Nu sunt dezamăgit de România, pentru că nu m-am lăsat amăgit

După câteva ore de discuții, în care am tot sărit de la România lui Camil Petrescu la America fiului său și invers, ticul verbal al interlocutorului meu s-a accentuat. Semn de oboseală, frazele se terminau de multe ori în expresii englezești, deși începeau corect într-o română parcă ieri lăsată acasă. „Și când sunt nervos prefer să mă cert în engleză. Româna mi se pare prea moale, engleza e mai directă”, îmi zice zâmbind. De altfel, legătura lui cu America pare să fie mai veche și mai profundă decât s-ar crede, judecând după cei 43 de ani petrecuți acolo. „După ce ne-am reunit în SUA, mama ne-a zis odată că noi doi (eu și fratele meu) nu eram doi români care ne-am dus în America, ci doi americani pierduți în România.”

Înainte de a vă lăsa să citiți partea a doua a interviului, simt nevoia unei precizări. Pentru că noi, ziariștii în special, îi prezentăm pe românii de afară numai în extreme – ori sunt niște infractori, ori sunt niște super eroi, realizați acolo cum n-ar fi putut s-o facă vreodată aici. Acest interviu este cu un om oarecare. Un român obișnuit, care n-a rupt lumea în două cu realizările lui, n-a ieșit în frunte ca păduchele. A făcut ce a putut el mai bine acolo. Există unele episoade triste și în viața lui, pe care le recunoaște, dar nu dorește să le explice, fiind „împăcat cu el însuși” și simțind, de altfel că nu datorează ceva cuiva de aici. Interviul a fost ideea mea și sunt gata să admit că probabil nu i l-aș fi luat dacă nu ar fi fost fiul tatălui său. Deși am mai scris și despre români obișnuiți care au plecat sau s-au întors în România.

Să nu ziceți că nu v-am spus 🙂

–         Cum ați ajuns la concluzia, la 22 de ani, că trebuie să emigrați? Anii 60 nu au fost chiar cei mai răi din comunism. Cine v-a deschis ochii?

–         Plecarea mea s-a datorat contactului cu muzica. Cel mai puternic factor împotriva comunismului. Muzica este o formă inocentă de a avea o bucurie. Iar când ai un sistem care-ți spune că asta este decadent, imoral, atunci te întrebi: dar ce, nu ai voie să dansezi, să asculți muzică? Atunci începi niște întrebări care nu-și găsesc răspunsul. Te pun pe o poziție în care nu te pot convinge de contrariu.

–         Totuși, și alți tineri ascultau muzica „decadentă” în anii ăia. N-au emigrat toți. Eu m-am născut în anul în care dumneavoastră ați plecat din țară, și în adolescență nu mi-a deschis nimeni ochii asupra faptului că … ceva era complet greșit în sistemul în care trăiam.

–         Sistemul comunist în sine e unul irațional. Este forma practică a invidiei. Invidia domină totul. Cum spun englezii, cel mai mare oximoron al tuturor timpurilor este liberte-egalite-fraternite. Nu se poate să fim toți la fel. Îmi dau seama că o societate nu progresează prin invidie, pentru că se trag unii pe alții în jos. Invidia distruge. Mă uit acum că în America ideile lui Marx revin. Sunt 48% care cred în nebunia asta cu 99% și 1%, Că ăia 1% foarte bogați trebuie distruși, pentru că dețin banii. O idee care va fi foarte problematică în campania electorală. În ultimă instanță s-ar putea să aleagă niște oameni care nu pot să creeze o creștere economică. Nu știu, mie mi se pare așa de natural să ajung la aceste concluzii, că mă întreb cum de alții nu au ajuns? Uite, de exemplu, când făceam Top 20 la Europa liberă citeam din legislația comunistă, ca să le arătăm oamenilor aberația în care trăiau.

–         Eu nu ascultam Europa liberă. Bănuiesc că nici dumneavoastră înainte să plecați?

–         Bun, eu am avut aici un forum de dezbateri, de idei. Nu știu dacă mai există acum, dar în vremea studenției mele era o cafenea celebră. La Albina am pierdut un an de facultate, al doilea, pe care a trebuit să-l repet. Din cauza acelui schimb intens de idei care avea loc acolo, de dimineața de la cafea până constatai că s-a făcut 9 seara și tu nu ai ajuns deloc la cursuri. Albina era undeva pe lângă Universitate, pe strada Academiei, cred.Ce discuții, ce bucurii! Am schimbat lumea de vreo două ori… nu ești niciodată mai inteligent decât la 20 de ani. Asta e vârsta la care ai o anumită curățenie a gândirii. Utopia asta are un romantism care atrage. Fiecare este un Don Quijote al propriei vieți. Astea sunt niște lucruri care au rezonanță în mine când îl citesc pe Camil Petrescu.

