Ar mai fi și alte cuvinte care pot descrie procesul: birocratic, intruziv (în viața personală a chiriașilor), îndelungat, exasperant, dar și meticulos, și până la urmă mult mai profesionist decât ne-am fi așteptat.
Așteptările noastre (ale mele mai ales, căci domnul inginer a mai avut experiența asta în Germania) erau setate de realitatea românească, în care poți închiria o casă/un apartament mult mai rapid și fără atâta birocrație, căutând ce-ți trebuie pe www.anuntul.ro și de multe ori tratând direct cu proprietarul. E drept că rapiditatea asta se petrece și în oglindă, adică pe cât de rapid se pot încheia contractele de închiriere la fel de repede se pot și desface sau chiar încălca.
Dar eu personal știu despre realitatea românească a închirierilor mai degrabă din auzite, căci fiind bucureșteancă născută/crescută, vorba aia, n-am avut nevoie de chirie nici în studenție și nici după ce m-am angajat, pentru că am avut unde să stau. Așadar, n-o să insist pe cum se petrece închirierea în România (exemplele pot veni eventual de la voi, în comentarii), ci o să descriu procesul prin care am trecut noi aici, în Franța, pentru că mi se pare unul interesant, din care am putea să învățăm și noi (ca țară) dacă am vrea să facem lucrurile mai bine.
Așadar, ne-am stabilit în zona alsaciană a Franței, la granița cu Elveția și Germania, unde sunt mulți transfrontalieri care lucrează mai cu seamă în Elveția și Germania, dar locuiesc în Franța, pentru că aici încă sunt chiriile mai mici decât în celelalte două țări. Dar probabil că se va regla și acest aspect în câțiva ani, întrucât deja cererea de case pare să fie destul de mare în zonă.
Când am ajuns aici ne-am cazat pentru o lună într-un airbnb și ne-am apucat, cu naivitatea nou venitului, să scriem mesaje la anunțurile de case pe care le văzusem dinainte deja, din România, pe site-ul lor principal de imobiliare – leboncoin.fr. Și am trimis destule, căci cu 900-1.500 de euro/lună chirie găseai multe case care ar fi corespuns cu ceea ce căutam noi: cu câteva camere plus mici grădini, în satele de pe malul Rhinului, între Basel (Elveția) și Mulhause (Franța).
Însă timpul trecea și nu ne răspundea nimeni la acele mesaje. Foarte puține anunțuri erau de fapt postate de proprietari, majoritatea aparțineau unor agenții imobiliare. Unele dintre ele ne-au răspuns doar ca să ne pună să completăm dosarul de candidat, fără de care nu stăteau de vorbă cu tine mai departe.
Dosarul de cadre chiriaș
Ăsta a fost primul șoc pentru noi, deoarece acest dosar este totuși o gravă intruziune în viața personală a oricui. Un șef de personal din vremea comuniștilor ar păli de invidie dacă ar vedea ce de date adună o agenție imobiliară în Franța, doar ca să-i analizeze unui potențial chiriaș solicitarea de a vizita o casă/un apartament.
Nume, prenume, data nașterii, starea civilă, ce meserie ai, dacă lucrezi, unde, cu ce fel de contract, ce salariu ai, ce alte câștiguri mai ai și de unde, unde locuiești în momentul ăla, numele proprietarului, adresa, cât plătești chirie acolo unde stai, datele de contact ale proprietarului etc.
Toate astea trebuie evident probate, așa că ți se cere să atașezi și actele de identitate, contractul de muncă, adeverințele de venit, contractele de utilități – dacă ai deja acolo unde stai, iar unora am auzit că li s-a cerut inclusiv un soi de adeverință de bună purtare de la fostul proprietar sau niște giranți.
După ce am trecut de șocul inițial ne-am apucat să completăm dosarul locativ și să încărcăm toate datele noastre personale pe site-urile agențiilor la care aplicasem pentru câteva apartamente și case. De la unele am primit pe email asigurări că vor trata datele noastre personale cu maximă seriozitate și securitate, dar asta ne-a încălzit cam cât mesajele alea pop-up despre politica de cookiuri de pe toate siteurile din UE. Adică deloc.
