubai, nouă ni s-a părut mai spectaculos. Bine, se pricep oamenii în zonă la spectaculoșenii, ce-i drept, spații ample, linii curbe, d-astea…

Vă promisesem data trecută și un scurt video de la aterizare, ca să vedeți cum arată planificarea urbanistică. Iată:

Se pare că în anii 60, după ce a descoperit că stă pe al zecelea zăcământ de petrol al lumii, Zayed bin Sultan Al Nahyan, liderul luminat al emiratului Abu Dhabi, l-ar fi angajat pe arhitectul japonez Katsuhiko Takahashi (tânăr absolvent pe vremea aia) să facă un plan urbanistic pentru Abu Dhabi. La momentul ăla, „orașul” era o întindere uriașă de nisip, despărțit în niște insule mai mari sau mai mici. Principala construcție era „palatul” șeicului, un fel de Hanul lui Manuc, care conținea și primul și se pare singurul puț de apă dulce din zonă. Numărul locuitorilor era undeva pe la 40.000, în anii 60.

Takahashi ar fi desenat planurile alea în colaborare strânsă cu șeicul Zayed, care, zice legenda, ar fi scrijelit la rându-i nisipul cu bățul de mânat cămila. Așa au fost trasate niște străzi largi, anticipând sau pur și simplu oferind locului șansa unei dezvoltări ulterioare sănătoase. Japonezul le-a făcut cornișa – adică un soi de cartier faleză al Abu Dhabi-ului – și a pus accentul pe spațiile verzi, cât de verde poate fi un petec încins de nisip în peninsula arabă.

Takahashi cică ar fi recomandat ca orașul să nu se dezvolte insular, pentru că terenul de pe insule nu ar suporta prea bine construcțiile. El le-a zis să lase insulele așa, natur, și să facă orașul pe continent, dar n-a fost ascultat, așa că acum inima orașului este dezvoltată chiar pe această insulă principală, cu străzi în sistem grilă și cu nenumărate poduri și autostrăzi care o leagă de restul insulelor și de continent.

Din avion se vede că Abu Dhabi-ul mai are de construit, chiar dacă nu ca Dubaiul, dar are planurile sale. De exemplu pe filmare se vede o întindere uriașă neconstruită încă, dar lotizată, pregătită cu străzi trasate și construite deja, probabil și cu utilitățile gata trase, în așteptarea viitoarelor case. M-a ros pizma, evident, când m-am gândit la cartierele și satele noastre, cotropite de construcții noi, fără plan urbanistic, fără străzi, fără utilități. Când ne-am făcut casa a trebuit să ne tragem singuri lumină pe stradă, să ne săpăm puț, să ne îngropăm fosă. Nu avem nici acum utilități și nici asfalt. La noi oamenii au luat-o înaintea statului, căci statul avea altă treabă.

La ei, bățul ăla de mânat cămila, fie el și figurat acum, pare că încă trasează linii. Ca și la Dubai, și aici domnește o ordine aproape nefirească, pe șantiere: utilajele aliniate ca la muzeu, materialele stivuite, gropile și gărmezile de nisip puse și ele cu mâna, de nici nu zici că e o metropolă în plină dezvoltare, ci un soi de joc virtual.

Totuși, veniți din aiuritorul Dubai, pe noi la început ne-a dezumflat un pic Abu Dhabi cu normalitatea lui. Am coborât din autobuzul de Dubai la Autogara centrală, am cumpărat un card reîncărcabil pentru transportul în comun și am purces să așteptăm autobuzul care să ne ducă la hotelul nostru, situat în capătul insulei principale, destul de aproape de cornișă.

Era o zi frumoasă, în care în sfârșit se vedea cerul senin cu niscai nori, după atmosfera poluată din Dubai, iar prima impresie, în timp ce traversam un bulevard pe o pasarelă aeriană, a fost de oraș aerisit, molcom, de provincie, cu clădiri normale și bulevarde largi. Nimic din opulența și modernismul din Dubai. Autogara avea o arhitectură incertă și o culoare așijderea, pasarelele de traversat bulevardele erau banale și NU aveau aer condiționat – ne obișnuise rău Dubaiul – iar traficul era destul de greoi, în ciuda faptului că se spune că sistemul de străzi grilă ar favoriza fluidizarea traficului.

Am așteptat ceva autobuzul ăla, am mers câteva stații lungi cu el, am prins toate stopurile, așa că am avut timp să ne familiarizăm cu noile reguli: toată lumea valida cardul ăla la urcare și la coborâre, căci prețul călătoriei varia în funcție de numărul de stații. Dacă nu-ți validai cardul la urcare, până pornea autobuzul, nu mai aveai cum să-l validezi în timpul mersului – cum ar fi dacă ai vedea că tocmai s-a urcat controlul – căci validatoarele se blocau automat în timpul călătoriei. Primele scaune ale autobuzelor erau și aici destinate femeilor.