–         Deci ideile v-au mâncat timpul în studenție, nu fetele?

–         O, aveam și cu fetele de-a face, în special vara, la Mamaia, unde stăteam la masa muzicanților. Horia Moculescu cânta la Modern și stând cu el la masă nu trebuia să consumăm. Aveam o tehnică specială de agățat blondele care veneau din Suedia. Trebuia să le agăți de la cocktailuri, pentru că atunci erau singure, apoi când se așezau la mese deja se grupau și era mai greu că nu știai care are pereche. Cam la fiecare două săptămâni aveam alte blonde la masă…

În acea Românie, a pleca în America era ca și cum am fi murit

–         Unele v-au invitat în Suedia?

–         Da, cum vă spuneam, unul din prietenii tatălui, ministrul Alexandru Balaci, ne-a ajutat să obținem pașapoarte și am plecat cu trenul. Eu aveam 22 de ani, fratele meu 19 ani. În tren au fost cinci controale, și al șaselea special pentru noi. Au mai venit o dată ca să ne ceară actele. Tipul care le verifica ne-a aruncat așa un zâmbet șmecheresc, când ni le-a dat înapoi, spunându-ne: „V-ați cam speriat, hai?!”. Noi? Nu, dar de ce? Bravam, evident. Doi frați care pleacau din țară nu era chiar așa o chestie obișnuită.

–         Mama cum a reacționat?

–         Nu i-am spus. Am vrut s-o menajăm, știind că ar avea probleme dacă ar fi aflat dinainte. I-am pus la poștă o scrisoare, când am plecat, pe care a primit-o după câteva zile. A fost o traumă. Vă dați seama, nu era ca acum. A, unde au plecat băieții? În America. Lasă că mă duc să-i vizitez. Nu, în acea Românie era ca și cum am fi murit.

–         Și după cât timp ați anunțat-o că sunteți bine?

–         A, nu am prea menținut o corespondență, tocmai ca să nu se creeze impresia că agreează gestul nostru. Așa a fost clar că ea nu a știut, că gestul nostru a fost al unor copii nebuni…

–         Cât ați stat în Suedia?

–        Două săptămâni. Mi-am dat seama rapid că Suedia nu era pentru mine. E adevărat că erau blonde în jur, dar how many blonds can you take? La 20 de ani ești foarte aprig ideolog. Poate că acolo mi-ar fi fost bine, statul ne-ar fi ajutat mai mult. Dar credeam de atunci în free market și asta mă chema în altă parte. Cornel Chiriac, care plecase înaintea noastră, ne-a chemat la Munchen. Era la Europa Liberă și ne-a dat o emisiune, un apartament. Lucram și la Poșta germană noaptea, sortam corespondență. Apoi prin International Rescue Committee ajungeai ca refugiat în America. În 1970 am ajuns și noi. Am avut hotelul plătit pentru cinci zile. In the midle of New York, la Latham Hotel.

–         Și după alea cinci zile?

–         Unul dintre prietenii tatălui meu era sculptorul Baraschi. Care i-a făcut și un bust. Eram foarte bun prieteni, și sunt în continuare, cu fiul lui. Ei au ajuns în America cu câteva luni înaintea noastră. Și au avut o legătură cu fiul lui Max Auschnit, care era proprietarul lui Park Avenue, al întregii străzi, și așa am ajuns să locuim acolo. Jucam table cu fiul lui Auschnit, pentru că el nu putea să joace cu altă lume în public, fiindcă nu era de rangul lui. Apoi am început să caut job-uri în ziar și am văzut că se făceau angajări pe Fith Avenue, la Gucci. Engleza mea era ok, dar nu perfectă. M-au angajat pentru că ăsta era un atuu. Era foarte șic, că aveam accent. Toți vânzătorii eram europeni și asta trecea drept ceva exotic.

Cum a fost primit Frank Sinatra la Gucci

–         Deci ați intrat direct în pielea lui Al Bundy.

