My Dubai

Vine o vreme în viața unei femei când trebuie să se lase (con)dusă de bărbat până în Emiratele Arabe Unite – ca să-i facă cunoștință cu un vechi prieten, vorba bancului – ba chiar să se lase și îmbrăcată conform uzanțelor locului, ca să aibă de ce se lamenta la întoarcere. Cum eu am renunțat de ceva vreme la Facebook, pică măgăreața numai pe voi, cei care mai veniți pe blog, să aflați cum a fost. În exclusivitate 😉

Ne-am întors deja de o săptămână și de atunci tot scriu în fiecare seară câte puțin la chestia asta, ceea ce face ca povestitul în sine să dureze mai mult decât am stat acolo. Dar voi să nu vă speriați de lungime, că blogul e deschis non-stop, faceți un semn pe ecran unde ați rămas și continuați altă dată.

Mă gândesc că pică bine să citiți despre viața într-o o autocrație, acum, în timpul alegerilor noastre libere, dar triste. Nu strică, deci să vedem și cum e fără să votăm deloc.

Drumul

Am avut bilete cumpărate din vară la compania noastră națională Wizz, pe ruta București-Abu Dhabi și retur, cu o săptămână pauză între ele. Zborul a fost, cum altfel, fully booked, și a durat aproape 5 ore, deși s-au scurs de fapt 7 ore, între decolarea de la București și aterizarea la Abu Dhabi, căci emiratezii trăiesc cu două ore (și câțiva ani lumină în unele privințe) înaintea noastră.

Ca să ajungem până acolo pare-se că am luat-o pe deasupra Turciei și apoi în jos peste estul Irakului (pe unde se bat unii cu alții și e periculos dacă zbori mai jos de 10.000 de m), până am ajuns în cornul Emiratelor. A vrut Alah să scăpăm de vreo bombă rătăcită, și am ajuns la destinație. Pe traseu au fost și niscai imagini interesante văzute de sus, căci cineva a avut loc la geam:

Am și o filmare de la aterizare, dar vă țin în suspans cu ea până la episodul despre Abu Dhabi, ca să vedeți cum arată planificarea urbanistică.

Timpul&vremea

După unele surse locale se pare că luna noiembrie este ideală pentru vizitat Emiratele, căci nu e nici prea cald – doar 33 de grade – și nici indicele de pițiponceală nu e la fel de fierbinte ca în sezonul sărbătorilor. Totuși, veniți de la -5 grade, câte fuseseră în România în noaptea de dinaintea plecării noastre, căldura emirateză, soarele dogoritor și, hai să zicem corelat cu asta, poluarea din zonă, au fost cam singurele mici neplăceri ale vacanței.

Indicele de poluare de pe telefon era mai tot timpul pe roșu, dacă am fi fost la moșie am fi căutat să vedem cine a mai dat foc și la ce. În Dubai n-a fost cazul, că se vedea de la fereastra hotelului un fum negru, gros, ieșit de undeva din capătul de nord al orașului. În general cât am stat în Dubai în atmosferă a fost mai mereu o pâclă gălbuie care estompa albastrul cerului.

Dar acolo ne dusesem la relaxare, nu la stresare. Domnul inginer voia de fapt să-și viziteze un prieten care trăiește în Abu Dhabi, dar omul ne-a sfătuit să petrecem mai multe zile în emiratul vecin și prieten, Dubai, căci are mai multe de oferit turiștilor, decât mai calma capitală a federației.

Așa am și făcut, am rezervat patru nopți de cazare la Dubai și restul de trei la Abu Dhabi, și pentru prima experiență în zonă s-a dovedit o alegere bună.

Cazare&mic dejun

Am ales de data asta să stăm numai la hoteluri, căci, fiind o lume cu care nu făcusem cunoștință, nu știam dacă putem să avem și acolo tabieturile noastre de concediu. Adică să stăm în vreun apartament și să ne cumpărăm de-ale gurii de prin supermarket. E drept că asta a ridicat un pic prețul pe noapte, către suta de euro. Găsisem apartamente airbnb și la jumătate de preț. Hotelul cu mic dejun inclus a fost o alegere bună din acest punct de vedere, deși la sol s-a dovedit că și emiratezii au supermarketuri, însă nu la fel de la îndemână precum europenii.

Când căutam cazare, am fost, de fapt, un pic speriați de imaginile din google street view, care arătau hectare întregi de nisip ce se întindeau între diferitele cartiere ale Dubaiului, pe unde găsisem niște airbnb-uri. Ne-am gândit că cine știe la ce mama naibii ajungem să ne cazăm, de trebuie să încălecăm cămila până la primul Mega, așa că mai sigur a fost mic dejunul de la hotel. Altfel străbați deșertul dacă ai ceva în burtă dis de dimineață.

Cealaltă condiție de alegere a acelui hotel, din bogata ofertă, a fost să luăm pulsul vechiului Dubai, că în zgârie nori nu e mare brânză, poți să stai oriunde, așa că am ales un hotel de 3 stele în Dubaiul vechi – Deira, lângă stația de metrou Al Ras – chiar în buza Souk-ului de aur și a ăluia de mirodenii.

Am nimerit un hotel de indieni, nu știu dacă deținut de indieni sau doar populat cu, cert e că am avut parte de un mic dejun specific în fiecare dimineață, plus televizorul din sala de mese dat pe Antena3 CNN Delhi, la care timp de patru zile s-au certat niște politicieni de-ai lor pe ceva extrem de important pentru societatea indiană: culoarea hainelor unuia dintre contracandidați. Mai precis unul îmbrăcat în alb zicea de altul îmbrăcat în galben-șofran că n-are ce căuta în politică ras în cap și îmbrăcat în șofran. Că nu face decât să înșele alegătorii.

Despre mâncare în general o să vă povestesc mai pe larg mai jos, dar ca să nu vă las acum cu o impresie greșită, deși poza asta nu pare foarte apetisantă, vă zic că micul dejun a fost destul de comestibil în fiecare zi, chiar dacă neobișnuit pentru europeni, să mănânce dimineața mâncăruri gătite, cu sosuri picante. Până la urmă ne-am obișnuit și cu asta.

Nu mi-am notat cum se numeau toate tocanele alea, dar au fost fie pe bază de fasole sau mazăre, fie doar legume într-un sos roșu, fie pur și simplu boabe de porumb călite cu niscai verdețuri, plus nelipsitul orez și niște turte destul de uleioase, care nu aveau același gust în fiecare zi, probabil în funcție de cine le făcea. De exemplu într-o dimineață au avut gustul pe care m-aș fi gândit că-l au mâinile negre ale unui vânzător ambulant, de la care am fost sfătuiți să nu mâncăm niciodată.

Exista și varianta să comanzi omletă, dacă europeanul din tine nu putea și nu putea să se adapteze regimului, sau să te mulțumești cu un ou fiert și niște pâine toast cu unt și gem. Mai exista și o săracă ofertă de fructe – pepene, struguri și mere – plus sucuri de la cutie, și, ceva ce mie mi-a plăcut cel mai mult, un ceai cu lapte, foarte aromat, pe care l-am băut cu plăcere în fiecare dimineață.

Probabil laptele era de cămilă.

Transportul local

Am fost sfătuiți să nu ne complicăm să închiriem o mașină ca să ne plimbăm prin zonă, pentru că oricât nisip viran au emiratezii tot greu e să găsești un loc de parcare, mai ales în zonele turistice. E drept că la fața locului am văzut că existau multe parcări subterane sau supraterane, dar asta venea la pachet și cu niște cozi de mașini ca să intri sau să ieși din ele – mai ales la mall-uri. Se stă și mult în trafic, chiar dacă au hectarele alea de autostrăzi, șosele și bulevarde largi. Căci se știe că și șoferii sunt ca pisicile, cât loc le dai, atâta ocupă, ba chiar mai mult.