Timpul tot trecea și în pofida faptului că ne scosesem la mezat toate datele tot nu ne chema nimeni să vedem măcar ușa vreunei case de închiriat. Unele agenții ne mai răspundeau că pentru o casă sau alta era deja o listă lungă de potențiali chiriași înscriși și că dacă n-o s-o vrea niciunul atunci ne vor chema și pe noi.
Totuși noi vedeam că unele anunțuri continuau să rămână pe leboncoin – pe care petreceam deja fiecare seară în doi, mai ceva decât pe Netflix – deci începusem să ne întrebăm de ce pe noi nu ne vor, deși era clar că nu au mușterii.
Până la urmă la mesajul transmis pentru închirierea unei case ceva mai departe de Basel am primit răspunsul tranșant că proprietarul nu dorește/nu poate să închirieze decât unor persoane care au venituri din Franța (noi aveam venituri din alte țări), de cel puțin doi ani de zile. Unii proprietari aveau încheiate asigurări pentru respectivele case, iar firmele de asigurări cică puneau aceste condiții. Prin urmare am înțeles că noilor veniți nu li se dau pe mână decât cel mult unele apartamente mai fără pretenții. Pe care să-și dea eventual în petec, dacă e cazul, sau să-și facă vechimea aia necesară ca să închirieze ceva mai bun.
Am mai închiriat pentru încă o lună un alt airbnb și ne-am înarmat cu mai multă răbdare, renunțând în același timp, pentru moment, la ideea de a ne muta tot într-o casă cu curte, unde să ne putem importa o bună parte din pisicile de la moșie.
Legea Pinel, protecție socială pe banii contribuabililor
O altă ciudățenie observată în procesul de căutare a chiriei a fost că în unele anunțuri apărea expresia „Legea Pinel”. Erau apartamente noi și chiar case, dar cu chirii ceva mai mici decât media pieței, adică în jur de 4-600 de euro lunar pentru un apartament cu 2-3 camere, comparativ cu 800-1000 un apartament similar fără Legea Pinel.
Syliva Pinel a fost o ministră a locuirii în 2014, când Guvernul Valls a dat această lege prin care s-a dorit căpătuirea a doi iepuri:
- oamenii cu bani să-și investească economiile în imobiliare noi, eficiente energetic;
- casele cumpărate să fie închiriate unora cu venituri decente, dar prea mari ca să se încadreze la cazuri sociale;
Atât cât am apucat să citesc despre Legea Pinel pare un mecanism interesant prin care statul francez pune la treabă banii oamenilor, ca să rezolve o nevoie socială pentru clasa de mijloc să zicem. În anumite zone din Franța, unde chiriile sunt fierbinți, oamenii cu bani sunt încurajați să cumpere locuințe noi ca investiții. Primesc o scutire de impozit anual dacă oferă spre închiriere acele locuințe achiziționate, pentru cel puțin 6 ani, cu o chirie plafonată.
Scutirea de impozit e mai mare dacă închiriezi casa mai mult timp, adică între 9% dacă o închiriezi 6 ani până la 14% dacă o închiriezi pe 12 ani. Pe lângă scutirea de impozit mai și încasezi niște chirie, ce-i drept mai mică decât valoarea pieței, dar orișicât, banii tăi produc ceva.
Chiria la o casă din asta achiziționată pe Legea Pinel este calculată la mp, în funcție de zona în care e amplasată casa și diverși coeficienți stabiliți anual de stat. În 2024 a fost aproximativ între 10 și 20 de euro/mp.
Venitul maxim pe care trebuie să-l ai ca să te încadrezi să închiriezi o casă pe Legea Pinel este tot în funcție de zonă și de situația familială. Dacă ești singur, trebuie să câștigi maximum 3.600 de euro lunar, în cuplu ar fi un maxim de 5.400 de euro lunar și ajunge chiar la 11.000 de euro/lună dacă esti o persoană singură cu 4 persoane în întreținere.
Pe scurt, noi am aflat că nu ne încadram în aceste plafoane, deloc, așa că am eliminat din căutări și acele anunțuri cu Legea Pinel. Și nu erau deloc puține, iar ceea ce era interesant la ele: toate erau locuințe noi, cu consum redus de energie – o condiție a legii pentru aceste investiții – deci aveau întreținere și chirie mici și arătau și bine.