–         O, dar ce poate fi mai frumos decât să vinzi pantofi pentru femei? Bașca Gucci! Să pui un pantof pe piciorul unei femei e o plăcere, dar la bărbați… nu știu cum să spun, îți faci singur treaba. Pe mine când au vrut să mă mute la bărbați am renunțat. Veneau acolo Jackie Onasis, care a promovat foarte mult Gucci, și tot felul de celebrități. Într-o zi a venit Frank Sinatra și a fost anecdotic așa. Aldo Gucci, fratele care se ocupa de partea artistică – noi îi spuneam „șoferul de camion”, pentru că avea mereu manșetele de la cămăși răsfrânte – avea un magazioner, pe nume Plinio, ca om de încredere. Acest Plinio, de 25 de ani de când stătea în America nu învățase o boabă engleză. Vorbea numai italiană.  Și când a intrat Frank Sinatra – care era zeul italo-americanilor – în magazin, ca să-și arate apartenența italiană a spus „Bon giorno!”. Plinio, magazionerul, când l-a văzut s-a pierdut și a răspuns cu „Helău!” Frank a luat-o ca pe un afront, a înțeles că lasă italienismele, că suntem în America acum, așa că s-a întors vexat și a plecat.

–         Cât timp ați lucrat la Gucci?

–         Un an jumate, cred. Acolo l-am cunoscut și pe Dali. Magazinul avea o parte comună cu un hotel de pe Fifth Avenue, unde locuia și Dali. Stătea ore în șir în holul hotelului, cu bastonul lui faimos, și se uita la lume. L-am abordat în câteva rânduri. Am stat cu el la discuții, i-am luat un interviu pentru Europa liberă. Arăta ca din basme, cu mustața aia…

–         Deci ați continuat să lucrați pentru Europa liberă?

–         Da, timp de doi ani, până când m-am considerat complet detașat de România. Mi-era teamă că vorbesc ca un român de la New York și se pierdea esența mesajului.

–         Nu v-a preocupat să vă finalizați studiile? Fratele dumneavoastră ce a făcut?

–         Ba da. Am încercat. Fratele meu era anul întâi la Filologie când am plecat. Acolo a studiat științe politice și acum e cercetător la Universitatea din Michigan. Eu am încercat. Există în matematică două tipuri de gândire: una filosofică abstractă – universitatea de matematică – și una aplicată – politehnica. Sunt două găști. Eu m-am înscris la Columbia, dar aveam senzația că am intrat la politehnică și că acolo rămân. După juumătate de an am zis că nu e pentru mine. Nu vreau să par bizar, dar asta am simțit. Am plătit, dar nu am știut că puteam să mă mut. Pe urmă, eu eram în contact cu viața acolo. Cu elementele cele mai intense. Nu poți să le ai pe amândouă, ori faci serios studiul și te rupi de orice, ori … eu am avut această atracție fantastică din start pentru New York. Orașul ăla e fascinant, sunt îndrăgostit de el. Gândiți-vă că 40% din locuitorii lui la ora actuală sunt născuți în afara SUA. Acolo ai o lume întreagă. Oameni care trăiesc cu obiceiuri diverse, și totuși, ciudat, trăiesc în echilibru. Pentru un tânăr de 20 de ani nu exista privilegiu mai mare decât să-l vadă live pe Bob Dylan, să fac interviurile de care le-am făcut pentru Europa Liberă. Cu Leonard Cohen, cu Charles Aznavour.

–         Ce ați mai lucrat după Gucci?

–         Am făcut taximetrie o vreme, apoi mi-am făcut propria companie de turism dedicată New York-ului – Sofisticated tours. Am scos niște ghiduri despre oraș. Nu glumesc, dacă ai vreodată nevoie de orice informație despre NY îți ofer.

–         Deci adaptarea la sistemul american a fost naturală.

–         Da. Era în mine, practic, nu a fost nevoie de adaptare. Când am citit cartea lui Milton Frideman – Free to choose – am simțit că cineva m-a luat de mână. Mulți au spus că li s-a schimbat mentalitatea când au citit cartea asta. I-am luat un interviu lui Friedman, apropos, și l-am publicat în România Liberă prin anii 90. Ca orice libertarian militez pentru reducerea rolului statului către zero. Cu cât statele adoptă o atitudine mai relaxată, țelul final al unei societăți în ultimă instanță e să fie justă, dar în esență să producă. Dilema mea – ca a tuturor care cred în dumnezeul free market  – ce te faci dacă ai o societate care produce planificat și produce mai bine decât o economie liberă?