 

De exemplu prietenul domnului inginer și-a sacrificat jumătate de sâmbătă ca să vină să ne ia de la aeroportul din Abu Dhabi și să ne ducă până, hăt, în fundul Dubaiului, preț de 120 de km dus și tot atâția întors. A fost de altfel o plimbare de plăcere pentru noi, pe autostrada care leagă cele două principale orașe ale emiratelor, și o trecere în revistă a câtorva atracții pe care aveam să le vizităm pe îndelete. Dar traficul a fost destul de aglomerat, mai ales în Dubai, toate cele patru-cinci benzi pe sens ale autostrăzii fiind uneori bară la bară.

Totuși, cine nu are prieteni din ăștia galanți poate să ia la fel de civilizat autobuzul, care costă în jur de 40 de Dirhami* de călător, one way. Faci vreo două-trei ore, dar are aer condiționat și scaune confortabile, nici nu simți când trece timpul.

*Pentru simplificare o să zicem că Dirhamul emiratez e cât leul, deși el e ceva mai tare. Adică 1 AED = 1,28 RON

Așadar, nu numai că nu e indicat să închiriezi mașină în orașul Dubai, dar nici nu ai nevoie, căci transportul în comun merge brici și nu e nici scump. E doar cam aglomerat la anumite ore. Dubaiul are două linii de metrou, tramvai, autobuz, monorail și abra (un fel de taxiuri pe apă, bărci tradiționale, care costă doar 1 Dirham).

Metroul din Dubai

La cât de mult timp am petrecut prin și ce aventuri am avut cu el, după mine metroul din Dubai poate fi trecut pe lista obiectivelor turistice.

Conform wiki, construcția lui a început în 2004, cu o înghesuială de firme mari care l-au licitat. Au câștigat o primă fază japonezii în consorțiu cu turcii, apoi s-au alăturat francezi cu americani, iar trenurile, complet automatizate, fără conductor, sunt făcute de Alstom (franceze) și Kinki (japoneze).

În cei 20 de ani de atunci s-au făcut 75 de km de linie de metrou pe cele două tronsoane – roșu și verde. Linia verde se concentrează în Dubaiul vechi, până la aeroport. Linia roșie leagă vechiul Dubai de noul Dubai, pe o lungime de peste 50 de km, până în capătul celălalt al orașului, unde a fost organizată Expo 2020. Subterane sunt numai unele stații, în vechiul Dubai, pentru că traversează niște porțiuni cu apă.

Arhitectura stațiilor din vechiul Dubai corespunde orașului vechi, clădirea de la suprafață este nisipie, cu niște turnuri pătrate care imită vechile turnuri de vânt folosite în clădirile arabe pentru aerisire – înainte de era aerului condiționat. De fapt se pare că unele astfel de turnuri funcționează și acum.

În noul Dubai linia roșie este supraterană, trenurile circulă pe niște viaducte în paralel cu marea autostradă care leagă Dubaiul de Abu Dhabi, stațiile au toate aceeași arhitectură modernă (sticlă și metal), sunt ca două jumătăți ale unui mango care înconjoară liniile. Când trenul ajunge în stație se deschid în același timp ușile trenului dar și ușile jumătății de stație aferentă, în felul ăsta nu poate nimeni să sară pe linie, dacă i se urăște cu căldura. Dar se pare că unii au reușit să se sinucidă și acolo, de-a lungul timpului.

Trenul are un vagon destinat numai femeilor și copiilor, și unul destinat clasei gold, adică celor cu bani care nu vor să se amestece cu pulimea clasa silver și sunt dispuși să plătească dublu pe bilet. Despre clasa gold am aflat chiar în prima zi, când ne-a consiliat omul de la stația Al Ras despre ce fel de bilete ne trebuie. I-am zis că nu stăm decât câteva zile și vrem să ne plimbăm prin oraș în diverse zone, așa că ne-a recomandat să luăm câte o cartelă de o zi – all day pass – cu care puteam să călătorim cât vrem și cu metroul și cu tramvaiul. Costa 22 de Dirhami, iar dacă voiam Gold era dublu.

Comparativ, prețul unei singure călătorii diferă în funcție de zona în care vrei să ajungi, poate fi de la 3 la 6 sau chiar 8 Dirhami, deci prețul de 22 pentru toată ziua ni s-a părut convenabil.

Despre vagonul destinat femeilor am aflat când ne-a bătut pe umăr una dintre ele, ca să ne spună că putem fi amendați dacă stăm acolo, că ăla e vagon special pentru femei. Abia atunci ne-am uitat mai bine în jur și am văzut că și pe scaune și în picioare erau numai femei. Când am trecut în vagonul următor, sausage party, vorba domnului inginer. Barbă la barbă și papuc lângă papuc, căci pe căldurile alea, cum ar mirosi picioarele dacă nu le-ai ține în papuci?!

Sigur că eu puteam să rămân la femei, dar aș fi ratat plăcerea de a primi locul pe scaun, oferit de câteva ori de niște bărbați foarte politicoși, chiar dacă ne aflam în vagonul mixt. Bine, asta s-a întâmplat când nu era foarte aglomerat, căci am mers și într-un picior, de câteva ori, striviți într-o mare de indo-arabi.

Alte chestii care mai sunt interzise și amendate în metrou, pe lângă șederea în vagoanele în care nu ai voie (gold/femei) sunt: fumatul, mâncatul/băutul, mestecatul de gumă și trasul semnalului de alarmă. În general amenzile sunt 100-200 de Dirhami, dar pentru semnalul de alarmă e 2000. Totuși n-am văzut, în cele patru zile, niciun control. Probabil regulile se respectă prin alte mijloace, frica fiind capabilă să păzească pepeni.

În schimb am apucat ora de vârf – pe la 6 seara – când nu am reușit să ne urcăm în patru metrouri la rând, deși au venit la 1 minut distanță. Așa am constatat două lucruri:

• că probabil nu e prea confortabil pentru femei să se înghesuie în metrou, cu bărbații la un loc – căci înghesuială era și în vagonul lor, dar măcar erau acolo între aceiași hormoni. Ca una care s-a înghesuit destul prin ITB în anii de școală și după, pot să înțeleg că oricât de autoritar ar fi condusă o societate, tot mai nimerești câte un deviant prin înghesuiala din autobuz, așa că vagonul separat pentru femei e mai sigur ca să previi decât să combați. În plus cică unii/unele au și motive religioase, care le interzic să se atingă între ei.
• că există totuși o regulă care nu se respectă în metroul din Dubai: să-i lași mai întâi pe cei din tren să coboare, deci să aștepți în lateralele ușilor ca să te urci. Or nu face nimeni asta acolo, pentru că ar însemna că dacă ești politicos și nu te înghesui să te urci, cu orice preț, rămâi pe peron. Până să văd cum se dă lupta pe vagoane la orele de vârf, nu pricepeam decloc de ce sunt așa de disperați ăia din stație să se urce în vagon înainte să coboare toată lumea.

Un alt detaliu interesant despre metroul dubanez este că stațiile își schimbă uneori numele, în funcție de cine dă banul ca să le boteze. De regulă sunt firme mai mari sau mai mici care își fac astfel reclamă, plătind ca numele lor să fie purtat de stația din apropierea sediului firmei.