Într-un târziu am ajuns la hotelul pe care l-am găsit în mijlocul unei crize existențiale: camerele nu erau gata pentru că niște oaspeți care plecau nu le eliberaseră la timp, o conductă de apă se spărsese și afectase toate cele trei sau patru lifturi destinate clienților, iar cel de serviciu, folosit de personal, era debusolat de atâta atenție. Ca și alți turiști aflați în așteptare, am primit câte o sticlă cu apă și indicația să ne așezăm frumos în hol, că vom fi cazați „în foarte scurt timp”.

După vreo oră ne-am văzut și în cameră, apoi am plecat pe jos, să prindem apusul pe cornișă. Seara am găsit un restaurant palestinian, la parterul unui bloc, pe unul din largile bulevarde, unde am mâncat câte o shaorma destul de gustoasă (dar nu ca aia de la Dristor, evident), o salată, niște mutabal, totul cu numai 77 de dirhami. A fost cea mai ieftină masă din emirate.

Orașul continua să fie diferit de Dubai. În primul rând Abu Dhabi e mai prietenos cu pietonii. Are bulevarde largi, trotuare așijderea, poate fi luat la picior și chiar la bicicletă, după unele surse, deși căldura nu prea te îmbine nici la una nici la alta. Are un aer indecis, de metropolă modernă, dar cu subtile tușe tradițional religioase. Prezența moscheilor este mult mai evidentă aici decât la Dubai. Pare să fie câte una la fiecare intersecție. Există și turnuri de sticlă foarte înalte, dar în general orașul pare construit după un plan, nu în urma unui concurs de cine proiectează clădiri mai trăsnite. Totuși, Abu Dhabi este capitala și totodată emiratul cu cea mai mare rezervă de petrol dintre toate cele șapte emirate unite. Aici sunt banii, dar într-un mod interesant asta nu se vede, nu e ostentativ, dimpotrivă.

Ce să NU faci la Abu Dhabi

Cum ni se spusese deja că nu avem mare lucru de văzut în Abu Dhabi, am purces a doua zi preț de câteva insule mai departe de hotel, să vedem zona în care se află circuitul de formula 1 și Ferrari World, un soi de parc de distracții, deși avea review-uri proaste pe net. Clienții se plângeau că de fapt nu funcționează toate mașinăriile de acolo, iar prețul de intrare era piperat. Noi n-am vrut să-l plătim, nu neapărat din cauză că era mare, ci pentru că nu de aia ne dusesem acolo. Dar ne imaginasem că fiind aproape și de Abu Dhabi Marina și de un mall o fi vreo zonă spectaculoasă, ca aia din Dubai.

N-a fost așa, dar o vină pentru dezamăgire am avut și noi. În primul rând că ne-am dus ca proștii în prima parte a zilei, pe o căldură căreia nici măcar muncitorii de la spații verzi nu reușeau să-i reziste, așa că stăteau trântiți prin iarbă la umbra câte unui copac și picoteau. Era o imensitate de zonă pustie, strivită de caniculă, în care nu se întâmpla nimic. Ca să ajungem din oraș până acolo am așteptat destul de mult un autobuz care a venit plin ochi, abia ne-am urcat în el și am stat într-un picior pe scară, până la stația Abu Dhabi MAll, unde au coborât trei sferturi dintre călători. Majoritatea erau muncitori care intrau în șut la mall, că doar nu turiști neinspirați ca noi.

Ah, unde era metroul din Dubai, cu rapiditatea și aerul lui condiționat?! Abu Dhabi își bazează transportul public numai pe autobuze și taxiuri. Și cum traficul e destul de aglomerat, cum spuneam, transportul în comun nu este întotdeauna cea mai bună soluție de deplasare, chit că e ieftin. De exemplu cartela reîncărcabilă costă 10 dirhami (doar plasticul) plus cât vrei să pui pe el. Pe noi ne-a întrebat casiera de la autogară cât stăm și ne-a estimat ea că ne-ar trebui cam 20 de dirhani de om pentru drumurile pe care le vom face prin oraș – adică în trei zile. Cum spuneam, călătoriile se taxează în funcție de distanță, și pornesc de la mai puțin de un dirham o stație, 2-2,50 dirhami câteva stații, până la 4 dirhami drumul hotel-aeroport, care a fost de peste 30 de km. În final am reușit să consumăm aproape toți banii de pe card, în cele trei zile de colindat prin Abu Dhabi, deși nu am mers numai cu autobuzul.

