Scrisorile care n-au găsit pe nimeni acasă după Revoluție

După ce l-a pierdut pe Edmond, în iunie 2022, bătrâna doamnă profesoară Souvignet își petrece zilele sortând lucrurile pe care le-au strâns în casa lor din Aix les Bains, sud-estul Franței. Printre lucrurile care i-au trecut prin mâini, în lunile din urmă, a fost și bogata corespondență a familiei, căci Andreanne și Edmond au trăit în vremurile alea în care oamenii scriau scrisori, trimiteau felicitări, da, da, țineau legătura cu oameni la distanță, chiar și înainte de inventarea Internetului. Și pentru că Andreanne nu aruncă nimic, a decis că toate scrisorile primite trebuie să ajungă acum înapoi la expeditori.

De exemplu a dat peste scrisorile primite de la o tânără nemțoaică, pe care au găzduit-o în casa lor, când a venit să facă voluntariat în Franța. Le-a făcut pachet și i le-a trimis. Apoi, în mulțimea aia de plicuri, purtând fiecare câte o poveste și un nume cunoscut, căruia îi poate înmâna acum istoria, ca s-o păstreze sau s-o pună pe foc, au apărut și cele două plicuri întoarse nedesfăcute din România.

Pentru că Andreanne nu aruncă scrisorile, ați înțeles deja, iar sora ei are o vecină româncă, cele două doamne s-au gândit că plicurile care nu și-au găsit destinatarii, în ianuarie 1990 în România, își pot găsi un loc, fie și temporar, într-o Românie mai mică, găzduită momentan cu chirie într-un bloc din Grenoble.

Așa am ajuns eu să scriu povestea asta, pentru că vecina surorii lui Andreanne, din Aix Les Bain, Cristina Văduva, citește când și când un cunoscut blog din România, și s-a gândit că poate, dacă ar apărea pe acest blog povestea asta, ar ajunge, printr-o minune, și plicurile alea la destinatarii lor inițiali.

Mâna întinsă a francezilor, către România

În ianuarie 1990, media internațională era plină de reportaje din România revoluționară. La Televiziunea franceză, soții Souvignet urmăreau „cu mare emoție”, după cum aveau să scrie în scriorile alea, evenimentele care schimbau regimul în țările din Estul Europei. Se pare că într-o seară, la una din numeroasele emisiuni difuzate despre România, au fost furnizate și mai multe nume și adrese de români cărora francezii erau invitați să le scrie, să le transmită încurajări și poate chiar ajutoare. Da, încă nu exista data protecțion pe vremea aia 😉

Nu știm cine erau, pe ce criteriu au fost aleși acei oameni, ale căror nume au fost difuzate la televiziunea franceză, Andreanne a reținut se pare două nume și adresele aferente: Ana Sevcenco, Aleea Marea Adunare Națională nr.3 și Alexandru Severin, strada Uranus nr.9, ambele în București. În seara de duminică, 28 ianuarie 1990, s-au așezat la masă ca să le transmită românilor gândurile lor bune, încurajările și să le întindă o mână de ajutor.

Andreanne era profesoară de geografie și istorie, așa că scrisul ei didactic și citeț a fost așternut ordonat pe două felicitări cu același conținut pentru fiecare dintre destinatari:

Alexandre și Philippe, băieții cuplului, care aveau atunci 12 și 21 de ani, au scris și ei, în limba română, câteva cuvinte, și s-au semnat. După scris cel mai probabil numai Alexandre, cel mic, a scris și numele lui Philippe, dar oricum, toată familia a fost antrenată în acest demers care pare azi atât de desuet.

Pe una dintre felicitări, Andreanne a adăugat o miniatură dintr-un ziar al vremii făcut evantai, ca să marcheze momentul istoric. După data poștei, scrisorile au plecat din Aix Les Bain pe 29 ianuarie 1990, când la București avea loc prima venire a minerilor. Ștampilele aplicate de Poșta Română au diverse date, din februarie 1990, apoi au fost returnate pe motiv de „schimbare adresă”.

Ele nu au ajuns niciodată la Ana Sevcenco sau la Alexandru Severin, totuși Andreanne nu le-a aruncat, ci le-a păstrat alături de câteva reviste din perioada aia, pline cu poze de la revoluția românească, inclusiv celebra copertă de Paris Match, cu Gavroche-ul românesc înfășurat în tricolor.