Mă gândeam la ce scandal s-ar isca la noi o astfel de practică, care ne-am certat câteva zile pe propunerea nu știu cui de a boteza o stație cu numele unui inginer care lucrase la metrou, dar nu murise încă. Să zicem că vine One United Properties și lipește niște bancnote pe fruntea lui Grindeanu ca să boteze stația Academia militară. Cum ar fi? 🙂

Înțeleg că numele stațiilor nu se schimbă așa des, totuși, dar pentru protejarea călătorilor, emiratezii s-au gândit să le dea și numere stațiilor, așa că indiferent ce nume ar purta, într-o zi sau alta, îi rămâne neschimbat numărul și știe omul să coboare acolo. Celălalt avantaj e că fiind suprateran, vezi pe unde ajunge metroul și nu riști să încurci stațiile din cauza numelui.

Anul ăsta, cică a mai început construcția liniei albastre, care va adăuga alți 20 de km de linie de metrou. În plus se plănuiesc niște sute de km de linie de așa zis metrou ușor, adică tramvai, care să completeze metroul. Una există deja și leagă Dubai Marina de zona de unde începe Jumeira Palm – adică insula aia artificială în formă de palmier. Evident că e nevoie de mai mult, căci actualul metrou este doar o lungă linie dreaptă care merge paralel cu linia țărmului, 50 de km, iar pentru călătorii care au treabă sau locuiesc de-o parte și de alta a liniei, la distanțe mai mari, momentan există numai autobuze.

Autobuzele locale sunt de asemenea civilizate, curate, au aer condiționat – bine, totul are aer condiționat acolo, inclusiv stațiile de autobuz sau tramvai, altfel nu ai putea trăi – doar că vin ceva mai rar, din cauza traficului pesemne, că stau și ele bară la bară cu toate mașinile. Și în autobuze, primele locuri sau chiar toată partea din față, de la șofer până la a doua ușă, este rezervată femeilor. Inclusiv stațiile astea închise de autobuz au o jumătate destinată femeilor.

Oamenii și portul lor

Sunt vreo zece milioane de oameni în cele șapte Emirate unite, conform statisticii naționale, din care mai mult de 6 milioane bărbați și restul femei (parcă sună altfel vagonul ăla pentru femei acum, nu?). Discrepanța asta de gen este explicată printr-o alta și mai mare, aceea a faptului că numai 11,5% din totalul populației sunt emiratezii născuți, crescuți, restul de 88,5% fiind imigranți, și da, mai ales bărbați. Cei mai mulți sunt indienii și pakistanezii (împreună, aproape 40%), urmați de alte naționalități asiatice, arabe, africane, europene.

De la o țară de pescari de perle, înainte de descoperirea petrolului, în anii 60, emiratezii au evoluat în numai 40-50 de ani într-un pol atractiv de business, turistic și de bunăstare, grație viziunii răposatului șeic Zayed bin Sultan Al Nahyan (căpetenia emiratului Abu Dhabi), care a și unit cele șapte emirate, după cum spun muzeele locului. Așa se explică numărul mare de migranți veniți la muncă. Gurile rele zic că cealaltă explicație e și că băștinașii nu prea se omorau cu munca și trebuia să vină cineva să le construiască tot ce vedem azi acolo unde în anii 60 era doar un imens deșert.

Statistica lor zice că și emiratezii get beget pun osul la treabă, dar mai cu seamă în sectorul de stat sau în ceea ce se cheamă white collars, unde de altfel sunt și stimulați să se angajeze, prin diverse politici care nouă europenilor ne par discriminatorii.

De exemplu, câțiva oameni cu care am vorbit în vacanța asta mi-au zis că un emiratez are întotdeauna un salariu mai mare decât un imigrant, chiar dacă respectivul imigrant are studii mai multe și pregătire mai bună decât emiratezul. E modul lor de a-și ține oamenii acasă, dar și de a păstra bunăstarea în familie, cum s-ar zice. Desigur că și imigranții sunt cumva mulțumiți cu ce primesc, că altfel n-ar rămâne acolo.

Celălalt mod de a păstra bunăstarea este faptul că nu poți deveni cetățean emiratez altfel decât prin filiație sau niște fapte deosebite care să te propulseze în atenția șeicilor, probabil. Așa se face că aproape 90% din populație este și rămâne non-emirateză, adică numai mână de lucru. Nu mai ești bun de muncă, pleci de unde ai venit. No country for old men, gen, cu excepția cazului când the old men au bani mulți și-și permit să trăiască acolo și fără să muncească. Emiratezii nu s-au complicat cu integrare, asimilare, asistență socială, ajutoare pentru reîntregirea familiei etc. Pentru mulți dintre migranții veniți la muncă acolo se pare că e destul de costisitor să-și aducă și familiile cu ei.

Ca să ajungi să muncești în EAU ai nevoie de rezidență și de permis de muncă. Ambele se plătesc fie anual, fie la doi ani sau mai mult pentru personalul cu înaltă calificare, după cum am citit pe site-ul guvernamental, și costă de la 50-100 de Dirhami până la 3-4000 de Dirhami. După cum îmi spunea o prietenă care locuiește acolo deja de peste 10 ani, numai pentru viza de lucru a menajerei lor filipineze, ei plătesc câteva mii de Dirhami anual, pe lângă salariul femeii. Viza e plătită de regulă de angajator, iar când angajatorul decide că nu mai are nevoie de tine, nu-ți mai plătește nici viza. Atunci fie îți găsești alt job, fie pleci din țară.

Șomajul în EAU este în jur de 2%.

Acestea fiind spuse, poate n-ar fi trebuit să mă mire gradul de amabilitate vecin nu servilismul, pe alocuri, al oamenilor cu care am interacționat în diverse ipostaze. Trebuie spus din capul locului că nu știu dacă am avut plăcerea să interacționez cu vreun emiratez get-beget sau numai cu imigranți. Presupun că unii dintre oamenii îmbrăcați în kandura (cămașa aia lungă și albă, care-i acoperă de la gât până la glezne și încheietura mâinii) și cu capul acoperit cu keffiyeh sau ghutra, erau emiratezi, mai ales dacă acele costume erau și scrobite. Dar portul ăsta nu le este specific numai lor, ci tuturor popoarelor din zona aia călduroasă, unde trebuie să te blindezi cât poți mai bine împotriva soarelui și a nisipului. În general, însă, am înțeles că această kandura albă este echivalentul costumului european, și deci e purtată mai cu seamă ca ținută office.

Destul de mulți oameni, însă, aș zice majoritatea din metrou la clasa silver, erau îmbrăcați în haine obișnuite, cu mici excepții, ici-colo, de port tradițional pakistanez sau indian. Papucii sunt singurul numitor comun pentru toată lumea, indiferent de rang sau poziție socială – am văzut prin poze că și șeicii poartă. În ultima zi de colindat prin căldurile alea am renunțat și eu la fițe și am decis să merg în papucii de plajă. Oh, joy!

Femeile emirateze sau venite tot de prin țările arabe, asiatice, musulmane, și atinse de fiorul religios, poartă abaya, echivalentul kandurei masculine, doar că e neagră, iar pe cap fie doar o basma/eșarfă, fie adaugă acea mască pusă peste basma, care le lasă la vedere doar ochii ăia negri și frumoși. Și aici pot să înțeleg necesitatea acoperirii corpului, pentru protecția împotriva mediului, doar că nu pot să pricep cum rezistă la căldura aia cu atâtea haine pe dedesubt, căci au și pantaloni și tot felul de bluze strânse pe corp, pe sub abaya de deasupra, par mult mai îmbrăcate decât bărbații. Plus că toate sunt negre.

Please, sir, come sir!