Când tu vrei, dar nu te vrea proprietarul
După vreo trei săptămâni domnul inginer a fost chemat să vadă primul apartament din zecile la care aplicasem până atunci. Eu eram în țară așa că s-a dus singur și a zis că n-a stat nici 5 minute, pentru că nu i-a plăcut amplasamentul. Era foarte aproape de o intersecție cu un zgomot teribil de trafic. Așa că pe prima am refuzat-o noi.
A doua era o garsonieră într-o casă mai mare, amplasată într-un loc liniștit, cu vedere spre curtea verde a altei case. Era mică, dar am zis că măcar să începem de undeva, ca să avem și noi un istoric cu care să ne lăudăm la următoarea închiriere. Pe aia am vrut-o noi, dar nu ne-a vrut proprietarul pe noi. Nu știm de ce, că nu ni s-a spus. Dreptul proprietarului să nu-i placă de mutra ta/dosarul tău. Căci da, acele dosare doldora de acte și dovezi erau depuse la agenție, dar în final, dacă erau mai mulți candidați pentru aceeași casă, cel care decide pe cine alege dintre ei este proprietarul.
A treia vizionare a fost la un apartament cu 3 camere într-un bloc construit în 1999, cu spatele la Elveția, cu vedere pe o parte spre Germania și pe cealaltă spre Franța, niște balcoane generoase și pentru care deja era coadă încă de la vizionare. Concurența vizibilă era formată dintr-o franțuzoaică și alți doi români, dar mai fuseseră și alții înainte și după noi.
Pentru că arăta cel mai bine dintre cele văzute deja și eram și cam disperați, că deja trecuse mai mult de o lună de când căutam, am zis că-l vrem și pe ăsta, dar n-am primit niciun răspuns timp de multe zile.
Apoi într-o zi am fost chemați la vizionarea unui alt apartamentu cu 3 camere într-un bloc mai aproape de granița cu Germania, care era mobilat, spre deosebire de celelalte văzute, dar principala problemă era că nu avea mașină de spălat și, mai grav, nici vreun loc în care să poată fi instalată una. Iar noi vrem și de spălat vase, nu numai rufe, așa că lipsa de spațiu pentru asta chiar era o problemă. Apartamentul stătea demult pe leboncoin și nu-l voia nimeni. Așa că nu l-am vrut nici noi, că doar nu eram mai proști.
E drept că totuși, la cât de disperați eram, cam stăteam cu degetul pe send email către agenta aia, să-i zicem că hai că-l vrem până la urmă, așa fără loc de mașini de spălat. Aici recunosc că eu m-am opus, că domnul inginer înclina să-i treacă cu vederea defectele.
Dar n-a fost nevoie, după vreo săptămână și ceva am fost acceptați de proprietarul celui de-al treilea apartament, cel cu vederile largi deschise spre două țări, și am zis că l-am apucat pe Dumnezeu de un picior. Am fost așa de uimiți că ne întrebam dar cum de ne-o fi acceptat pe noi și nu pe franțuzoaica aia?
Contractul de închiriere
Uimirea a continuat când au început procedurile de încheiere a contractului. Totul s-a desfășurat online, nu l-am văzut deloc pe proprietar, ci numai pe agenta care a venit la vizionare și care ne-a dat și cheile, în final.