–         Nu vi se pare că România se află acum în situația asa?

–         Nu chiar. Adam Smith a introdus termenul de invisible hand în cărțile lui. Și spune că atunci când îți urmărești interesul personal, vei ajuta omenirea fără să vrei, să progreseze. De ce ne tot omorâm ca guvernele să ne ajute? În China oamenii mureau de foame, dar free market a făcut-o să se dezvolte. Omul de când s-a născut s-a descurcat. Asta e esența umană. Lasă-l în pace și se va descurca.  De asta America e foarte importantă. Europa de-a lungul veacurilor a avut mereu o forță dominantă, semizeică, în care autoritatea nu i se contesta, ci trebuie să „te aranjezi” într-un fel cu ea. Au existat contestări, revoluții etc, care au mers aiurea, pentru că toate constau în introducerea altor forme de autorități, deci nu era o eliberare. Or America s-a făcut din start ca ceva diferit. Conștiința libertății și a dreptului uman e dominantă. Asta aduce și bunăstare, când omul e liber să producă. În ocuparea teritoriiilor virgine nu i-a ajutat niciun guvern. Au trăit pe spezele lor. Acest spirit „de frontieră” trăiește în americanul de rând, de asta s-a născut Tea Party.

–         Privind înapoi – cu mândrie? – sunteți mulțumit cu ce ați făcut în cei 43 de ani în SUA?

–         Unele lucruri au ieșit, altele nu. La un moment dat am renunțat să mai fiu patron și am lucrat cu doi români născuți în America – în advertising. Eram însărcinat cu logistica. De acolo am ieșit la pensie. Mă consacrasem în ultimul timp ideilor mele cu economia. 25 de ani am locuit pe Wall Street. Am ales să-mi dezvolt aceste convingeri. Per total sunt mulțumit că mi-am structurat instinctele. Aceste lucruri erau în mine, când am citit Milton Friedman am spus Evrica! Înainte mă simțeam stingher, aveam senzația că vorbesc cu oameni care mă consideră nebun. Sunt împăcat cu mine însumi, am un optimism normal, dar nu am obsesii să fac ceva care să se întâmple my way. Financiar sunt ok, nu am nevoie de nimic, nu depind de niște treburi.

–         Pe soția dumneavoastră cum ați cunoscut-o? Și cum s-a potrivit de ați găsit tot o descendentă a unei familii din literatura română? ( tocmai îmi arătase pe un perete portretul bunicului soției, care fusese Emil Gârleanu)

–         Aveam un prieten foarte bun, eram la matematică amândoi, făcusem Liceul Sava împreună. Și la un ceai am cunoscut o tânără cu care am stat, foarte intelectual, de vorbă. I-am spus apoi prietenului – măi, am cunoscut o gagică, te-ar interesa, ți-am fixat o întâlnire mâine la ora unu. Ei sunt căsătoriți acum, în SUA. Această tipă avea o prietenă foarte bună care lucra la Austrian Airlines în România. Apoi s-a căsătorit cu șeful de la Shell pe Europa de Est. Diferență mare de vârstă între ei. Când ea a venit în SUA, în vizită la acești prieteni, ne-am cunoscut și ea nu a mai plecat. De atunci suntem împreună. Ele erau cele mai bune prietene, dar din cauză că ei au luat-o pe parte religioasă, drumurile noastre s-au cam despărțit. Roxana, soția mea, a lucrat 25 de ani pentru American Expres până când a ieșit și ea la pensie acum.

–         Deci prietenul v-a întors favoarea 🙂

–         Eu i-am nenorocit pe ei, și ei au plătit înapoi 🙂 A fost un schimb echitabil.

Elefanții trebuie să moară acasă. Nu poți să cumperi prietenii de 50 de ani cu bani

–         Când ați revenit prima dată în țară?

–         Am plecat în 1969 și am revenit prima oară în 27 decembrie 1989. Cu echipele BBC și CNN. Am aterizat la Sofia și am venit cu un autobuz la București. La Intercontinental, când am intrat, la recepție era un tip care m-a recunoscut de la ușă. Mi-a strigat: „Camile! Ce faci?” După 20 de ani! Era un tip dintr-o formație, baterist, îl intervievasem cândva. Mi-a spus că „pentru străini nu avem camere, dar pentru români”… 🙂 De atunci am mai venit de câteva ori. Am venit chiar anul trecut ca să pregătesc această întoarcere definitivă. Eu fiind republican am zis că elefanții trebuie să moară acasă.