Un exemplu de competență și amabilitate a fost primul om cu care am interacționat la metroul din Dubai, în prima dimineață. Nu numai că vorbea engleza – toți o vorbesc mai bine sau mai prost – dar ne-a sugerat ce cartelă ar fi mai avantajos pentru noi să cumpărăm, ne-a și asistat la automatul de bilete, apoi ne-a urat o călătorie plăcută. Am avut ocazia să-l revăd pe același angajat al metroului în ultima zi la Dubai, când era mai aglomerat și nu părea deloc excedat de întrebările călătorilor. Ieșise din cabina aia de unde ar fi putut să răspundă în doi peri, cum mai fac ai noștri, dar în loc de asta el „făcea teren”, adică stătea în fața automatului de bilete și le explica tuturor ce anume să cumpere și cum s-o facă. Iar pentru cazurile în care automatul nu era suficient, se ducea la loc în cabina lui și le rezolva situațiile. Ce mai, angajatul anului, aș zice.

Nu e un exemplu singular, nu-mi amintesc să fi avut vreo interacțiune cu vreun om din Emirate care să nu fi fost amabil, fie că era în magazine, la restaurante, la muzee, la metrou, tramvai sau salvamarii de pe plajă.

O experiență aproape traumatizantă, însă, am avut cu femeia de serviciu de la buda din aeroportul din Dubai. Ne-am dus să vizităm aeroportul din Dubai, care bifează diverse poziții de „cel mai” la câteva capitole, și am zis să îi testăm și budele. Când să intru, de nicăieri a apărut femeia de serviciu, cu masca la gură, în uniformă și cu o cingătoare la care avea diverse sticle de dezinfectant sau soluții de curățat.

– Please, sir, come sir, m-a îmbiat femeia, luând-o înaintea mea și intrând în una dintre cabine.

Am văzut că mulți li se adresează și femeilor cu „sir”, habar n-am de ce.

Inițial am crezut că vrea să-mi arate că acea cabină e liberă, dar erau de fapt toate libere. Femeia intrase într-o frenezie că are un mușteriu, de parcă era plătită la bucată. Ca un pistolar, a scos o sticlă cu pulverizator de la cingătoare și a stropit colacul wc-ului, apoi l-a șters cu hârtie. A dezinfectat și mânerul dușului, care e montat pe peretele fiecărei bude publice sau private în EAU (da, domnule, oamenii ăia știu importanța spălatului la fund). Apoi a șters și cutia din care trăgeai hârtia igienică. Pentru că se udase și podeaua cu câțiva stropi, în impetuozitatea asta a ei de a-mi arăta cât de curată e buda aia, a șters și podeaua, rapid. Totul în sub un minut, ca la schimbarea cauciucurilor la formula 1.

– Please, sir, come, sir, please! repeta într-una de parcă de ușurarea mea depindea avansarea ei în carieră.

Na, Dollo, mai fă pipi dacă poți! Am reușit cu greu, căci o simțeam că mă pândește după ușă, ca să șteargă și după mine. Când am ieșit a urmat același spectacol cu dezinfectarea și ștergerea chiuvetei și a robinetului unde m-am spălat pe mâini. M-am gândit că ar putea fi și o cameră ascunsă pe undeva, sau că femeia își dădea vreun grad de specialitate și urmau să apară și evaluatorii la final ca să mă pună să-i dau vreun rating. În fine, am scăpat din mâinile femeii și i-am povestit într-un suflet domnului inginer pățania, care evident că a prezis că asta va apărea la un moment dat pe blog 🙂

Ulterior am avut ocazia să văd că majoritatea budelor publice de acolo aveau câte un om care se asigura că după fiecare client se curăță și igienizează respectiva cabină. Am stat într-o seară la coadă la budă, în cel mai mare mall din lume – ăla de la Burj Khalifa – și chiar și acolo femeia de serviciu intra după fiecare, trăgea apa încă o dată și se asigura că totul e OK pentru următorul client.

Evident asta mi se pare o exagerare, se poate face curat la bude și fără tot spectacolul ăsta, deși admit și că unii dintre noi ne comportăm execrabil (!) la budă și nu e întotdeauna o plăcere să nimerești după astfel de specimene. Oricum e o prăpastie între modelul emiratez și budele noastre de la Otopeni, de exemplu, care continuă să fie o rușine (inter)națională, indiferent câți bani s-ar băga în terminalele alea moderne.

Ceva similar, dar nu chiar așa de servil, s-a petrecut și la hotelul la care am stat la Dubai, unde la venire un indian ne-a confiscat rucsacii, ca să îi ducă el cu căruțul ăla până în cameră, deși stăteau destul de bine și pe umerii noștri. O fi așteptat niscai bacșiș, dar nouă nu ne permite religia să dăm, așa că nu a primit. De altfel nu aveam niciun ban cash, cât am stat acolo nu am văzut cum arată dirhamii decât așa, în mâinile unor prieteni cu care ne-am întâlnit, tot ce am plătit a fost cu Revolutul. La fel de serviabil s-a arătat și omul de serviciu de la hotel, care a insistat să schimbe prosoape, să mai aducă apă, să vadă dacă nu cumva vrem și un masaj la tălpi sau ceva. Cei de la recepție de asmenea ne-au oferit sucuri și apă cât am așteptat, câteva minute, ca să ni se repartizeze camera.

Bine că n-am avut bani decât de 3 stele că nu știu ce ne-ar fi făcut ăia dacă stăteam la 5 sau 7 stele, la Burj al Arab sau ceva.

Desigur că explicația acestui comportament stă poate în felul lor de a fi, dar cred că mai există și altele. Una ar fi, în cazul imigranților, teama de a nu-și pierde locul de muncă, care vine la pachet cu riscul de a fi alungat din țară. Probabil întoarcerea în țara de origine e mai rea decât să freci budele pe un aeroport. Apoi muncile astea necalificate par să aibă aici un bazin inepuizabil de… carne de tun. Știți cum mai ziceau unii patroni de la noi, pe vremuri când își permiteau, că dacă nu-ți convine așteaptă alți zece la ușă să-ți ia locul? E, acolo chiar așa e. Pare că în Emirate s-a concentrat toată rezerva mondială de oameni de curățenie din toate țările alea asiatice, de nu mai ajunge și pentru noi ăștia de prin Europa.

Mi-a rămas în minte imaginea unui om care ștergea, într-o seară, o pată invizibilă pentru noi, trecătorii, undeva în mijlocul unei uși rotative din cel mai mare mall din lume. Era în genunchi și freca de zor covorul ăla din cauciuc care se pune de regulă la ieșirea dintr-un magazin. Locul părea oricum impecabil, așa cum sunt nu numai podelele magazinelor în noul Dubai, ci și străzile și bulevardele. Efectiv lucesc de curățenie, scârțâie roțile mașinilor când iau câte o curbă pe acele străzi.

Am încercat să-mi imaginez ce i-o fi zis șeful acelui om, de s-a apucat să șteargă cu cârpa printre picioarele oamenilor care intrau sau ieșeau pe ușa aia, într-o seară aglomerată de mall. Părea munca în zadar, la noi s-ar fi zis că lasă să plece toată lumea și facem curat după. Și așa e și logic, adică era o pată, nu risca nimeni să-și rupă gâtul din cauza ei, nu se inundase mall-ul.