Contractul de închiriere a fost un fișier cu 11 documente, printre care:
- contractul propriu zis – 9 pagini, datele tuturor (chiriași, proprietar, agenție), condițiile de închiriere, cât e chiria, cât costă utilitățile, cât e garanția, cât costă partea agenției, cine cum ce plătește, cine ce atribuții are, când și în ce condiții se poate reînnoi, când se poate mări chiria, cum se poate desface contractul etc;
- documentul de cadastru al apartamentului
- diagnosticul de performanță energetică a casei care are la rându-i 11 pagini cu detalierea pe categorii de consum, placarea pereților, ferestrele etc
- certificat de georisc pentru zona în care e construit blocul – de altfel asta se poate verifica pe siteul https://georisques.gouv.fr/, tastezi adresa și-ți arată dacă și ce risc există acolo unde stai, pentru inundații, alunecări de teren, seism, radon etc
- o expertiză tehnică a apartamentului – 14 pagini, în care sunt descrise toate instalațiile casei, dacă sunt funcționale, cu poze care arată măsurătorile electrice făcute și chiar cu poza becului din living, care cică are o anomalie, probabil un fir neizolat, dar despre care agenta a spus că va veni cineva să îl repare săptămâna asta;
- o altă fișă informativă cu riscurile din zonă – poluarea solului, a apei (se pare că ar fi fost în zonă cândva o fabrică de produse chimice și din cauza asta zona a rămas într-un oarecare grad de risc), ce alte riscuri mai sunt în zonă – o conductă de evacuare a gazelor și produselor petroliere, o listă cu toate fabricile care au fost sau sunt în zonă, cu link-uri către ele, și o hartă cu zonele seismice ale Franței;
- o fișă cu modul în care se va face plata chiriei și a întreținerii
- legea închirierii – 20 de pagini în care poți să citești ce drepturi și obligații ai ca chiriaș;
- regulamentul de conviețuire în clădire, emanat de administrația blocului – 2 pagini
- și un ghid ilustrat, 9 pagini, produs de statul francez, intitulat „Cine repară, cine întreține”, cu scheme foarte clare pe înțelesul tuturor despre ce cade în sarcina ta, ca chiriaș, să faci în casa în care te-ai mutat și ce trebuie să facă proprietarul. Chiriașul trebuie să facă o mulțime de lucruri.
Am citit toate documentele astea, ne-am și speriat în prima seară pentru că în fișa aia cu riscurile zicea și ceva de niște azbest folosit în construcția blocului, ne-am apucat să citim despre asta, dar ulterior am aflat că era tot o prevedere locală care obligă la acea mențiune, dar că blocurile construite după 1994 parcă, în Franța, nu mai conțin azbest, deci să stăm liniștiți.
Am semnat electronic, am plătit prima chirie, garanția (încă o chirie), taxa pentru agenție (care a fost cam 500 de euro partea noastră și tot atâta plătit de proprietar) și am încheiat asigurare de risc pentru chiriași, care a costat vreo 40 de euro/an, și aia obligatorie dacă vrei să închiriezi. Am stabilit data predării cheilor și le-am și primit.
Predarea cheilor a fost făcută cu un proces verbal în care agenta a venit cu o tabletă și de față cu noi a fotografiat diverse părți din casă, a scris toate defectele din ea, de la o crăpătură pe peretele exterior dintr-un balcon, petele de pe pereți din holul de la intrare, calcarul depus pe fundul budei sau decolorarea blatului din spatele chiuvetei din bucătărie, a pozat fiecare contor de apă, electricitate și gaz, ne-a explicat cu amabilitate și aproape jenată diversele mici neconformități ale casei, de parcă ar fi fost a ei. În final ne-a spus că peste vreun an de acum încolo putem s-o mai căutăm, că poate ne ajută să găsim totuși o casă cu curte, dacă ținem așa mult la asta.
Ne-am apucat acum să zugrăvim apartamentul, am igienizat locul și suntem în plin proces de cumpărat mobilă, operațiune care n-a fost simplă nici la moșie, deci nu va fi nici aici, căci pretențiile ne caracterizează 🙂
Am uitat să menționez că absolut fiecare casă/apartament care se oferă spre închiriere aici are și un loc de parcare sau un garaj plus un „cave”, adică un soi de pivniță/boxă la subsolul clădirii. Noi am primit o boxă micuță și un garaj pentru o mașină, în care plănuiesc să pun și murături, nu de altceva dar în boxa de la subsol se vede printre gratii ce ai înăuntru, și nu vreau să-mi fure vecinii rețeta 🙂
Cam asta a fost epopeea închirierii. A durat aproape două luni în cazul nostru și nu suntem pe deplin mulțumiți de ceea ce am închiriat (nu e casa noastră de la moșie, deh), dar este o etapă intermediară prin care trec probabil toți imigranții până-și găsesc locul lor. Ne vom adapta.
Am remarcat însă sistemul francez de închiriere, diferit de al nostru și care se pare că e menit să ofere garanții atât proprietarilor, dar și chiriașilor – contractul nostru e valabil 3 ani și se poate prelungi automat. Chiria nu poate fi majorată decât o dată pe an și cu niște coeficienți stabiliți de stat. Proprietarul nu ne poate da afară decât dacă nu plătim chiria sau dacă el demonstrează că nu mai are unde locui și are nevoie de casa asta. Dacă vrea s-o vândă avem și noi un drept de preemțiune, dacă ne dă mâna s-o cumpărăm.
