De ce au emigrat, dacă nu vor să se schimbe

…în momentul când intri în ţara asta faci un pact cu diavolul. Dai paşaportul la intrare, ţi-l ştampilează, vrei să faci nişte bani, să te pui pe picioare… dar îţi doreşti să te întorci înapoi! Cine-ar vrea să rămână? Frig, umezeală, tristeţe; mâncare groaznică, ziare îngrozitoare – cine-ar vrea să rămână? Într-un loc unde nu eşti niciodată bine-venit, doar tolerat. Numai tolerat. Ca un animal dresat în sfârşit să locuiască în casă. Cine-ar vrea să rămână? Dar ai făcut un pact cu diavolul… te trage la fund, şi dintr-odată nu mai eşti potrivit ca să te întorci, copiii îţi sunt de nerecunoscut, nu-ţi mai găseşti locul nicăieri.

Cartea de la clubul de luna asta a stârnit discuții aprinse între noi, poate pentru că și în club aproape jumătate dintre membri sunt pribegi prin lume. Eu una, cel puțin, fiind mai la începutul emigrării, simț enorm și văz monstruos cărțile care tratează subiectul, mi se pare că-mi vorbesc într-o limbă pe care n-o cunoșteam până acum, iar cartea asta a fost una dintre ele.

„Dinți albi” este romanul de debut al lui Zadie Smith, l-a scris de tinerică, în 2000, motiv pentru care surprinde prin obervațiile fine despre lume și viață și prin scriitura excelentă, pentru cineva așa de tânăr. Totodată are și mari burți ne sau slab editate, de care s-ar fi putut lipsi și care-i știrbesc cărții din aura perfectă pe care ar fi putut-o avea.

Am mai citit-o pe Zadie Smith la clubul de carte, acum șase ani, cu Nord-Vest. Am recitit adineauri recenzia mea de atunci, că nu-mi aminteam nimic din ea, în afară de vaga senzație că era tot cu personaje problematice, în Londra. Așa e, recenzia mi-a arătat că nu era mare lucru de ținut minte 🙂

Dar cu „Dinți albi” parcă a fost altfel. Cum spuneam, poate că m-a găsit pe mine în momentul potrivit.

E dificil de rezumat în câteva cuvinte cartea asta. Probabil de aia i-o fi fost și ei greu să-i dea un titlu.  Am avut impresia la un moment dat că am înțeles de unde vine titlul, dar acum nu mai sunt sigură. Adică există un pasaj în care autoarea zice de modul în care negrii erau văzuți în noapte de către „vânătorii albi”, datorită/din cauza dinților prea albi, care îi dădeau de gol în întuneric. De aici și ideea că dinții albi îi fac ținte sigure. Sau cel puțin așa cred, căci ar duce cu gândul la cât de vulnerabili se simt imigranții într-o țară străină.

Sau poate e vorba despre dinții albi, sănătoși, tineri, care simbolizează vitalitatea pe care imigrația din colonii o aduce într-o țară îmbătrânită, care a tras tot ce a putut din coloniile ei și acum picotește obosită, pe grămezile de bani.

Poveștile și personajele sunt multe, poate prea multe, de aia i-a și fost etichetat stilul autoarei drept „realism isteric”. La început sunt doi, un englez aproape prost de tolerant, Archie, și un indian/bengalez Samad, ajunși printr-un prea lung complex de împrejurări prieteni de-o viață, după ce împărțiseră același tanc în război.

Cei doi se căsătoresc – Archie a doua oară, cu o jamaicană proaspăt scăpată dintr-o familie de martori ai lui Jehova, iar Samad, tradițional, cu o bengaleză de la el din țară – și au copii care, evident, cresc împreună și ating vârsta problematică a adolescenței. Samad e veșnic obsedat de disoluția morală a societății în care trăiește (și care-l afectează și pe el, vezi bine) și visează să se întoarcă și să se mântuiască pe pământ natal. Nu reușește decât cu unul dintre gemenii lui – pe ăl mai deștept – pe care-l trimite la 9 ani în Bangladesh, fără știrea nevestei, ca să-i dea o șansă să-și salveze sufletul.

Viața (sau, mă rog, ficțiunea creată de Smith) îi răspunde cu ironie, transformându-i fiii taman invers, în ateu convins și student la drept pe cel trimis în Bangladesh, și în fanatic musluman pe cel rămas în UK. Ca să complice lucrurile și mai mult, autoarea o îndrăgostește pe fiica lui Archie de unul dintre fiii lui Samad, ăla rău, firește, apoi totul o ia razna când apare și un savant englez care vrea să facă experimente pe un șoarece de laborator ca să demonstreze lumii chestii, iar împotriva lui se coalizează diverse grupuri de fanatici de diverse feluri: de la vegetarieni cu drepturile animalelor la martorii lui Jehova, fanaticii musulmani și în general toți împotriva tuturor. Finalul e un balamuc greu de digerat, urmare firească a prea multor ingrediente băgate pe gâtul cititorului de Zadie Smith până atunci.