Ce-i drept în vechiul Dubai sau în cartierele muncitorești, nu e chiar așa de farmacie ca în zonele astea moderne, dar oamenii rămân la fel de amabili și acolo. În general, prin cartierele vechi vezi la finalul zilei tomberoane pline și locurile respiră normalitate, e lume multă, diversă, e forfota aia de bazar sau de comunitate arabă, colorată, cu arome de tămâie și mirosuri de mâncare, mult curry, fețe transpirate care împing saci sau cutii stivuite pe câte o lisă sau cărucioare cu marfă, invitații zâmbitoare să le vizitezi magazinul – o plimbare prin orice souk (bazar) se lasă cu strigături în toate limbile și invitații să le calci pragul – și din când în când, la ore fixe, vocea muezinului acoperă toată agitația, cu chemarea la rugăciune.

Revenind la oameni și la comportamentul lor, nu în ultimul rând m-am gândit că poate că există și un soi de deferență față de albi. Care poate avea legătură și cu modul în care îi tratează statul emiratez pe săraci: de exemplu noi europenii nu avem nevoie de viză turistică, dacă vrem să vizităm Emiratele. Adică ni se acordă automat la intrarea în țară, fără alte documente sau bani, în afara pașaportului. Pe când indienii de rând au nevoie de viză, pentru care trebuie să depună niște acte și bani, să demonstreze că au bilet de avion și loc la hotel etc.

În general pare că oamenii cu bani găsesc porțile Emiratelor deschise. Sunt deschise pentru investiții, pentru muncă remote (nomazi digitali) sau pentru muncă specializată, și chiar pentru pensionarii cu bani. Toți pot primi viză pe zece ani dacă își doresc. Pentru sărăcimea care ar putea fi tentată să vină în vizită și să rămână la muncă, s-au pus niște bariere. Nu vii decât data țara are nevoie de tine în vreun fel.

Cât e benzina

Ca să mai dăm niște context, tot din discuțiile cu expați care trăiesc în Dubai am aflat niște cifre. Motorina, de exemplu, costă 2,80 Dirhami litrul. Boierie, comparativ cu, în curând, 2 euro la noi, dar dacă îi întrebi pe emiratezi, ei zic că s-a scumpit. Că pe vremuri era aproape gratis. Deh, mai seacă și puțurile alea cu petrol.

Un indian, de profesie inginer de aviație, ca și domnul inginer, este plătit în Dubai cu 10.000 de Dirhami (aproape dublu față de cât primea la el acasă în India), din care 3.000 îi dă pe chirie (dar acasă nu plătea chirie). Iar dacă vrea să-și aducă familia în vizită, alți bani pentru vize, bilete etc.

Chiria pentru un studio/garsonieră, în Dubaiul vechi, nu în zgârienorii de fiță din orașul nou, poate ajunge și la 5.000 de Dirhami/lună, ceea ce face ca salariul inginerului să pară chiar mic.

Nu știu cu cât sunt plătiți oamenii din construcții sau curățenie, dar având cifrele de mai sus ne putem face o idee. Probabil dublu sau triplu față de salariile de la ei din țară, dar întotdeauna emigrarea vine la pachet cu multe alte costuri.

Prețul unei asigurări medicale în EAU este de 12-14.000 de Dirhami anual, iar serviciile medicale sunt foarte bune, după cum spun cei cu care am vorbit. Există medici – destul de mulți străini – și clinici de tot felul. De regulă se practică asigurarea sponsorizată, adică dacă un membru al familiei lucrează, pe asigurarea lui sunt tratați și aparținătorii – soțul, copiii.

Nu există însă asigurare de pensie de stat, nu ieși la pensie în EAU, ci te îngrijești din timpul activității să-ți pui ban la ciorap sau să investești ca să ai pentru zile negre. Și în funcție de cât ai strîns vezi unde îți permiți să mai trăiești după aia, cel mai probabil nu tot în Emirate, după cum crede prietena mea de mai sus.

Mâncarea, pe de altă parte, la restaurante, uneori este mai ieftină decât în România, iar în Dubaiul vechi cred că se poate mânca și face piața pe foarte puțin, dar acolo pesemne că sunt și câștigurile mici. Desigur, în supermarketurile din Dubai Marina, unde am avut curiozitatea să bag nasul, prețurile la legume-fructe de exemplu, sunt cam piperate.

Locurile

Dubaiul este copleșitor. Prima impresie, când treci prin pădurea de zgârie nori de toate înălțimile, formele și dimensiunile, e că ai intrat într-un soi de Disneyland al arhitecților. Orașul ăsta pare că a fost și continuă să fie terenul de joacă al tuturor stilurilor și școlilor de arhitectură. Asta o fi fost tema, de altfel, dacă ideea principală a stăpânilor locului a fost că trebuie să atragă turismul în căldura aia sufocantă în care trăiesc beduinii.

Cum atragi turistul? Arătându-i nemaivăzutul. Sau tradiția, opinca, ia, brânza, ignatul și călușarii. Au și ei produse din lapte de cămilă, niște perne tradiționale pe care te poți așeza turcește, în fața unui ceainic pe o tablă de aramă, dar astea se găsesc mai degrabă ca niște diorame prin te miri ce loc aseptizat cu sticlă și inox. Nu pentru tradiție se duce turistul în Dubai – deși noi am vrut s-o vedem și pe asta.

Ce fură privirile acolo este evident orașul nou cu recordurile lui: cea mai înaltă clădire din lume, cel mai mare mall din lume,  insula în formă de palmier, cea mai mare creată de mâna omului, senzația aia că ești într-un glob de cristal în care un artizan a înghesuit câteva din minunile lumii, iar tu ai ocazia să le și atingi.

E o continuă senzație de wow – sau ca să fim mai exacți, de „uai, ci frumos!”, după cum s-a exprimat o duduiță la intrarea în Moscheea șeicului Zayed din Abu Dhabi. Domnul inginer de exemplu se întreba tot timpul dacă nu cumva e o butaforie, adică chiar se întâmplă ceva în toate clădirile astea înalte și foarte înalte?

Când se lasă seara ai ocazia să vezi că sunt și locuite, se aprind lumini în ele și peisajul se transformă într-un pom de Crăciun. Cel mai bine se vede de sus, și ai destule locuri unde să te urci ca să vezi Dubaiul de sus.

Jos, însă, Dubaiul nou nu e un oraș prietenos cu pietonii, în accepțiunea urbanistică europeană de exemplu. Adică Dubaiul nu e un oraș de bătut la picior. De fapt nici căldura nu te îmbie la plimbare, dar în general dezvoltarea aia urbanistică pe verticală a lăsat puțin loc de spații publice la orizontală. Unele blocuri înalte sunt atât de apropiate că abia mai lasă loc între ele de o trecătoare claustrofobă.

Infrastructura rutieră, altfel de invidiat, îl exilează pe pieton în pasarelele pietonale, ca să nu încurce traficul – visul oricărui șofer. Nici nu se pune problema să traversezi fluviile alea de autostrăzi și bulevarde pe la semafor. Oricum te-ar bate inutil soarele în cap până să ajungi pe partea cealaltă. Așa că urbaniștii, în măreția lor, au creat pasarele aeriene pentru pietoni. Închise, cu aer condiționat, fac legătura între stațiile de metrou sau tramvai și diversele obiective.

Pasarelele astea sunt noile străzi, pentru care nu s-a mai găsit loc la sol, în avântul dezvoltării imobiliare.

La Burj Khalifa de exemplu mergi direct de la stația de metrou, pe o astfel de pasarelă pietonală până la mall, preț de vreun kilometru sau mai mult. Din loc în loc pasarela se intersectează cu altele care duc și ele, stânga-dreapta, la diverse alte clădiri.

La fel e și pasarela care leagă stația de metrou de Muzeul viitorului. În viitorul nu foarte îndepărtat probabil ca pieton nu vei mai avea nevoie să ieși deloc afară, în clima neprietenoasă, o să mergi numai pe pasarele din astea.