–        E un curent ăsta, cu întoarcerea acasă a „elefanților”?

–        Nu, dimpotrivă. E o anumită nesiguranță în mintea ta, când trăiești afară. Sunt oameni care, orice le spui despre România, totul le pute. Nu vor să accepte nimic pozitiv. Cred că pe undeva le e teamă că acestă întoarcere le-ar strica echilibrul interior, se tem să nu fie crăcănați intelectual cum s-ar spune.

–         Dar de ce nu v-ați întors mai din vreme în România? Puteați s-o faceți de mai multe ori în ăștia 22 de ani.

–         A fost o congruență de factori. Și soția mea și eu aveam nevoie de acest impuls. Nu plec de acolo de rău. Eu sunt în continuare în acel spirit. De exemplu sunt disperat că aici nu voi aveam „biblia” mea, care este Wall Street Journal. O am aici toată tăiată, arhivată. Nu cred în bloguri, poate că asta e parte din moștenirea senzuală de la tata, de a simți în mână ceva. Apoi mai am emisiunile mele economice de la Fox News, CNBC la care mă uitam. Care se pare că aici sunt blocate. Aș vrea să găsesc o cale de a continua să fiu parte din acest proces de schimb de idei de acolo și nu știu deocamdată cum voi face.

–         Și care a fost impulsul, până la urmă?

–         Pe parte emoțională există o anumită răceală în America. Cel puțin la New York, telefonul sună foarte rar. Aici am primit mai multe telefoane de când am venit, decât într-un an la New York. Prietenul bun al meu, pe care-l cunoșteam din România, locuiește cu familie și copii în New Jersey. Îmi trebuia două ore jumate ca să ajung la ei. De câte ori te duci? Ne vedem de Paște și Crăciun. Dar într-un fel ce relație e? Cu fratele meu nu pot să mă văd. Nu m-am văzut de doi ani. Aici sunt la 15 minute de oriunde. La New York distanța te omoară. Aici am prieteni cu care nu m-am văzut de 50 de ani, dar cu care reiau relația de unde am lăsat-o. Sună ciudat, dar așa e. Asta îți lipsește acolo. Nu poți să cumperi prietenii de 50 de ani cu bani. Acesta este unul din puținele lucruri care nu au valoare materială. Cu cât ajungi la o anumită vârstă, mai ales femeile, se întorc la vârsta de 13-14 ani. Cu discuțiile interminabile la telefon… e nevoia umană de a vedea, de a simți o prietenie. În ultimă instanță e o alegere a laturii feminine a familiei. Noi suntem păunii, dar la sfârșitul vieții, când te uiți înapoi, tot femeia decide! O vedeam în fiecare dimineață la 5 cum cheamă Bucureștiul la telefon. Distanțele ucid, chiar și în secolul ăsta în care se spune că s-au desființat.

–         E curios că spuneți asta, pentru că în epoca Internetului distanțele nu mai există.

–         Da, e normal ca generațiile noi să-și schimbe formele de comunicare. E puțin penibil să spun că nu te acomodezi. Că nu mă acomodez. Mi se pare că se pierde elementul uman. Este aberant că lumea mondială s-a transformat într-o populație de dactilografe. Am citit cazuri de copii care stăteau în același pat și texting each other. E o păsărească, dar cred că și noi vorbeam păsărește pentru generația dinainte. Dar se pierde elementul uman. Ce ar fi să vorbim noi doi acum doar pe un site? Când am văzut prima dată un ciber cafe în America am fost șocat. Un loc în care nu se auzea un sunet, toți tastau la computerele lor. Unde era atmosfera aia din Albina?

–         Ce aveți de gând să faceți aici? Nu vă văd jucând șah în parc cu pensionarii.