Căci nici taxiurile nu sunt o avere. Tarifele de taxi sunt astea din poză. De exemplu un drum de la Abu Dhabi Marina, de unde ne-am dat seama că luasem țeapă cu zona aia Ferrari și nu avem ce vedea acolo, până la marea moschee a seicului Zayed, a fost 59 de dirhami, vreo 20 de km. Cum v-am spus în episodul despre Dubai, dirhamul are un curs similar cu leul, deci vă puteți face o idee despre prețuri.

Am mai dezbătut cu noi înșine dacă să mergem să vedem Luvrul emiratez și am decis că nu și cred că pe listele de to do mai figura vreun oceanariu sau ceva similar, dar și asta am zis că n-are rost, că e plină lumea de grădini zoologice și de acvarii. Așa că ne-am concentrat pe câteva obiective locale.

Marea moschee a șeicului Zayed

Probabil piesa de rezistență a capitalei emirateze este Marea moschee a seicului Zayed, unificatorul celor șapte emirate. Construcția ei a început în 1994, la comanda șeicului, și s-a terminat abia în 2007, cînd șeicul murise deja de trei ani. Dar a fost înmormântat în curtea moscheii.

Ca mai toate realizările din emirate, și marea moschee este de fapt opera unor exponenți ai altor popoare. La fel și materialele folosite pentru ea. Marmura e din Italia, Macedonia, India și China, candelabrele cu cristale prețioase și aur sunt făcute în Germania, construcția a fost realizată de specialiști din Belgia și Italia, iar arhitectul e sirian. Are bineînțeles cea mai mare curte din lume, un pătrat imens placat cu marmură și alte roci prețioase care formează tablouri florale. Și covorul din interior e cel mai mare covor din lume, țesut în Iran. Stâlpii nenumărați care străjuiesc curtea asta interioară sunt și ei ornați cu tot felul de prețiozități și impresia generală e de „uai, și frumos!” după cum s-a exprimat o duduie la intrare.

Firește, e un lăcaș de cult până la urmă, iar vizitatorii turiști au acces doar într-o mică parte a moscheii, ca să nu deranjeze activitatea religioasă. Spre deosebire de alte obiective turistice ale lumii, moscheea se poate vizita gratis, daaaar, există o manieră subtilă de a te pune la cheltuială.

Pe site-ul moscheii scrie și e chiar desenat, cum trebuie să vii îmbrăcat ca să fii lăsat să intri. În esență trebuie să-ți acoperi corpul de la glezne până la încheietura mâinii, plus capul, în cazul femeilor. Cum nu te duci în Emirate cu haine prea acoperitoare, că deh, occidentalii vor să se și bronzeze, eu aveam totuși la mine o rochie decentă, lungă până la jumătatea gambei, cu umerii acoperiți și m-am gândit că voi folosi o eșarfă enormă pe care o luasem cu mine, ca să-mi acopăr capul și jumătatea de sus a corpului, peste rochie. Aveam experiența moscheilor din Turcia, unde se acceptă și astfel de combinații.

Dar aici, la intrarea în moschee erau niște bărbați îmbrăcați ei înșiși în rochiile alea ale lor lungi, care îți evaluau ținuta și decideau pe loc că nu corespunzi. Înaintea mea fusese respinsă chiar și o femeie din India, îmbrăcată în ținuta lor tradițională – pantaloni și haina aia lungă peste fund, până aproape de genunchi, plus eșarfa de pus pe cap. Femeia era indignată, dar asta nu ajuta la nimic, căci toată lumea era de fapt trimisă câțiva metri mai încolo, la unul din numeroasele magazine din mall-ul aflat la intrarea în moschee, unde se vindeau rochii conforme, pe placul lui Alah, începând de la 45 de dirhami în sus. Iar prin sus însemnând chiar câteva mii de dirhami, dacă chiar îți luase Alah mințile. Erau unele frumoase, ce-i drept, dar incredibil de scumpe.

Am avut un moment de cumpănă cu domnul inginer – care măcar avea niște jeans și o cămașă cu mânecă lungă la el – dacă merită să cumpărăm o cârpă cu glugă pe care clar nu o voi mai îmbrăca vreodată, decât dacă se schimbă regimul și la noi și se decide că femeia trebuie să poate niște pelerine din alea monahale, ca să nu ispitească.