Deocamdată te duci dintr-un loc în altul cu mașina sau cu transportul în comun și viața socială, care este, se petrece la mall sau pe faleza marinei sau prin preajma cine știe cărui loc în care turiștii sunt atrași cu mărgele colorate, gen fântânile de la poalele Burj Khalifa.

Din punctul ăsta de vedere mult mai vii par cartierele vechi sau cele în care locuiesc oamenii muncii. Acolo e forfotă, miroase a viață, se mănâncă pe stradă, se trăiește în comun.

Iar acolo unde se trăiește la sol s-au găsit și soluții de protecție solară. De exemplu locurile de joacă din parcuri sunt acoperite. Iar ca regulă generală, am aflat-o și noi dar cam târziu, abia la Abu Dhabi, oamenii ies în oraș sau în locurile de întâlnire după căderea serii, cât e soarele sus stau ascunși prin vizuine. De exemplu am văzut oameni făcând picnic în parc noaptea.

Dubai Marina și Palm Jumeriah

În prima zi în Dubai ne-am dus cu metroul tocmai în capătul opus celui în care stăteam, vreo 30 de km distanță, cam ca de la București la moșie. Așa am ajuns în Dubai Marina, care e o parcelă de zgârie nori în buza apei. Are și o plajă unde am vrut să facem și noi o baie, mai ales că era umbrită de o ditamai clădirea de sticlă. Dar ne-a întrebat imediat un agent de pază de la ce hotel suntem, că acolo numai clienții hotelurilor din zonă au voie. Și cum noi venisem cu metroul de la țară, gen, cu o țoașcă* în care pusesem costumele de baie și prosoapele, ne-am lăsat păgubași. Sigur puteam să mergem mai încolo la plaja publică, dar acolo nu era fir de umbră și era mult prea cald.

*rețineți cuvântul țoașcă, căci ne vom întâlni cu el și în episodul despre Abu Dhabi.

Ne-am plimbat puțin pe faleza Marinei, prin Marina Mall, am mâncat o înghețată (în zonele astea noi, cam fiecare punct de atracție are și mall-ul lui), apoi am luat tramvaiul și ne-am dus să vedem minunata insulă sub formă de palmier.

Palm Jumeriah este opera unui olandez, care i-a învățat pe emiratezi cum să-și extindă uscatul în mare, turnând nisip și pietre în apă. Ce e paradoxal e că cică nu a fost bun nisipul lor, din zonă, a trebuit adus altul. Să ai nisip și-n dinți, dar să nu fie din ăla bun. Nici pentru spațiile verzi nu e bun, normal, și acolo cică aduc un nisip special în care pot crește plantele. De altfel în ciuda climei și a lipsei de sol propice, emiratezii insistă să amenajeze spații verzi, și de multe ori scuarurile astea de-a lungul bulevardelor sunt de fapt o vastă rețea de țevi de irigații, presărate din loc în loc cu câte o petunie. Și evident, și la spații verzi tot imigranți muncesc, în căldura aia ucigătoare.

Revenind la insula minune, forma de palmier cică ar fi fost ideea șeicului Dubaiului, după cum a zis unul dintre proiectanți, într-un film de prezentare. Mi-am amintit că în 2001 când a început construcția insulei am văzut și eu pe Internet filmulețe despre asta și mi se părea ceva SF. Nici prin cap nu-mi trecea atunci că voi ajunge s-o văd, să pun piciorul pe ea.

Ca s-o vizitezi costă, evident. Până la urmă nu știu cât o fi scos compania Nakheel pe casele alea vândute pe frunzele palmierului, dar sigur scot ceva bani și de la turiștii dornici să vadă minunea. Poți intra cu mașina pe trunchiul palmierului și să mergi până în vârful lui, apoi să te plimbi pe limbile de pământ circulare care înconjoară palmierul, dar nu și pe frunzele palmierului, care sunt închise cu baieră și accesibile numai celor care au case acolo. Pentru cine nu are mașină, există monorailul, tot un soi de metrou automatizat care te duce 5 km pe un viaduct, de la poalele palmierului până în vârf și înapoi. 30 de Dirhami dus întors sau 35 un pass pentru toată ziua, să te plimbi până amețești.

Iar odată intrat trebuie să plătești în plus pentru fiecare obiectiv separat, ca într-un parc de distracții. În capătul insulei ai un aqua parc, un delfinariu și mai multe hoteluri de lux, evident. Ne-am plimbat un pic pe faleza înconjurătoare, dar era mult prea cald pentru asta și de altfel nici nu era ceva de văzut, doar o stradă artificială pusă peste niște pietre stivuite în apa mării, așa că ne-am întors la monorail și eram gata să considerăm că a fost un turist trap.

Dar ajunși înapoi pe trunchiul palmierului am constatat că există posibilitatea să urci la etajul 52 al celei mai înalte clădiri de pe insulă. Cu o sută de Dirhami de persoană și o coadă de câteva zeci de persoane, ne-am urcat în vârful The view Palm Jumeirah. Până ne-a venit rândul la lift ne-au pus un film în care ne-au arătat cum s-a construit insula și ce e pe ea. Vile, hoteluri, clădiri de apartamente, plaje publice sau private și un mall, firește.

Vilele alea de pe frunze sunt cam înghesuite, dacă nimerești vreun vecin care vrea să crească cămile în fundul curții, ai pus-o.

 

Vederea de sus a fost piesa de rezistență a zilei. Am petrecut la etajul 52 câteva ore bune, până după asfințit – care în fiecare zi se petrece cam pe la 17.30. În zece minute se întunecă de-a binelea. Cealaltă variantă poate și mai plăcută, dar de care am aflat abia când eram sus, ar fi fost să ne folosim costumele de baie din țoașcă și să urcăm doar până la etajul 50, unde era o piscină circulară și puteai să stai în apă și să te uiți de jur împrejur la insula palmier și cum apune soarele peste Dubai.

Oricum, a fost frumos și unde ne-am cocoțat noi, am făcut o grămadă de poze la care nu mă voi mai uita niciodată după ce le postez aici:

 

Mâncarea

Seara am ajuns înapoi în bătrânul Dubai, frânți de spate și de picioare, că tot venisem la relaxare. Am găsit un restaurant cu terasă exact lângă hotel și pentru că părea populat doar cu localnici ne-am băgat și noi în el. Unii mâncau, dar majoritatea se uitau la niște ecrane pe care se difuzau niște meciuri. Beau ceai, sucuri și fumau din narghilelele alea ale lor. Stranie senzație să vezi o gașcă de bărbați uitându-se la meci fără să bea alcool.

Că veni vorba, am făcut o cură de dezalcoolizare cât am stat acolo, nu că n-am fi avut unde să bem, căci unele restaurante au licență să vândă băuturi alcoolice și chiar și în minibarul din camera de hotel era bere sau alte băuturi mai tari, dar pe căldura aia a fost mai bine fără. Nu știu cât era o bere la restaurant, minibarul din cameră era destul de scumpuț.

Alegerea restaurantului Madi&Madhbi s-a dovedit inspirată. Se pare că aveau o bucătărie cu specific, toate mâncărurile erau yemeni style sau similar și ne-a plăcut așa de mult că ne-am dus și a doua seară, când ne-a luat la ochi și chelnerul și un alt personaj, mai important, nu știm cine era, dar a venit la masă să ne salute și să ne întrebe dacă totul e în regulă și mai avem nevoie de ceva. Mai aveam nevoie de loc în burtă, căci mâncarea era prea multă.

