Aeroportul din Basel adună în el vieți călătoare din trei țări: Elveția, Franța și Germania. Așa se face că zborurile Wizz către România de exemplu, par că ar avea nevoie de avioane cu burduf, atât de pline sunt. Și cum e zborul, așa și poarta de îmbarcare. Dar ce zic eu poarta, porțile, căci înainte de zborul spre România se ocupă scaunele de la trei-patru porți pe lângă, în așteptarea momentului îmbarcării.
La una din porți mi-am găsit și eu un loc, cu greu, întrebând în engleză un domn dacă e liber scaunul pe care-și pusese el rucsacul. Era. Așa că m-am așezat între domnul și o mămăiță corpolentă, îmbrăcată cu niște pantaloni verde brotac din materialul ăsta elastic care imită catifeaua.
Mi-am pus căștile pe urechi și am intrat în lecțiile mele de franceză de pe Duolingo, când o aud pe mămăița din stânga vorbind la telefon. Se plângea că nu a reușit să-și cumpere „o sticluțî di apă” de pe aeroport, că ea avea cash și oamenii răi de pe la magazine i-au cerut card. O sî moarî di seti pânî la București, mai ales că i-o făcut fiica și niști panini ca sî nu moarî și di foami, dar n-o să aibă ce bea după paninili alea….
Eu tocmai îmi cumpărasem o sticlă cu apă dintr-un automat, cu cash, din două motive: că era mai ieftină cu 10 bani decât aia din dutty free (pe care scria că dacă dai 2,50 euro pe ea o parte se duce la nu știu ce cauză nobilă), dar mai ales pentru că apa cauzei nobile avea gust de apă de la robinet și nu dintre cele mai bune. Știu asta pentru că am făcut fapta bună la zborul trecut.
Așa că acum dezbăteam cu mine și cu Duo(lingo) ce să fac: să renunț la locul cu greu găsit, ca s-o îndrum pe mămăița din România să-și cumpere și ea o apă de la automat, cu 2,40 euro, sau să-mi văd de treaba mea, păstrându-mi scaunul, căci mai aveam de așteptat câteva ore până la îmbarcare – avionul avea întârziere.
N-am apucat să dezbat prea mult dilema cu mine însămi, căci am intrat fără să vreau în viața fetei mămăiței, povestită la mâna a doua de mă-sa, către cine o fi fost persoana aia de la telefon și către noi ăștia de stăteam pe lângă ea și mai înțelegeam românește.
Am aflat că fusese adusă la aeroport de „broscar”, care îi e un soi de ginere neoficial, căci nu e cununat cu fii-sa. Că fii-sa i-a dat niște bani ca să aibă la ea, dar broscarul a fost zgârcit și nu i-a dat și el. Dar nici nu îi trebuia, că fii-sa are banii ei, câștigă bine, lucrează cu ora și a făcut și 3000 de euro numa luna asta. În Germania.
Broscarul se pare că e mai în vârstă decât fiica și are o boală genetică, ceva care îi schimbă comportamentul. Mămăița s-a lansat și în niște explicații despre autism, deși nu părea că se pricepe, dar îi explica persoanei de la telefon cum devine treaba asta, că și părinții broscarului ar fi murit de ceva boli similare, de tineri. Nu era clar din tonul ei dacă-și dorește să-l piarză așa curând și pe broscar, dar prea drag nu părea să-i fie.
Pesemne interlocutorul a întrebat de ce s-a combinat fii-sa cu broscarul, iar mămăița s-a simțit datoare să ne lămurească pe toți, cum că fii-sa a vrut doar să facă un copil, nu conta cu cine, și l-a nimerit pe broscar. Nu i-a cerut s-o ia de nevastă, căci în Germania cică are mai multe beneficii ca mamă singură decât dacă ar fi fost măritată. Și decât cu broscaru…
Oricum, așa fără vreo îndatorire conjugală, broscaru i-a mai făcut încă un copil, iar cel mai mic e drăgălaș și strigă după mamaie, care a trebuit să plece în țara ei, până la urmă.
La acest moment o angajată de la poarta de îmbarcare a început să strige către mulțimea de călători așteptători, despre un bagaj lăsat nesupravegheat aproape de poartă, și că dacă nu-l revendică nimeni ea cheamă paza. Mămăița cu pantaloni brotac s-a precipitat către poartă, crezând probabil că se strigă îmbarcarea, așa că am ratat finalul poveștii, dacă o fi fost vreunul.
Până la urmă s-a găsit și posesoarea bagajului abandonat, era o mamă care plecase să-și schimbe copilul la baie, și nu-și cărase toate bagajele după ea. Un motiv suficient să se isterizeze câteva voci din public, dar până la urmă situația s-a calmat.
Însă mămăița a pierdut locul de lângă mine, care a fost ocupat rapid de către o duduie filiformă, cu jeans, haină de blană și unghii false multicolore. Și așa am intrat în povestea numărul doi, căci n-o să vă vină să credeți, dar și duduia filiformă avea un telefon și nu ezita să-l folosească. De fapt ea era genul care înregistra mesaje vocale pe whatsapp, către o colegă care îi tasta. Probabil unghiile alea lungi nu erau compatibile cu tastarea pe ecran, totuși cumva, deși surprinzător, erau compatibile cu ocupația duduii.