Am găsit până la urmă una cât de cât purtabilă, ca colorit măcar, am cumpărat-o, am tras-o pe mine peste rochia mea insuficient de decentă, m-am îmbrobodit și cu eșarfa de acasă și am intrat în moschee. Trebuie să recunosc că o mulțime de turiști păreau că găsiseră chiar o plăcere în a cumpăra și se îmbrăca în astfel de straie tradițional locale. Inclusiv bărbați occidentali am văzut mândrindu-se în câte un cămeșoi din ăla alb, ba chiar își cumpăraseră și eșarfă de pus pe cap. Sigur, nu te pui cu plăcerile omului, dar n-am putut să nu mă întreb, dacă prin absurd s-ar institui astfel de obligații vestimentare în vestul decadent, câți le-ar îmbrățișa cu plăcere doar pentru că sunt ceva care le dă impresia că sunt cool?

Ca să ajungi înăuntru trebuie să traversezi subteran ditamai parcarea adiacentă moscheii – tot edificiul se întinde pe 12 hectare – iar acel tunel prin care se ajunge la moschee e pavoazat cu tot felul de tablouri de la etapele construcției până la vizitatori celebri, printre care răposata regină a Marii Britanii – pe ea n-au obligat-o să poarte rochie din asta de 45 de dirhami minim, dar tot și-a tras un soi de eșarfă peste pălăria nelipsită.

Înăuntru, o mare de rochii plimbătoare, care se pozau pe rând în zonele special amenajate și semnalate în acest scop. Zona în care ai acces ca turist nu-ți oferă o imagine de ansamblu, iar ca să vezi moscheea în toată splendoarea ei e musai să mergi o stație de autobuz mai departe, la monumentul închinat unor eroi, de unde se vede întreaga clădire și oportunitățile foto sunt ceva mai bune de acolo, deși e destul de departe.

Oricum, după ce vizitezi părțile destinate publicului păgân ești limitat subtil să te mai învârți pe acolo, bunăoară în grădina moscheii sunt zeci de paznici cu ochii pe tine și te ușuie de acolo, așa că n-ai ce face și pleci, lăsându-i pe alții să se entuziasmeze după tine.

Pentru că noi mai aveam niște timp de pierdut până se însera, ca s-o vedem și luminată, ne-am dus să facem niște poze și dintr-o latură, de după gard, unde de asemenea era un paznic cu ochii pe turiști, ca nu care cumva să calce codul scris clar pe niște panouri. Nu ai voie să te pozezi acolo cu următoarele: steaguri, ursuleți de pluș, măști, manifestări de afecțiune, să te scălâmbăi sau să faci semnul victoriei sau alte semne din degete etc.

E, noi n-am avut niciunul dintre aceste chestii interzise, ci doar țoașca noastră tradițională, cu pisici, pe care o portasem și prin Dubai, și în care pusesem de data asta nu costumele de baie și prosoapele, ci pantalonii lungi ai domnului inginer și rochia mea de arăboaică, căci le lepădasem după ce ieșisem din incinta moscheii.

Și tot făcând noi poze acolo, la gardul moscheii, la o oarecare distanță deci, domnul inginer cu țoașca pe umăr, vedem că paznicul vine grăbit spre noi și ne strigă că nu avem voie.

– De ce nu avem voie? întreabă domnul inginer.

– Nu aveți voie cu lady’s bag, e interzis să faceți poză cu lady’s bag, zice pașznicul ducând mâna spre țoașca noastră, mai, mai să ne-o confiște. Devenise un pic cam brutal și suspicios.

Noi nu pricepeam la ce fel de lady’s bag se referă, că era o sacoșă oarecare, e drept cu pisici.

Paznicul o ținea pe a lui că nu, că e lady’s bag, iar domnul inginer, bărbat fiind, transmitea pesemne un mesaj pervers, că bărbații pot purta genți de femei în fața marii moschei. Blasfemie, gen.

I-am explicat și chiar arătat că avem în ea hainele cu care ne-am acoperit trupurile păgâne în moschee și că nu e decât o sacoșă banală, de la noi de acasă, din Europa multiculturală, dar până la urmă am renunțat să mai facem poze, că omul tot incredul era față de țoașca noastră.

În seara ai am fost duși de prietenul domnului inginer să mâncăm într-o fostă zonă industrială, convertită de curând în ceva loc la modă, cu restaurante la care lumea iese, mănâncă, socializează și se simte bine. Și cu ocazia asta am aflat și că tot ce făcusem noi în ziua aia fusese complet greșit, căci lumea acolo nu iese din case pe căldură, ci abia pe înserat, pe cât de cât răcoare. Atunci, după căderea întunericului, începea viața adevărată la Abu Dhabi.