Am comandat niște salate ca aperitiv (mutabal, humus et.co.) și niște felul doi tot cu sosuri picante, carne de pui sau chiftele, iar a doua zi eu am luat niște creveți. Plus o lipie uriașă, proaspăt scoasă din cuptor, pe care în prima seară nici n-am reușit s-o mâncăm.

Din partea casei ne-au adus la început câte un bol de supă fierbinte, cu ceapă și lămâie alături. Am întrebat ce sunt alea, să nu cumva să le bem deși ar fi fost apă de spălat pe mâini sau ceva. Că ei toți mănâncă cu mâna, nu folosesc furculițe. Ne-au zis că e supă de oaie, probabil zeama în care fiersese carnea folosită la diversele mâncăruri, cert e că era aromată și iuteee, de îți ieșea foc pe nări. Dar a fost tare bună, așa că a doua seară am dat-o gata și mai abitir.

Nota de plată pentru două feluri doi, salatele, pita și două ape a fost 98 de Dirhami în prima seară și 108 în a doua seară (creveții au fost mai scumpi). Au fost cele mai ieftine mese din Dubai.

Într-o altă seară am mâncat împreună cu un alt prieten al domnului inginer, un indian, la un restaurant în Dubaiul vechi, unde domnul inginer a luat niște bucăți de friptură de oaie, eu și indianul am luat împreună un platou cu fructe de mare și pește. S-a dovedit prea mare chiar și pentru doi oameni, și scump – a fost mai mult decât o masă la Mandi & Madhbi – iar când am ajuns în Abu Dhabi am mâncat ceva similar, mai ieftin și mult mai bun, la Piața de pește.

Mă rog, aici ne-am spart în figuri și cu niște cocktailuri non alcoolice pe bază de mango, care de asemenea au fost foarte scumpe (50 de Dirhami bucata), dar bune, iar ca desert am reușit să găsim și un kunafa destul de bun. Total 372 de Dirhami.

În materie de deserturi, am căutat kunafa și aici, ca și în Cipru, dar nu toate restaurantele au, așa că atunci când am cerut, în cel mai mare mall din lume de exemplu, și ne-au zis că nu au, ne-am mulțumit cu alte deserturi. O prietenă ne-a dus la Asma, care se recomandă cel mai bun restaurant arab, unde am mâncat un Mango&Coconut Sago, un fel de orez cu lapte de cocos, peste care s-a turnat sirop de mango și un guguloi de înghețată, și un Em Ali, un soi de colărezi arăbești. Bune ambele.

Tot la capitolul note de plată trebuie spus că TVA-ul la ei e 5%.

Burj Khalifa

„Unde luxul urcă până la cer și visele prind aripi” – zice pe site-ul companiei mamă Emaar, care cică este cel mai mare dezvoltator imobiliar din Dubai. Da, arabii sunt maeștri în pus cuvintele la treabă. După cum spunea cineva, când se întâlnesc doi arabi mai întâi fac schimb de vorbe frumoase, aproape poetice, despre cât timp a trecut de când nu s-au văzut și ce mult și-au lipsit unii altora. După asta trec la afaceri.

Cam așa a fost se pare și cu Burj Khalifa. Mai întâi l-au început, așa poetic, va fi cel mai înalt turn din lume, va găzdui hoteluri, locuințe, birouri, va avea un lac și un mall în jur (cel mai mare mall din lume) bla, bla, până când a venit criza din 2008 și s-au terminat banii. I-a scos din impas, cu bani, fostul președinte al EAU, șeicul Khalifa bin Zayed Al Nahian (adică șeicul Abu Dhabiului), și pe modelul botezului stațiilor de metrou, așa s-a redenumit și Burjul Dubai în Burj Khalifa.

Are 829 de metri înălțime și pornește de la bază în formă de y, inspirat se pare din mai multe clădiri ale lumii, printre care și turnul unei moschei vechi din Samara, Irak. Arhitect și structurist au fost doi americani specializați în clădiri din astea înalte, iar constructorul a fost Samsung din Coreea de Sud împreună cu o firmă belgiană. Evident, muncitorimea – omagiată în diverse fotografii pe care le vezi în hol, până îți vine rândul să urci cu liftul în vârf – este reprezentată de imigranți.

Și așa putem defini de fapt cam tot ce e construit în țara aia: gândit, proiectat și executat de minți și mâini străine. Ce-i drept cu banii lor, din petrol. Dar nu numai.

Ca să urci până la etajul 125, unde au amenajat un observation deck, costă 180 de Dirhami, dar asta nu înseamnă că urci până în vârf, ci doar până la 452 de metri. Deci Burj Khalifa este cel mai înalt din lume, dar până în vârful lui nu se urcă decât ăia 36 de muncitori cărora le trebuie 3 luni ca să-i spele geamurile pe dinafară. În China cică există alte două clădiri care au balcoane din astea de observație ce surclasează această înălțime, dar acolo n-am ajuns. Încă 🙂

La Burj Kalifa n-am mai stat până la apus, că eram oarecum sătui de văzut și pozat Dubaiul de sus. OK, am văzut și cât de mic părea de acolo cel mai mare mall din lume, plus „lacul” care de fapt este un bazin în care s-au amenajat niște fântâni și pentru care mai încasează niște bani de la ăia care vor să fie plimbați cu barca pe apa aia de 20 de cm adâncime. Sau de la cei care vor să facă poze turnului de pe apă, s-au amenajat niște covoare gonflabile pe care poți să mergi, contra cost, firește, ca să vezi turnul și/sau fântânile din mijlocul acelui bazin. Și da, existau mușterii și pentru astea.

Așa că am coborât, nu înainte să ne certăm cu niște indieni care voiau să se bage în față la coadă la lifturi. Noroc că lifturile alea te urcă și te coboară cât ai zice khalif și am dovedit până la urmă și încercarea aia.

Despre cel mai mare mall din lume pot să vă spun doar atât: că e așa de mare încât are mereu cozi de oameni formate în fața acelor ecrane interactive în care cauți magazine sau ce vrei să mai găsești prin mall. Căutarea cea mai frecventă, probabil, este „cum ies naibii din cel mai mare mall din lumeee?!”. Nu glumesc, în fața noastră la coadă cineva căuta cum ajunge la stația de metrou . Și noi ne-am rătăcit în el, și chiar în afara lui, după ce am ieșit și ne-am alăturat mulțimii de oameni care se uită, din jumătate în jumătate de oră, în fiecare seară la fântânile de la poalele turnului. E un joc de lumini și apă, pe câte o melodie, aleasă alternativ: una din repertoriu internațional și alta din cel local.

Ce să zic, am văzut mai frumoase la Barcelona.

Tot în zona Burj Khalifa este și clădirea Operei din Dubai. Nu am vizitat-o pe interior, că deja era târziu când ne-am dat seama ce era acolo, dar pe afară seamănă cu casa noastră de la moșie 😉

Opera din Dubai

Plajă, pisici și alte prostii

În ultima zi întreagă la Dubai am vizitat și Madinat Souk Jumeirah, care e un fel de mall, dar cu produse de artizanat și tradiționale. Situat pe malul apei, din grădina lui se vede foarte bine hotelul Burj al Arab, de 7 stele, probabil prima clădire interesantă din Dubai, mult înainte de alte burjuri. Am ajuns acolo doar pentru că figura pe toate listele de to do, însă prin souk-uri mai fusesem – mai ales că stătusem în coasta celui mai vechi din Deira – și dacă nu te duci să cumperi ceva din ele nu prea are sens. Ai văzut unul, le-ai văzut pe toate, aceleași standuri cu mirodenii, eșarfe din cashmir, rochii vaporoase, dulciuri, parfumuri, tămâi etc. Am mai făcut și aici niște poze și am plecat.