–         O să fac o companie aici, pentru oameni care vor să călătorească acolo. Am și un prieten bun la Wall Street Journal, pe care sper să-l aduc aici să țină niște conferințe. Eu nu spun că ideile mele sunt soluții, dar sunt un om care crede că a înțeles. Nu dau verdicte, nu port făclia dreptății și a științei, dar am sentimentul că, precum un misionar care l-a văzut pe Dumnezeu, pot să vin aici și să discut cu cineva și să explic de ce cred în libertatea individuală. Am revenit în România ca un respiro intelectual. Nu sunt dezamăgit, pentru că nu am fost amăgit înainte. Mă întâlnesc cu libertarieni, și cu cât sunt mai tineri fenomenul de căutare este foarte frumos. Cred că sunt în postura de a putea să popularizez aceste cunoștințe în România.

Salamul cu soia de New York

–         Nu ați votat niciodată în România? Sau la consulat.

–         Nu. Acuma vreau să mă pun la curent cu ce se întâmplă în politică. Eu în continuare sunt cu totul în America. Am primit cetățenia prin anii 80. Habar n-am despre ce e vorba cu politica aici. În 90 făceam parte din comitetul româno-american al doamnei Valmy, care avea o legătură cu vicepreședinele Dole de la Casa Albă. Și i-am văzut pe toți venind atunci la New York la consulat. Am stat de vorbă cu mulți. L-am întrebat pe Iorgovan de ce face tâmpenia asta cu constituția, să se ia după francezi, care au făcut o nebunie cu crearea a două poziții quasi-egale. În management se spune că acolo unde mai mult de o persoană e responsabilă, nimeni nu e responsabil. De ce îmi trebuie ca la francezi, ca să fie coabitare și tot felul de șicane, ca să ai o regalitate? O prostie. Puteau să se inspire de la englezi, de la americani. Aveau șansa să înceapă o tabula rasa. O șansă unică, ce era așa de complicat? Înțeleg că suntem francofoni, mâncarea excelentă, hainele, flirtul, existențialismul, ok, dar gata. Nu sunt faimoși pentru structuri politice. S-a creat atunci un sistem care acum devine foarte greu de gestionat. Deci, ca să fiu implicat trebuie să cred în ceva. Momentan nu am identificat. Vreau să vină lucrurile spre mine, nu mă duc eu spre ele.

–         Atunci, în anii 90, nu v-a reproșat nimeni că nu ați mâncat salam cu soia?

–         O, ba da. Dar dacă nu am mâncat cu soia din România, am mâncat altă soie la New York.

–         Ce credeți că ar fi spus Camil Petrescu, tatăl, dacă ar fi trăit când voiați să plecați din țară?

–         Tata era foarte naționalist, era un scriitor român și a rămas. E greu de speculat ce ar fi crezut el despre plecarea noastră. Sunt convins că el avea un sentiment de atașament față de aceste meleaguri, s-ar fi putut să nu fie de acord. Dar e greu de spus.

–         Dacă v-ați pune acum în rolul unui tânăr de 22 de ani, ați mai pleca din România de acum?

–         Ca tânăr cred că da. You want to face the world. Nu vrei să ți se povestească, vrei să simți niște lucruri, să te duci să experimentezi. Să nu fie o realitate de cinema. Nu e o alegere de black and white. Ți se poate răspunde că ce am aici, I am wasting my time. Am întâlnit oameni acum care spun că de când s-a produs schimbarea de guvern actual simt că asta le rupe speranțele pentru viitor și nu au timp să mai piardă încă zece ani aici. Nu spun că asta ar trebui făcut sau nu. Eu dacă aș fi acum în locul unui tânăr, da aș pleca. Eu eram atras spre acest sentimentul de cunoaștere tactilă a vieții.

–         Dacă n-ați fi plecat atunci ce credeți că ați fi fost azi?

–         Nu vreau să fiu dramatic, că pare penibil, dar atunci eram convins că ori mă sinucid, ori ajung la pușcărie. Pentru că forțam nota prin tot ce făceam.  

Dacă ați ratat, în prima parte a interviului am vorbit despre Camil Petrescu tatăl.

Update 28 noiembrie 2017 – Camil Petrescu jr. a murit! – anunț făcut pe Fb de Doina Uricariu, româncă din SUA, prietenă cu familia din perioada în care trăia în America. Ultima discuție pe care am avut-o cu domnul Petrescu jr. a fost prin 2016 când l-am sunat ca să-l mai întreb de sănătate. Era „așa și așa”, după o operație la inimă. Stabilisem să mai bem o bere cândva împreună, dar nu am mai apucat.

Etichete: Camil Aurelian Petrescu, Camil Petrescu, emigrare, fiul, întoarcerea în România, succesuri, tata