Am mâncat împreună un ditamai platoul cu pește și fructe de mare, total consumație trei persoane – 163 de dirhami.

Cum fac ei să nu faci tu toxinfecții alimentare

Cu ocazia asta am aflat și  cum funcționează controlul igienei alimentației publice în Emirate. Pornisem de la faptul, neobișnuit pentru noi, dar pe care acolo la Abu Dhabi l-am văzut peste tot, că pe fiecare masă ți se așeza și o cutie cu mănuși de cauciuc, cu care să mănânci chestiile soioase, cum era și platoul ăsta cu pește, dar nu numai. În loc de șervețele și tacâmuri, mai des vezi mănușile de cauciuc. Bine, și astea sunt mai mult pentru sensibili, căci arabul sadea, cum spuneam, nu prea utilizează nici tacâmurile și nici mănușile. Desigur, înainte de a mânca, cu sau fără mănuși, te poți duce să te speli pe mâini la o chiuvetă care în multe restaurante e amplasată aproape de intrare.

Dacă se întâmplă să ai vreun deranjament stomacal în urma consumului de mâncare din oraș și ai ajuns cumva și la spital, medicii sunt obligați să anunțe un departament special din nu știu care minister – cam ca la noi, la faptele cu violență, când sunt obligați să anunțe poliția – iar departamentul ăla face o anchetă, află de unde ai mâncat și e vai de fundul ălora care ți-au livrat mâncarea aia. Se merge și până la închiderea restaurantului, dar o primă măsură e că acel gen de mâncare suspectat că a cauzat toxinfecția nu se mai comercializează acolo, până la elucidarea cazului.

Noi n-am avut nicio problemă de la mâncarea din Emirate, deși trebuie să admit că domnul inginer mai ales plecase cu oarecari prejudecăți într-acolo, mai ales că o pățisem destul de rău amândoi, cu mulți ani înainte, la turci. Ce să zic, în Emirate se pare că se spală lumea și pe mâini, folosesc și mănuși, și probabil au și frică de controalele alea. În schimb am pățit-o zilele trecute aci la Basel, cu o șaormă pe care a doua zi am dat-o afară într-un mod destul de traumatizant. Posibil să mă fi afectat și prețul ăla mare elvețian, cine știe 😉 Oricum, n-am ajuns chiar la spital, ca să testez să văd dacă se sesizează cineva și aici că ai mâncat ceva neconform din alimentația publică.

Qars Al Watan – Cotrocenii Emiratelor

Revenind la cămilele noastre, a doua zi ne-am dus să vizităm Cotrocenii Abu Dhabi-ului. Qars Al Watan – palatul prezidențial – e situat undeva la marginea insulei principale a orașului, înconjurat de ape pe două laturi și destul de similar arhitectural cu marea moschee, adică același platou uriaș placat cu marmură și granit alb în fața intrării, un coridor de coloane de jur împrejur, cupole, cadelabre, săli mari, opulență și belșug. Există de exemplu niște dantelării maure ca niște faguri prin niște arcade deasupra unor holuri pe acolo la care cred că s-a asudat mult. De asemenea, aici am înțeles care este principala inovație sau trăsătură distinctă a arhitecturii arabe, după cea greacă și cea romană – și anume arcada sub formă de potcoavă, arcadă folosită pentru prima dată în istorie la o moschee din Damasc prin anul 700. După asta, ceva mai târziu, arcada potcoavă a ajuns și în Europa, la o moschee de prin Andaluzia.

E plin de arcade din astea și la marea moschee și la palatul prezidențial.

Spre deosebire de moschee, aici ne-au dat ei ceva să ne îmbrăcăm ca să putem intra în palatul prezidențial. Și aici trebuia să ai și genunchii și umerii acoperiți. Asta este dovada supremă de respect față de loc. Mie mi-au dat o fustă lungă, că de data asta aveam o rochie până deasupra genunchilor, iar domnului inginer o pereche de pantaloni de trening, că avea niște bermude. N-a fost nevoie să le cumpărăm, ne-au oprit pașapoartele garanție pentru ele.

Dar aici a costat și intrarea 75 de dirhami de persoană îmbrăcată.

Am văzut încăperile unde ține președintele conferințe de presă, unde primește delegații străine, cadouri primite de la diverși alți capi de state (nimic din România) și n-am ratat ocazia să utilizez și o toaletă din palatul prezidențial, unde m-am simțit ca poporul care se minuna de robinetele de aur ale Ceaușeștilor 🙂 Inclusiv dușul ăla intim era auriu.

Acest palat prezidențial somptuos a fost început în 2010 și finalizat în 2017, de către fiii fondatorului Emiratelor Unite, șeicul Zayed bin Sultan al Nahyan. De altfel aici am înțeles mai bine și structura de conducere a UAE.