Până la urmă am reușit să facem și o baie în ceea ce pretențios spus ar fi Golful Persic. De fapt am mers la plaja publică Jumeira, dincolo de Burj al Arab, într-un golf artificial creat de numeroasele dezvoltări rezidențiale din zonă. Ne-am aciuat și noi lângă un gard care ascundea un șantier, ca să ne țină puțină umbră. De fapt scopul era să ne răcorim un pic în apa aia bleu, care s-a dovedit o ciorbă, până la urmă, dar ne-am făcut capriciul.

Toate plajele pe care le-am văzut în EAU par să fie organizate la fel: au musai salvamari, care au grijă nu neapărat să nu te îneci, ci să nu cumva să intri în apă în afara zonelor strict delimitate cu niște frânghii și balize. Apa e oricum foarte sărată și nici nu pre aia cum să te îneci. Cum a intrat cineva în apă în alt loc, cum se puneau ăia pe fluierat până-i aduceau pe rebeli la ordine. Pe cât de reglementată e viața pe uscat, unde se respectă toate regulile și nu iese nimeni din rând, la fel se petrece și în apă. Nu te scalzi tu unde te apucă, ci numai unde ți s-au trasat condițiile.

La Abu Dhabi am stat într-o seară până la apus pe plajă și am constatat cu ocazia asta că salvamarul s-a pus pe fluierat la ora la care i se termina programul – când intra soarele în mare – și n-a plecat acasă până când nu i-a scos pe toți din apă. Se pare că nu merge cu „mi s-a terminat programul te îneci scalzi pe cont propriu”. Dacă nu e salvamar, nu ai voie să te bagi în apă. Când a plecat salvamarul acasă, s-a făcut coadă de bărbați la budă, scoși forțat din apă ca să-și schimbe chiloții de baie cu ăia de oraș.

N-am stat nici noi mai mult pe acolo ca să vedem dacă totuși e vreun curajos care să se bage în apă după ce a plecat salvamarul. Dar la câți paznici sunt peste tot prin Emirate sigur se găsește vreunul care să-i împiedice pe temerari să se ude în afara programului.

Mă gândeam că la noi nu-l ascultă turiștii pe salvamar nici când e viața lor în pericol, darmite să le zică la ora 6, hai, toată lumea acasă că mi s-a terminat programul.

Apa era ca o ciorbă și la fel de calmă. Când mai trecea câte o barcă cu motor sau un skyjet se mai isca câte un rid pe suprafața apei. Emoție a creat pisicul ăsta portocaliu, care era fix la fel ca Garfield al nostru de la moșie. La fel de nesimțit de leneș și de dornic de dezmierdări. Pur și simplu se tolănea de pe un prosop pe altul și se lăsa adulat. Ah, și avea niște coaie imense, lucru pe care aveam să-l observăm și la alte pisici din zonă. Pe acolo probabil că nu s-a auzit de sterilizări, se face după cât dă Alah.

Pentru că pisicul ăsta de la plajă a fost primul dintr-o ciurdă de pisici pe care le-am descoperit în seara aia în parcul de lângă The Frame. Erau multe și nu foarte îngrijite. Era o crazy cat lady care umbla cu o pungă cu boabe și le punea, ici, colo, pe lângă gardul parcului, dar la cât de mulți pui erau acolo, situația părea cam scăpată de sub control.

De ce vrem să vedem lumea de sus?

The frame este o altă „clădire” emblematică a Dubaiului, care e de fapt, așa cum îi zice și numele, doar o ramă uriașă, al cărei unic scop este să… vândă bilete turiștilor care vor să se urce pe latura de sus și – ați ghicit – să vadă Dubaiul de sus.

Până la urmă dacă nu ai nicio idee, cu asta mergi la sigur: construiește un ceva în vârful căruia să-i urci pe oameni ca să vadă pământul de sus. Toți oamenii vor asta. Habar n-am de ce, dar vă spun că funcționează. Nu există loc pe lumea asta în care să nu fii îndrumat să te duci să vezi lumea de sus, și acolo să nu găsești o coadă de alți oameni veniți să facă același lucru.

În zilele noastre la Dubai am văzut The Frame în fiecare zi, pe fereastra metroului. Și mă gândeam ce o fi oare în clădirea aia care e chiar ca o ramă aurită, adică o sta cineva acolo, o fi vreo instituție? Nu, domnule, nu e nimic. Pe cele două laturi verticale ale ramei sunt niște lifturi care te duc până sus, pe latura orizontală. Acolo e o podea de sticlă, prin care poți să vezi până jos. Iar de pe ferestrele ramei poți să vezi orașul.

E de fapt o construcție pe structură metalică, acoperită cu sticlă și niște panouri aurii.

52,50 Dirhami de persoană.

 

Mă rog, cu 10 euro în plus sau în minus… Mai interesantă, însă, mi s-a părut clădirea din fața ei, care era formată din trei paralelipipede: două verticale și unul orizontal, prins între ele. Acolo nu știu ce era, nici dacă se putea vizita.

La coborârea din ramă am fost puși în fața unui ecran imens, cu un soi de film SF despre cum va arăta viitorul în Dubai, lumea de mâine, imaginat, se pare, de șeicul conducător al Dubaiului. În film totul era vis și armonie, bolile vor fi vindecate dintr-o privire, membrele amputate vor crește la loc, mașinile vor zbura etc. De altfel trebuie să recunosc că felul în care arată Dubaiul azi, comparativ cu multe din orașele lumii, îl îndreptățește pe șeic să viseze. Până la urmă au ajuns aici, în numai jumătate de secol, de la un deșert arid.

Muzeul viitorului

Și dacă tot am ajuns la viitor, un alt loc interesant, dar pe care n-am reușit să-l vizităm decât parțial, adică doar holul de intrare și i-am făcut niște poze pe dinafară, este Muzeul viitorului, situat în Districtul financiar. Din păcate biletele se cumpără cu mult timp înainte și noi nu ne-am preocupat de asta, căci, cum am spus, ne dusesem „la relaxare” 😉 E o clădire sub formă de covrig-gogoașă, făcută tot pe structură metalică, acoperită cu panouri metalice în care sunt decupate ferestre în formă de litere arabe, alcătuind, se pare, un poem compus de același șeic conducător.

Poemul vorbește despre viitor, în pilde mobilizatoare, care sunt proiectate și în The frame, de exemplu, pe niște pereți.

De altfel șeicul Mohammed bin Rashid Al Maktoum al Dubaiului pare să fie preocupat și de latura asta livrescă. În absolut toate locurile în care am fost, la standurile de suveniruri, se găsesc de vânzare cărți scrise de el, cu chipul lui pe copertă. Și traduse în multe limbi europene.

Și fiul lui cel mare se pare că i-a moștenit înclinația asta spre poezie.

Vă mai las și alte poze de la Muzeul viitorului, ca să plec și eu acasă 🙂

Mă opresc aici cu Dubaiul, pe care l-am avut pentru câteva ore la picioare, din multe puncte de vedere. În episodul următor – să vedem când o să reușesc să-l termin – vă povestesc ce am făcut la Abu Dhabi, cum e capitala Emiratelor, măreața moschee a șeicului Zayed, unde a trebuit să pun și eu o rochie din aia arăbească pe mine, și vom desluși misterul țoaștei, în sfârșit 🙂 Plus alte considerații care s-or mai impune.

 

Spre Abu Dhabi, cititorii mei!

Tags: Burj Khalifa, cazare Dubai, Dubai, Emiratele Arabe Unite, metrou Dubai, monorail, Palm Jumeira, slider, transport în comun Dubai, vacanta