Cu permisiunea Andreannei, plicurile au fost desfăcute acum, 34 de ani mai târziu, când românii încă orbecăie în căutarea democrației și ar avea nevoie în continuare de încurajările occidentalilor. Pe mine una m-a impresionat povestea asta, pentru că mi-a pus încă o dată în față oglinda asta care ne arată cât de diferiți suntem de oamenii ăștia trăiți în alte regimuri.

Desigur că nu se poate generaliza, nu toți francezii sunt așa, poate că azi nici între ei nu mai sunt mulți dispuși să facă astfel de gesturi, după ce urmăresc un reportaj la televizor. Însă un lucru pe care l-am remarcat și eu, trăind în ultimele luni acolo, a fost această amabilitate nesimulată, disponibilitatea de a ajuta și lipsa acestei încrâncenări care pe noi ne-a transformat în niște arcuri veșnic gata să sară în direcții nebănuite.

Asta este tot ce știm în acest moment despre încercarea familiei Souvignet de a lua legătura cu tinerii frumoși și liberi din România. Andreanne nu-și amintește mai mult decât ce a scris pe foaia de hârtie, atașată plicurilor și revistelor – căderea lui Ceaușescu, încercarea de a lua legătura cu familiile din România și eșecul. Edmond e mort, iar Alexandre și Philippe sunt oameni mari azi, duc mai departe firma înființată de tatăl lor.

Mâna lor întinsă spre România, acum 34 de ani, a trecut neobservată. Mă gândeam dacă viețile Anei și a lui Alexandru (dacă acești oameni or exista) s-ar fi schimbat în vreun fel, dacă scrisorile astea ar fi ajuns la ei, ar fi corespondat și poate s-ar fi și cunoscut cu familia Souvignet. Nu vom ști niciodată.

Casa în care a stat Ana Sevcenco?

Deși erau puține șanse să găsesc eu azi ce nu a reușit Poșta Română acum 34 de ani, am fost totuși pe Aleea Marea Adunare Națională din București – devenită Aleea Dealul Mitropoliei, din 1997 când Văcăroiu a donat bisericii Palatul Marii Adunări Naționale. Numărul 3 figurează chiar pe prima casă de pe alee, pe partea stângă cum te uiți spre Patriarhie. E o casă mare, boierească, dar pustie acum. Lipită de ea, e o alta, celebră, Casa Costa Foru. Și mai departe, alte câteva vile mari, în care e greu de spus azi cine ar fi stat în 1990, cu siguranță nu boierii care le construiseră. Pe site-urile de anunțuri, o casă pe aleea aia se vinde azi cu 1,3 milioane de euro.

Pe peretele uneia dintre case e un început de graffiti, stopat probabil de jandarmii care păzesc aleea aia: Marea Adunare poate fi citită și ca Marea Asumare.

Pe strada Uranus, nu am găsit nici măcar numărul 9. Strada începe în Calea Rahovei și se termină în gardul Casei Poporului, iar singurele case rămase nedemolate de pe Uranus au numere mari, de la 90 în sus. Puțin probabil să fi existat un număr 9 în 1990, când deja întregul cartier Uranus fusese mutilat ca să facă loc „Centrului civic”. Deci poate că la TV au fost date adrese greșite sau Andreanne, în emoția momentului, a copiat greșit vreun număr.

Rămân totuși cele două nume, Ana Sevcenco și Alexandru Severin, despre care nu știm dacă au existat sau nu. Dacă au existat sau încă există, și cine știe, dacă ajung cumva la ei aceste rânduri, vor afla că, la un moment dat, în timp ce ei așteptau poate americanii, niște francezi emoționați le-au scris și erau gata să-i ajute să găsească mai repede democrația.

Acele scrisori încă îi așteaptă. Cristina, care e depozitarul lor acum, e genul ăla de român optimist (poate tocmai pentru că a plecat din România) și zice că e dispusă să le înmâneze personal destinatarilor, dacă am da cumva de ei, printr-o minune a rețelelor sociale. Așa că, pentru maximizarea șanselor, dați vă rog asta din mână în mână, poate ajunge să cadă sub ochii potriviți. Cine știe, poate închidem cercul și găsim și democrația cu ocazia asta 😉

Tags: Alexandru Severin, Ana Sevcenco, Andreanne Souvignet, corespondență, corespondenta Franța-Romania, Revolutia romana, Revoluție 1989, scrisori, scrisori Franța, scrisori returnate, slider