Dacă ai vrea să trăiești doar atât cât poți

Domnul T. a intrat astă iarnă în al 90-lea an al vieții, și pentru că aerul aici era cam tare a trebuit să-l prizeze într-un azil de bătrâni. S-a întâmplat imediat după Paște, într-o luni, ca atunci când se termină minivacanța de primăvară și ai tăi te duc iar la semiinternat, pentru că nici ei n-au timp de tine, nici tu nu ești capabil să stai singur acasă. Domnul T. a schimbat apartamentul cu trei camere, în care a trăit 50 de ani cu nevasta și copilul, pe camera cu trei paturi de la etajul unu a azilului. Nevasta i-a murit acum vreo zece ani, fiul e la casa lui, are la rândul lui un fiu și se amărăște cu un început de bătrânețe bolnăvicioasă. De când slăbiseră și puterile domnului T., picase tot greul pe noră, care avea în grijă trei bărbați. Trei copii practic.

Așa că m-am sacrificat eu, zice domnul T., ce era să fac? Nu puteam să-i împovărez atât. Nu era drept. A acceptat să vină la azil, deși nu-i pică bine. Toată viața lui a fost om falnic, a avut funcții, a cunoscut puterea. Puterile l-au ținut până când l-au lăsat brusc în mijlocul casei mari și inutile. A început să nu mai vadă, apoi să meargă greu și în final să nu mai poată să iasă deloc din casă. Azi e împuținat la trup, vocea îi e stinsă, mâinile îi tremură suspendate în aer de parcă ar tot vrea să gesticuleze gânduri ce nu ajung să fie rostite. Poartă pampers, ca toți colegii lui de azil, și vorbește despre asta cu lejeritatea cu care altă dată împărțea sarcinile de serviciu la uzină. Așa erau vremurile atunci, așa sunt astăzi. Eu mă străduiesc să mă adaptez la program, să nu ies în evidență și să îmi merit respectul celorlalți.

Domnul T. are norocul unei pensii îndestulătoare. 2500 de lei lunar, rodul a peste 40 de ani de muncă, achită azi prețul unui pat într-o cameră cu alți doi, într-un azil privat din Capitală. E curat, dar nu e lux. E o normalitate încă rară pe la noi. Are asistență non stop, personalul e amabil, cei doi colegi de cameră nu sforăie. Femeile sunt mai gălăgioase sau poate mai răsfățate. Bărbații, mai cazoni, poate și mai timizi în afișarea slăbiciunilor. Se vorbește tare, poate prea tare pentru cineva care aude, iar domnul T. aude perfect, în ciuda vocii stinse și a lentorii cu care răspunde. În salonul bleu, unde se desfășoară activități recreative, e plin de picturi și bricolaje. Pe o măsuță, câteva cărți și DVD-uri poartă un dialog contradictoriu: Viața lui Eminescu versus Un american la Paris sau Liceenii în alertă. Ce furtuni sentimentale s-or mai mai retrăi în salonul ăsta, disimulate în corpurile astea nefolositoare?!

Domnul T. a fost prietenul de-o viață al mamei, probabil unica ei dragoste. Relația lor în ultimii ani s-a consumat mai mult prin minutele incluse în abonament. În rest s-a bazat mai degrabă pe disponibilitatea intermediarilor (eu, nepotul lui, un frate) care îl mai ajutau pe el să ajungă la ea în vizită sau făceau ca pachetele ei cu mâncare să ajungă la papilele lui. Ieri l-am vizitat pentru prima dată de când e la azil și am plecat amândouă cu senzația că parcă mai mult l-am tulburat. I-am dus degeaba sărmăluțe, prăjitură, fructe și … nelipsita colivă (mama făcuse moșii de vară). Acolo mâncarea e bună, dar stomacul lui, micșorat. Abia a gustat din mâna ei o sărmăluță în foi de viță și câteva căpșuni.

Când am ajuns am fost îndrumate să așteptăm în salonul bleu, ca să-l pregătească de vizită. Erau la masă. O mână de femei și bărbați de 80-90 de ani, în pijamale, halate, treninguri, cu papuci, fesuri, riduri și plete albe, făceau eforturi să-și prelungească viața în jurul mesei. Auzite din salonul bleu, discuțiile din bucătărie sunau ca dialogurile infantile de la grădiniță.