Dar nu părțile lui moi ne-au incitat pe noi la club, ci firul lui roșu, căci are fără îndoială unul. Romanul baleiază din 1944 până în 1992 și, cum spuneam, e o bombă calorică de situații de viață descrise cu un talent remarcabil pe alocuri. Din tot amalgamul ăsta noi la clubul de carte ne-am concentrat mai degrabă pe incapacitatea imigranților de a se integra pe deplin, de a îmbrățișa valorile democratice ale noii țări și de a renunța la lucrurile care-i trag în spate și pe ei și pe țările lor, cum ar fi religia, oricare ar fi ea, dacă îmbracă forme fanatice.

De fapt dacă e să găsim un loc comun al tuturor acestor zbateri din carte el este această soartă a imigranților, de oriunde ar veni ei, care poartă cu ei veșnic un trecut încărcat, apăsător, o istorie care nici măcar nu e a lor, dar care continuă să-i afecteze și de care ei nu pot scăpa cum nu poate omul să scape de umbra lui.

Desigur că toți suntem până la urmă produsul unei istorii de familie, dar în cazul celor rupți de locurile în care s-au născut și crescut istoria asta pare că atârnă mai greu. Ceea ce nu pot eu să înțeleg și nu a reușit nici Smith să mă facă să pricep este de ce acești imigranți se încăpățânează să se agațe de trecutul ăsta, de care de fapt au fugit până la urmă, ca să îmbrățișeze noua realitate? Iar dacă noua realitate le pute, de ce preferă să-și glorifice trecutul și să fie veșnic nemulțumiți și neadaptați, în loc să se întoarcă de unde au venit?

Dacă un om pleacă dintr-o țară de regulă nu o face de bine, deci cu atât mai acută întrebarea: de ce ai vrea să reproduci, să recreezi elementele care te-au făcut de fapt să fugi din țara ta? Bunăoară religia, care stă la baza multor rele în țările din care oamenii fug (arabe, musulmane, dar chiar și creștine), cum de reușește ea să-i țină captivi pe oamenii ăștia și după ce au emigrat, cum de nu văd ei că ăla e un element care stă la baza înapoierii țării lor? Bine, e religia, dar e și corupția, un amestec de de toate…

Dar dacă e să definim societățile vestice, liberale, care atrag prin bunăstarea lor toată masa asta de săraci (dar nu cu duhul, nuuu), ce au ele în comun? Mai cu seamă desprinderea de religie, laicitatea, libertatea, drepturile omului, valorile democratice care pun omul în centrul societății etc.

Desigur, toleranța asta progresistă a implicat și respectarea tuturor religiilor, inclusiv a celor cu care imigranții au venit în spate, iar de aici a fost un pas pare-se mic către includerea religiei în viața laică a instituțiilor care nu au de fapt sau nu ar trebui să aibă nimic în comun cu religia – școli, universități, instituții ale statului. Avem acum universități canadiene, de exemplu (povestea o membră a clubului) care nu țin examene în timpul sărbătorilor religioase musulmane. Pentru că majoritatea studenților sunt de fapt de altă religie decât creștină, pentru că în curând în vest vor fi majoritari ceilalți și poate că e bine să te pui bine cu majoritarii încă de când îi înveți una alta pe la universitate, că odată te trezești că te pun în rezervații și gata 😉

Ce treabă are știința, medicina, dreptul, cu religia, cică e mai bine să nu te întrebi, că studenții ăia sunt foarte deștepți, dar tot se duc la moschee și înghit pe nemestecate ideile religioase din cărțile sfinte. Apoi se însoară și devin bărbați de familie, cu femei îmbrobodite, dar cică nu înțelegem noi occidentalele cum devine treaba, că ele de fapt sunt chiar mândre de hijabul lor. Păi sunt mândre, că altfel nu le-ar mai lăsa tac-su să vină la școală.

Apoi s-au trezit și creștinii că încep să se simtă discriminați în propriile lor țări, că numai alb și creștin să nu fii acuma, să nu mai poți să fii politicaly incorect când îți vine etc. Și până la urmă totul are la baza de fapt incapacitatea oamenilor in general, indiferent de culoare sau religie, de a-și trăi viețile fără să se mai agațe de tâmpenii, zei imaginari și bărboși care le trasează reguli și le spun să fie nefericiți. Iar victimele sigure sunt în primul rând femeile, apoi per total noi toți, ca societate, căci nici creștinii nu se lasă mai prejos, că asta face orice religie în fața pericolului „disoluției”, plusează. Așa că avem și noi parte de prostiile noastre, cu interzicerea dreptului la avort sau cu practica mai soft, românească, de a nu face avorturi în postul sfintei cutare și cutare, că e păcat. Căci numai prin dreapta credință și copii făcuți forțat putem dovedi dușmanul.

Ca să nu jignim doar religiile, tot la capitolul fanatici intră și restul activiștilor de tot felul care simt nevoia să le spună celorlalți cum ar trebui să trăiască, ba chiar militând pentru tot soiul de interdicții. Întotdeauna în dreptul altora.