Apoi sistemul Pinel mi s-a părut de asemenea o găselniță bună pentru a rezolva o nevoie socială, punând la treabă economiile populației.
Nu în ultimul rând, de când suntem aici și tot căutăm informații pe site-urile guvernamentale, am constatat o excelentă capacitate de comunicare cu publicul, într-un limbaj suficient de clar ca să fie înțeles chiar și de nevorbitorii de franceză. Mă rog, ajută și translate-ul. Dar găsești explicat pe site-urile oficiale, nu aiurea, absolut tot ce ai nevoie ca să respecți regulile în noua țară în care ai aterizat.
Până acum Franța e o surpriză plăcută, dar am timp să ajung și la părțile negative despre care am tot auzit.
Te admir pentru curajul de a emigra, mai ales la vârsta ta. Există și perspectiva unei profesii pentru tine, acolo?
E mai mult teama de ce mă așteaptă la bătrânețe în România decât curajul de a o lua de la zero, și mai mult aleg să nu mă gândesc la ce poate fi aici. Iau zilele pe rând 🙂 Perspective profesionale bazate pe ce știu eu să fac nu sunt pentru mine aici, pentru că nu stăpânesc niciuna din limbile vorbite aici suficient de bine cât să fac comunicare (franceză, germană) iar cu engleza încerc să caut câte ceva de făcut prin zonă. Să vedem. Deocamdată încă lucrez remote în România și vin suficient de des acasă pentru mama și alte obligații. Et j’aprendre francais 🙂
Incet incet si in Romania (mai ales in orasele mari) devine cam la fel de complicat cu o inchiriere.
Dar da, cei din vest duc aceasta arta la un nivel nemaintalnit.
Si cred ca de bine de rau in Franta sunt casele si apartamentele de calitate mai buna, am o prietena care a trecut prin niste experiente in UK… cu case mici, de la 1700-1800, in care noi am face atac da claustrofobie.
Anyway, succes va doresc, in toate aspectele.
Sper sa scrieti mai des pe aici.
Nu sunt așa de mici și scumpe ca la Paris, sunt cât de cât decente pe aici.
Bravo, vouă! Asta da schimbare. Apreciez că îți împărtășești experiența pe care o trăiești, așa cum ai făcut-o și până acum, în ideea că vor avea și alții ceva de învățat.
Succes cu franceza!
Merci 🙂
Vai de mine! Bine ca ati gasit si bine ati venit in socialism.
Multe din hartiile cerute de agentii si proprietari sunt pur si simplu ilegale. Pentru ca piata e asa de blocata, isi permit.
Diagnosticul acela de performanta energetica este fix „pipi de chat”, il face un neica nimeni pentru o suma, dar e obligatoriu. In functie de cine il face, iese altceva. Nu se (mai) pot inchiria locuinte care sunt sub un anumit nivel de performanta energetica.
In unele orase s-a instituit un pret plafon pentru chirii. Rezultat: nu mai gasesti nimic de inchiriat.
Da, contractul se reinnoieste tacit la 3 ani, dar numai pentru proprietar. Tu pleci cand vrei, cu conditia sa respecti preavizul de 3 luni sau de o luna daca esti intr-o „zone tendue”.
Chiria nu numai ca se poate mari o data pe an cu un coeficient stabilit de autoritati, dar chiar se si mareste. Proprietarul nu se va priva sa faca asta, mai ales daca il autorizeaza statul. Cel putin la mine, care am fost chirias convins, pana m-am lasat convins sa cumpar, nu s-a privat niciunul.
Apartamentele pot sa aiba loc de parcare si/sau „cave”, dar pot sa si nu aiba. In nici un caz nu e obligatoriu sa aiba.
Clauzele alea cu daca nu platesti, pleci in practica nu stiu cat sunt de valabile/aplicabile. In general, cand nu platesti, e foarte greu sa te expulzeze. Ba chiar e si o perioada,1nov-31martie din fiecare an, numita „trève hivernale” de unde nu te poate da nimeni afara.