Șeicul emiratului Abu Dhabi, care este și cel mai mare și cel mai bogat dintre toate cele șapte emirate, este întotdeauna președintele UAE, iar prim ministrul este șeicul emiratului Dubai. Cele două familii conducătoare, cea din Abu Dhabi și cea din Dubai, conduc împreună toate cele șapte emirate. Așa s-au împărțit funcțiile încă de la facerea uniunii, nu se complică oamenii cu alegeri de președinți, ca să aibă ce anula când nu le convine ce iese.

Zayed bin Sultan al Nahyan a fost unificatorul celor șapte emirate, în 1971, și a avut și inteligența de a folosi banii din petrol pentru dezvoltarea țării. De aia numele lui e purtat azi de o mulțime de edificii, străzi și e pomenit la tot pasul. Omul a fost președintele UAE din 1971 până la moarte, în 2004 și se pare că a condus țara mai mult din Qasr Al Hosn, palatul ăla vechi, asemănător cu Hanul lui Manuc, despre care vă spun mai jos. I-a urmat primul lui fiu, Khalifa bin Zayed al Nahyan – cel care a botezat Burj Khalifa din Dubai și cu bani și cu numele – până în 2022 când a murit și el, iar azi președinte este Mohamed bin Zayed al Nahyan, al treilea fiu al răposatului șeic Zayed.

Ce mi s-a părut mai interesant în palatul prezidențial a fost un mic muzeu despre locul și rolul emiratezilor în lume. Aveau câteva cărți vechi și rare, printre care „Prințul” lui Machiaveli și ceva numit „Cartea conducătorilor față cu animozitatea supușilor”, ceea ce arată o aplecare a familiei conducătoare către studiul puterii 🙂 Apoi un panou pe care ziceau că grecii au creat astrolabul (un soi de protobusolă, cred) , chinezii compasul, iar arabii le-au sporit faima, folosindu-le. Nu în ultimul rând, se pare că un arab pe nume Abu Al Zahrawi a inventat instrumentarul chirurgical, în Cordoba anilor 900-1000 și a lăsat și o carte despre asta.

Într-o aripă a palatului, o sculptură uriașă aurie, ca o coajă de ou, avea o coadă de oameni care voiau să se pozeze în ea. Era opera unui artist care pusese în coaja aia aurie de fapt o caligrafie cu vorbele fondatorului UAE, șeicul Zayed bin Sultan al Nahyan, care zicea că bogăția nu stă în bani sau petrol, ci în oameni, și că bogăția e inutilă dacă nu e dedicată oamenilor. Se pare că artiștii arabi au dus pe noi culmi de exprimare artistică citatele șeicilor lor, căci ceva similar s-a petrecut, după cum v-am spus, și la clădirea Muzeului viitorului din Dubai.

Qasr Al Hosn, palatul modest în care i-a găsit bogăția

Ca să vedem și de unde a plecat familia conducătoare am vizitat apoi și palatul vechi, Qasr Al Hosn, ăla care la momentul descoperirii petrolului și venirii japonezului Takahashi în Abu Dhabi era aproape singur pe toată plaja asta.

Qasr Al Hosn înseamnă de fapt „fortul vechi” și a început ca un turn de apărare construit pentru primul și singurul puț de apă din insula Abu Dhabi, pe la 1700. Apoi, normal, cine să păzească mai bine apa aia dacă nu familia conducătoare a emiratului, așa că turnului i s-a adăugat un mic fort, care a devenit reședința șeicului.

Familia conducătoare se trage de fapt din Al Ain, al doilea oraș ca mărime al emiratului, situat mai în adâncul continentului, e mai verde, are și o oază și mai multe surse de apă decât marile orașe emirateze de pe coastă, care beau azi apă de mare desalinizată. 90% din apa consumată în Emirate e desalinizată, din câte am înțeles. N-am ajuns la Al Ain, deși ne gândeam să închiriem o mașină ca să vedem și noi niște deșert neconstruit, o oază și vreo cămilă, dar n-am concretizat. Poate data viitoare.

Așadar, în palatul ăsta Qasr Al Hosn a prins-o petrolul pe familia conducătoare a emiratului Abu Dhabi. La conducere se afla atunci, încă din 1928, fratele mai mare al lui Zayed, șeicul Shakhut bin Sultan Al Nahyan. Azi fostul palat prezidențial, devenit muzeu – că cine să mai stea în cămăruțele alea spartane – este mai degrabă un omagiu adus acestui fost conducător, îndepărtat de la putere în mod pașnic, chiar de propria familie, dar cu ajutorul englezilor. Englezi care avuseseră un rol și în găsirea petrolului, firește, că altfel oamenii erau pescari de perle, cum v-am spus.