În fine, cam așa a decurs clubul ăsta de carte, ne-am aprins destul de bine de la personajul Samad Iqbal al lui Zadie Smith, că tot mă întrebau diverși oameni cum e la club. Uite așa e, cum am scris mai sus 🙂 că de data asta n-am reușit să mp mobilizez să scriu despre carte înaintea clubului, cum făceam de obicei. Deh, grea e viața e imigrant 😀 De multe ori clubul e cu discuții în contradictoriu și cu viziuni diferite generate de aceeași carte, doar pentru că suntem oameni cu istorii diferite în spate și simțim complet diferit o situație care poate părea imposibil de interpretat în alt fel. Și nu de puține ori sfârșim și cu politica în gât, așa mai spre final 🙂

Luna viitoare citim ceva tot despre tradiții și trecut, așa că vom aprofunda 🙂

Dacă nu ați citit nimic de Zadie Smith puteți s-o aveți în vedere, eu zic că nu e pierdere de vreme. Uite și câteva fragmente pe care mi le-am subliniat eu, căci mi-au plăcut:

La începutul cărții Archie își parcase mașina taman în fața unei măcelării halal și încerca să se sinucidă cu furtunul de la aspirator, mufat la țeava de eșapament, iar patronul măcelăriei nu voia mizerie în fața prăvăliei, că-i alunga clientela. Așa că i-a bătut în geam și i-a zis cinstit:

— Auzi, domnule? Nu avem autorizaţie pentru sinucideri aici. Aici halal. Cuşer, înţelegi? Dacă vrei să mori pe-aici, prietene, mi-e teamă că trebuie să fii întâi scurs de tot sângele.

Iar furtunul ăla era de la un aspirator defect, unicul lucru luat din fosta căsnicie:

Era a patra lui vizită în pod în tot atâtea zile, făcută ca să care rămăşiţele unei căsătorii în noul lui apartament, iar aspiratorul Hoover era printre ultimele lucruri pe care le revendicase: unul dintre lucrurile cele mai stricate, mai urâte, pe care le ceri doar de-al dracului, pentru că ai pierdut casa. Asta e divorţul: iei lucruri pe care nu le mai vrei, de la oameni pe care nu-i mai iubeşti.

Despre cârciuma la care Samad și Archie își petreceau după amiezele:

O’Connell’s este genul de loc unde vin bărbaţii însuraţi, căutând un alt fel de familie. Spre deosebire de rudele de sânge, aici e nevoie să-şi câştige poziţia în comunitate; e nevoie de ani întregi de frecat menta cu pasiune, de pierdut vremea, de privit la stele, de tăiat frunză la câini, de ascultat cum creşte iarba şi de privit cum se usucă vopseaua – adică mult mai multă pasiune decât investesc bărbaţii în momentul neglijent al procreării.

Viața în Bangladesh văzută de soția lui Samad:

Situaţia e alta pentru oamenii din Bangladesh, fostul Pakistan de Est, fosta India, fostul Bengal. Ei trăiesc sub ameninţarea invizibilă a dezastrului întâmplător, a inundaţiilor ori a ciclonilor, a uraganelor şi a alunecărilor de teren. În jumătate din timp, jumătate din ţara lor zace sub ape; generaţii sunt şterse de pe faţa pământului cu o regularitate de ceasornic; speranţa de viaţă este, optimist vorbind, de cincizeci şi doi de ani, iar ei sunt conştienţi că atunci când e vorba de apocalipsă, de moarte în masă la întâmplare, ei bine, ei sunt primii în acest domeniu, ei sunt primii care dispar, primii care alunecă precum Atlantida în ocean.

Și tot din înțelepciunea soției lui Samad:

…oricât te-ai întoarce în timp, e mai uşor de găsit un sac bun pentru aspirator decât un om pur sau o credinţă pură, pe tot pământul ăsta

Despre lipsa afecțiunii în familia lui Archie, văzută de fiica lor, Irie:

Irie se gândea la părinţii ei, ale căror atingeri erau acum virtuale şi existau numai în spaţiile goale în care se aflaseră înainte degetele celor doi: pe telecomandă, pe capacul cutiei cu fursecuri, pe întrerupătoare.

Și descrierea societății engleze (sau a societății în general), în fața șoarecului supus la experimente:

Cele mai simple informaţii din domeniul biologiei, de exemplu structura celulelor animale, erau un mister pentru toată lumea în afară de copiii de paisprezece ani şi oamenii de ştiinţă ca el; primii le desenau la oră, ceilalţi le injectau cu ADN străin. Între ei, sau cel puţin aşa i se părea lui Marcus, plutea un imens ocean de idioţi, conspiraţionişti, fanatici religioşi, romancieri îngâmfaţi, studenţi la politică şi toate celelalte feluri de fundamentalişti care proferau obiecţii stranii faţă de munca lui de-o viaţă

Tags: club de carte, Dinți albi, emigrare, imigranți, realism isteric, recenzie, Zadie Smith