Căci, din ce spunea ea reieșea că face curat prin ceva apartamente, gen airbnb sau poate prin vreun hotel. Discuția era despre faptul că șeful îi interzisese să spele lenjeriile la alt etaj decât la mașina de la etajul 1, iar ea găsise ocupată mașina de la etajul 1, la care pusese altcineva rufe la spălat, așa că s-a dus și le-a pus la mașina de la etajul 3 pe care o găsise liberă. Dar acolo a făcut o boacănă, căci a băgat într-un uscător prea multe lenjerii și s-a întâmplat să nu se usuce sau așa ceva.
Am aflat cu ocazia asta și că în Elveția costă 4 franci să utilizezi timp de 100 de minute o mașină de spălat. E oricum la jumate față de o bere de exemplu. Și că într-o anumită baie din custodia ei a rămas și o porțiune necurățată, căci s-a simțit răuț de la rinichi, și aia e, poate nu se vede.
După ce și-a lămurit colega despre ce s-a întâmplat pe tura ei, duduia și-a deschis tableta și s-a apucat să se uite la un film, de data asta cu căști. În dreapta mea, între timp, a plecat domnul cu rucsacul și s-au aciuat două cupluri fără căști, dar cu tik-tok la maxim. Una dintre femei se uita la un guru creștin care propovăduia niște sfaturi de viață, unul dintre bărbați asculta ceva pe fond de manele și toți împreună conversau încrucișat.
N-am făcut progrese la Duolingo. Până la urmă a venit și avionul și ne-a încărcat pe toți, cu toate belelele noastre.
În tot timpul ăsta cât o ascultam pe mămăița povestind despre viața conjugală a fiicei ei o vedeam pe mama care mă descoase de fiecare dată despre ce fac, ce facem, vrea să știe chiar și ce nu înțelege și chiar și când îi explic preferă uneori să creadă tot ce crede ea că e, nu ce-i spun eu că e. Și m-am gândit că probabil și poveștile noastre, a mea și a domnului inginer, sunt spuse și știute de lume prin diverse gări, autogări, piețe sau pe unde s-or mai nimeri mamele noastre, că și ele sunt cam vorbărețe și tari de urechi. Și că în general multe povești sunt aflate așa cum sunt percepute ele la mâna a doua, de niște participanți colaterali la ele, date mai departe și răstălmăcite în funcție de puterea de înțelegere a receptorilor. Care o fi adevărata natură a relației „broscarului” cu fiica mămăiței numai ei știu și până la urmă nici nu contează. Ei să fie sănătoși.
La ieșirea de pe aeroport, la Otopeni, am dat cu nasul de un panou cu reclama asta, care spune că nu avem cursuri de tăcut în public, deși ne-ar trebui. Mi s-a părut nu numai o încheiere potrivită a zilei, dar ar fi și un moto bun pentru întreaga cacofonie publică ce se petrece de ceva vreme prin țărișoară, și nu numai.
Dacă am tăcea cu toții mai mult și am face în schimb ceva cu adevărat util, de exemplu să reparăm naibii stricăciunile din trenul care e mereu plin cu călători între Otopeni și Gara de Nord, poate că ar fi o completare perfectă a prețului mic al biletului – 5,50 lei, cât juma de apă pe aeroportul din Basel – și la programul de care se ține încă bine CFR-ul.
P.S. Desigur, asta mi se poate reproșa și mie, în loc să ascult și să reproduc povestea mămăiței, mai bine o duceam să-și ia o sticlă cu apă și poate n-o mai aflam. Deși ceva mă face să cred că aș fi aflat chiar mai multe decât mi-aș fi dorit 😉
Tik-tok-areala, urlatul in telefon si/sau comunicarea video in public sunt probabil variantele actuale prin care poti sa-ti etalezi bunastarea… Sau neam-prostia…
Mi-e dor de vremurile in care un abonament pentru telefonie mobila costa 20$ si n-avea nici un minut inclus… Era mult mai multa liniste si mult mai putina mitocanie…
De vremea în care se dădea doar beep 🙂
Am zburat recent din Oslo si m-am jurat ca nu mai iau Wizz-ul! Lasa ca-i la mama naibii, de tre’ sa faci 2 ore cu autocarul, dar in autocarul ala se urca tot ne-am spalatii nostri conlocuitori, care au continuat sa vorbeasca foarte tare si in aeroport, si pe avion, n-am putut inchide un ochi!
Ce diferenta fata de zborul cu SAS, liniste, decenta, alta lume.
O fi, dar probabil și prețul liniștii e pe măsură, nu? 🙂
Salutare Dolo
Daca aveti drum prin zona Zürich si aveti nevoie de vreun ghid local, stau ca draga inima la dispozitie !
Bine de știut, așa facem, deocamdată găsitul unei chirii și mutatul ne ocupă tot timpul, dar purcedem și la explorat la un moment dat 🙂 Și reciproca e valabilă, dacă aveți drum prin zona Basel, suntem aici.