Mare atentie la „état des lieux”, dar cred ca e prea tarziu: mai bine semnalezi tu orice si scrii pe hartie, cu semnatura, decat sa te trezesti ca iti ia din garantie la sfarsit ca i s-a parut lui ceva. La sfarsit, chiar daca „état de lieux” e impecabil, proprietarul poate sa iti opreasca din garantie pentru „frais de ménage”, de exemplu.
Legea aia Pinel, care e ultima dintr-o lunga serie (Robien, Borloo, Scellier), a facut mai mult rau decat bine, dupa parerea mea. Sunt o gramada de povesti horror cu mici proprietari care vroiau sa investeasca in ceva, au luat pinel-ul si s-au trezit prizonieri intr-o schema in care singurul castigator era promotorul imobiliar: apartamentul nu se inchiria pentru ca, ghici ce, e intr-o zona in care nu vrea nimeni sa stea, sau in care cei cu adevarat solvabili n-ar sta. In schimb imprumutul trebuie platit. Apartamentele sunt facute mai la economie, asa, ca sunt pentru saraci, preturile constructiei nu foarte ieftine, constructorul se ingrasa de la orice. Pe scurt, bani dati de contribuabil ca sa fraiereasca niste saraci, sub pretextul rezolvarii crizei locuintelor. Ghici ce: nu s-a rezolvat nimic de vreo 25 de ani.
Si stai sa vezi, pana acum se platea „taxe d’habitation”, Macron a eliminat-o, dar discuta astia sa o bage la loc sub un alt nume. Mare atentie la fisc, daca stai mai mult de 180 de zile pe an pe teritoriul national, declari si platesti 🙂
Mai sunt si altele, dar e mult de scris …
Eh, desigur că sunt unele forme fără fond și aici, ca și la noi. În teorie culmea e că și legile noastre prevăd chestii similare: nu te pot evacua în lunile de iarnă, casele trebuie să aibă certificat energetic etc. În practică se mimează mult. Cât despre dezvoltatorii imobiliari, deh, ca peste tot. Din ce văd, însă, casele pe aici parcă sunt făcute mai bine. Dar nu am văzut așa multe, e drept 🙂 Mai am timp să văd și relele, așa e.
Nu e dracul chiar așa de negru. E foarte greu cu locuințele, dar în practică nu cunosc pe nimeni solvabil care să doarmă în stradă.
Vroiam să te intreb: nu ți-a cerut nimeni garant?
De data asta nu.
Aproape de Colmar? Nu i rau deloc…
Da, e frumoasă zona.
Cind ajungi undeva (mai ales tara straina) esti un neica nimeni.
Imaginea mea este ca esti o rotita dintata ce esti in afara mecanismului care e tara respectiva. Si fiind la margine inceri sa prinzi primii dinti in mecanism. SI e greu.
Primele sunt cele mai grele.Prima inchiriere de casa, primul job, prima carte de credit, prima achizitie importanta. Apoi, cu timpul, din ce in ce mai multi dinti de la rotita sunt angrenati in mecanism si fara sa vrei esti parte din mecanism. Toate devin mai usoare apoi, fiindca ai o istorie in acea comunitate tara. Nu intereseaza pe nimeni de acolo, chiar in epoca internetului, cine ai fost si ce ai facut in Romania.
Cind eu am ajuns aici, cineva a garantat pentru mine la proprietar ca voi plati chiria. Cind am obtinut primul job, cineva din interior a auzit ca au nevoie de cineva, mi-a telefonat si mi-a zis ca a doua zi sa vin acolo. Si am avut job-ul. Mai tirziu am procedat la fel si vis-a-vis de chirie si vis-a-vis de job.
Primul card de credit a fost un card mic, garantat cu depozitul maximului sumei depus la banca 1 an. Acum sunt bombardat din stinga si dreapta cum ca ma calific sa cresc suma maxima la… sau card de credit… Fiindca am o istorie, am plati facute cu cardul de credit si plati care sa acopere sumele platite cu cardul, am job, am platit chirii, n-am distrus locuintele unde am stat, adica exista urme ale trecerii mele.
Personal va doresc din toata inima sa reusiti, dar e nevoie de rabdare.
Avem 🙂