Nu e clar din muzeul ăla de ce l-au dat jos pe Shakhut, care era un om modest și inteligent, după cum e descris prin diversele panouri, dar e posibil să nu fi corespuns cu vremurile, căci deja domnea de peste 30 de ani peste emirat și o fi avut alte viziuni despre cheltuirea banilor din petrol. Oricum, alegerea fratelui mai tânăr Zayed s-a dovedit una bună, se pare.

Palatul vechi face o imagine puternic contrastantă cu noul palat prezidențial, dar și cu împrejurimile orașului, căci azi e înconjurat de clădiri înalte de sticlă și oțel. Într-o clădire de lângă el ești invitat să bei niște cafea și să înveți în același timp cum se face cafeaua arabică, plus niscai meșteșuguri, de exemplu împletinerea diverselor șnururi care ornează îmbrăcămintea arabilor.

Prețul vizitării palatului vechi este de 30 de dirhami de persoană și aici nu există dress code. Poți să intri și în pantaloni scurți, că și șeicii din vechime apar prin pozele alb negru desculți, în nisipul fierbinte din curtea palatului.

 

If it smells like fish, etat it!

 

Am încheiat vizita la Abu Dhabi cu ceva ce tânjeam să văd de când m-am dus acolo: piața de legume, fructe și pește. Și ne-am dus seara, ca arabii, că în toiul caniculei, v-am zis, numai turiștii proști asudă printre diversele obiective.

Piața de legume-fructe e de fapt un en-gros la marginea orașului, în capătul opus Palatului prezidențial (ăla nou), în port. Tot acolo e și piața de pește. Cum a doua zi plecam, n-am avut ce să cumpărăm din piețe, dar a fost o baie de culoare și strigături.

În mod special piața de pește Mina Zayed ne-a dat pe spate. E o construcție nouă care înlocuiește tradiționala piață unde pescarii arabi își aduceau în fiecare dimineață prada, din anii 70 încoace. Nu știu de unde o veni acum abundența aia de pește de pe tarabe, dar clădirea în sine și mai ales organizarea arată că oamenii ăia chiar se pricep la comerț. Toți vânzătorii și curățătorii de pește au uniforme și mănuși, standurile sunt la fel, amplasate într-o hală imensă și impunătoare.

Vânzătorii te ademenesc la standurile lor, dar nu trag de tine, nu sunt insistenți, mai degrabă par curioși de curiozitatea ta. Într-un capăt al halei, despărțită cu un perete de sticlă, e o altă hală mai mică, cu mese, la care se se curăță peștele. Nu intră clientul acolo, ci numai peștele, clientul așteaptă afară și află de pe un ecran când e peștele lui gata.

Mai insistenți și destul de gălăgioși sunt însă cei care te atrag să mănânci la unul din restaurantele amplasate pe una din laturile pieței. Dar chiar și aici există o regulă pe care n-o încalcă nimeni. Poate și pentru că pe lângă terasele lor patrulează un polițist 🙂 Se pare că au voie să te agațe din piață, cu pliante care-ți prezintă meniurile și cu vorbe dulci – cum mi-a zis mie unul că are o inimă mare care se va sfărâma dacă nu alegem restaurantul lui… – dar în afara pieței, pe latura cu terasele, nu au voie să tragă de tine. Adică nu au voie să stea nici măcar cu un pas pe stradă, în afara terasei lor, ca să te ademenească să mănânci la ei.

A fost amuzant să-i vezi pe toți chelnerii cum stau aliniați pe bordurile de la limita teraselor și strigă la trecători, le flutură pliantele cu meniuri, dar nu coboară niciunul de pe bordura aia. Cum cade unul cu un pas pe stradă, cum îl trage vreun coleg înapoi.

E, am ales la întâmplare una dintre terase, iar acolo a fost apogeul tuturor meselor noastre  în Emirate. Am comandat cel mai ieftin platou de pește din meniu, pentru două persoane, 100 de dirhami, și ne-am trezit pe masă cu ditamai corabia plină cu pește și fructe de mare. Și merită amintit aici cel mai bun file de pește mâncat vreodată, care se cheamă „hamour”. Local fish, după cum mi-a zis chelnerul. O fi fost proaspăt sau doar bine asezonat cu mirodeniile alea ale lor, cert e că mi-a lăsat un gust de neuitat.