X vrea la toaletă. Țipă că vrea acum. Îngrijitoarea îi zice să aștepte că nu o poate duce în momentul ăla. Cheamă în ajutor o asistentă de pe etaj. Y s-a murdărit și vrea să se spele. Z vrea apă. Asistenta vine și întreabă, ia să vedem, care vrea la toaletă? Nu mai vrea nimeni, pampersul a fost mai la îndemână. Îl ia pe domnul T. ca să-l pregătească de vizită. Îl vedem din spate, agățat de brațul asistentei, gârbovit, cu capul acoperit de un fes, târându-și pașii spre cameră.

Altcineva primește o vizită. Doamna e dusă de la bucătărie, în cameră, ca să fie pregătită. Se întoarce de acolo pieptănată și cu un pic de fard în obraz. Aparențele, ultimele rămășițe ale demnității. Apare și domnul T. sprijinit de mâna fermă a asistentei. Nu mai poartă fesul pe care-l avea la masă, părul alb tuns periuță îl face parcă mai tânăr. Îmi trece prin fața ochilor imaginea lui, în putere, scoțându-și un pieptăn mic de la buzunarul din spate al pantalonilor și, trecându-și-l prin părul pieptănat pe spate, se admiră fugitiv în oglinda de pe hol. De când e la azil nu mai are voie să meargă cu cadrul pe care-l folosea în ultima vreme prin casă, așa că se supune regulilor fizioterapeutului.

Ne povestește mirat că a coborât și urcat scările pe picioarele lui, ajutat de băiatul ăla de 21 de ani care le face masaj. E încântat de vizită, ar vrea să spună multe, dar e întrerupt de mama, că și ea vrea să-l întrebe multe. Îi domolește cu mâna ei de câteva ori mâinile suspendate tremurând în aer, dar ele se încăpățânează să se ridice. Mi se pare că mama nu vrea să-l vadă așa, de aia la un moment dat zice că a obosit și vrea să mergem. El ne cere să mai stăm, că nu-l obosim.

Râdem la pozele pe care i le arăt din telefon, cu mama în Grecia sau la târgul cu iepuri al Firei. Ne povestește și el despre colegii de cameră și de azil. Cu invidie, parcă, ne spune că unul a murit la trei zile după ce fusese internat aici. Fericitul, l-au găsit dimineața mort în cameră. Îl întreb dacă încă se mai uită la Antena 3. Zâmbește. Da, dar televizorul din cameră nu vede bine. E lucid. Mă privește în ochi și-mi spune să mă bucur de viață cât pot. Dacă am putea muri atunci când ni se termină puterile… dacă am vrea să murim atunci când nu mai putem, dar ne agățăm de fiecare zi și pe negândite ajungem aici.

Mama se interesează de numărul de locuri, de mâncare, de condiții, de cum faci dacă nu ai o pensie așa de mare. La plecare, îngrijitoarea care-l ia în primire pe domnul T. îi spune mamei să nu se gândească să vină prea curând la azil, că o vede în putere. Ne mulțumește că am venit în vizită. I-ați făcut o bucurie și mi-ați făcut și mie. Nu e lucru puțin să te viziteze prietenii. Haideți, domnule T., nu plângeți acum, întorceți-vă cu fața la ele ca să le vedeți. Promitem să mai venim. Domnul T. se întoarce spre noi cu ochi umezi. Poate pentru prima dată admite public legătura lui profundă cu mama: da, sufletește am fost mai mult decât foarte apropiați!

Pe drum înapoi o întreb pe mama ce părere are. Zice că nu e rău acolo, dar nici viață nu e aia. Pesemne cel mai greu lucru într-un azil e să accepți că viața ți s-a încheiat înainte de moarte. Când mai vedeți reclame cu bătrâni râzând cu toată placa într-o lumină caldă, solară, să știți că ăia nu sunt nici români, nici la azil. La noi nu ai luxul alegerii morții, dacă ai vrea să trăiești doar atât cât te țin puterile, și să închei socotelile cu demnitate când simți că devii o povară. Chiar și azilul e un lux pe care nu și-l permit mulți. Iar privindu-l pe domnul T. în ochi am înțeles că ar fi refuzat acest lux, pentru o moarte bună la timpul ei.

Tags: azil de bătrâni, batranete, cămin de bătrâni, geriatrie, mama, moarte, prietenie, succesuri, viața la azil