Ciocolata Dubai și epilogul care lasă loc de Salam Alaykum

Am lăsat la urmă achiziția deja celebrei ciocolate Dubai, pentru care fusesem atenționați încă din țară să nu cumva să uităm să aducem. Culmea e că o văzusem la toate magazinele de suveniuri cât am umblat pe acolo, dar fiind așa de cald am zis că nu are rost s-o luăm cu noi și să ni se topească prin bagaj. Lasă că luăm la aeroport. Când colo, a fost un moment scurt de panică, atunci când am văzut că pe uriașul aeroport din Abu Dhabi NU au ciocolată Dubai la niciunul din magazine.

Panica era generalizată, că nu eram singurii turiști care întrebau de ea, iar vânzătorii ridicau din umeri sau încercau să ne ofere alte sortimente similare, dar pe care evident nu scria Ciocolată Dubai. Până la urmă a dat Alah și am găsit în ultimul moment un magazin plin cu diverse sortimente, așa că am spart nu mai puțin de 50 de euro pe câteva ciocolate din astea – căci erau și scumpe, 45-50 de dirhami bucata – și am făcut figură bună la întoarcerea acasă, deși n-am apucat să gustăm din niciuna dintre ele, ca să știm și noi ce gust are ciocolata Dubai, așa cum n-am apucat nici să pipăim vreo cămilă.

Aia e, am văzut altele și per total a fost o vacanță interesantă, într-o lume complet diferită de asta în care ne-am obișnuti să trăim, care ne-a schimbat câteva preconcepții pe care le aveam despre ea. Cu siguranță o să mai ajungem pe acolo, dacă nu cumva ceva din ce am scris eu aici o să fie considerat jignitor de regimul emiratez. Căci fix în ziua plecării noastre am citit despre irlandezul care a fost arestat chiar pe aeroportul din Abu Dhabi, pentru că postase o recenzie considerată jignitoare despre fostul lui angajator emiratez.

Eu am încercat să povestesc aici ce am văzut, făcut și simțit în, se pare, unica țară din lume care are un Minister al Toleranței, unul al Posibilităților și unul al Fericirii, toate destinate găsirii soluțiilor pentru îmbunătățiea calității vieții.

Când am văzut, la Poșta din Dubai, Centrul pentru fericirea clienților, am crezut că e vorba despre o traducere amuzantă în engleză a exprimării arabe, dar ulterior am mai descoperit aceeași exprimare și prin alte părți. Trebuie să admit că oamenii se străduiesc să te facă să te simți cât mai bine în țara lor, ceea ce nu e lucru ușor. Merg cu lucrurile așa de departe că la hotelul din Abu Dhabi aveam pe noptieră un carton pe care scria că putem solicita Turn Down Service.

Am aflat cu acazia asta că dacă ți se pare prea greu să scoți cearceaful ăla cu pilotă de sub saltea – și admit că poate fi greu și chiar enervant câteodată – poți cere ca cineva din personalul hotelului să facă asta pentru tine.

Apoi, UAE e o țară cu un amestec mare de națiuni venite acolo la muncă sau la distracție. Nu e lucru ușor să le tolerezi pe toate și să-ți păstrezi în același timp mâna forte asupra guvernării. E una din țările arabe în care „primăvara arabă” nu a reușit să miște ceva, dar puterea a mai lăsat câte ceva de la ea, relaxând, pe ici pe colo, diversele interdicții și incriminări, de exemplu în privința consumului de alcool sau a coabitării în afara căsătoriei. În același timp, probabil multe din realizările alea admirate acolo nu s-ar fi făcut în așa de scurt timp fără un regim mai strict de guvernare. Sunt destule exemple în lume de puteri care n-au știut să-și folosească la fel de bine petrolul, după cum există și altele care au reușit chiar și cu democrație occidentală.

În avionul de întoarcere acasă, un românache însoțit de două fete, simțind că s-au ridicat deja barierele constrângerilor de tot felul odată cu urcarea în avion, s-a descălțat și s-a întins între cele două partenere cu care era, cu capul în poala uneia și cu picioarele în poala celeilalte. N-a ținut cont nici de instrucțiunile stewardesei, nici de regulile de purtare a centurii pe perioada decolării sau de regulile de conviețuire în avion până la urmă. El era român, nu-i spunea lui nimeni ce să facă, mai ales că se lăuda că a zburat de multe ori…

 

Hai că v-am umplut de text și de data asta. Faceți și voi ce puteți.

The end!

 

Tags: Abu Dhabi, cazare Abu Dhabi, Dubai, Emiratele Arabe Unite, Moschee Abu Dhabi, Piața de pește Abu Dhabi, slider, transport Abu Dhabi, vacanta