Cum funcționează amintirile

O fotografie din vechiul București mi-a clarificat o amintire din copilărie pe care nu știam cu ce s-o asociez.

Stația de tramvai de la Sfânta Vineri

Era o zi însorită de vară, stăteam cu fundul pe zidul gardului de fier forjat al unei clădiri din zona Sfânta Vineri (probabil chiar gardul bisericii) și așteptam tramvaiul, cu mama. Aveam câțiva ani. Strada pe care circulau tramvaie era Calea Călărașilor, care lega destinația noastră (casa) de centrul orașului, Piața Unirii, unde erau hala mare și Spitalul Brâncovenesc, încă nedemolate pe atunci. Cred că ăsta era cel mai îndepărtat punct din oraș în care fusesem eu până la acea vârstă.

M-am gândit multă vreme că am păstrat această amintire în minte. Poate pentru că pierdeam mult timp acolo, așteptând tramvaiul spre casă? Dar de ce îmi revenea periodic în minte imaginea asta de căldură, soare, oboseală, plictis și așteptare atunci când mă gândeam sau auzeam cuvinte precum Biserica Sfânta Vineri sau vechea Piață a Unirii?

Am mers de multe ori cu mama acolo, dar toate amintirile mele legate de locul ăla sunt de vară. Rețin Piața Unirii cu tarabele din afara halei, de unde în fiecare vară de ziua mea mama insista să-mi cumpere gladiole și era foarte fericită când făcea asta, fără să știe că nu puteam suferi florile alea. Târziu, în adolescență, am îndrăznit să-i spun asta și a fost surprinsă și tristă că ani de zile nu i-am dat niciun indiciu. În toate amintirile alea e un soare torid și parcă simt pe gât gustul înțepător de sifon cu gust de sirop de vișine, cumpărat și băut în picioare, „repede ca să nu vină tramvaiul”, în fața unei dughene cu geam înalt, în care, de la nivelul meu nu vedeam decât fundurile sticlelor cu sirop de fructe (alea care aveau fagurele imprimat în fibra sticlei), întoarse cu gâtul în jos, înfipte într-un soi de dozator care combina un deget de sirop pe fundul paharului, cu sifon din belșug. Vânzătoarea spăla în răstimpuri paharele de sticlă și le punea cu gura în jos la scurs pe o tavă metalică, lângă care era o cutie plină cu mărunțiș.

Zilele trecute am văzut fotografia asta, pe pagina Cartierului Evreiesc, cu o descriere a clădirilor care se aflau în zonă pe vremea aia și s-a făcut lumină. Pentru mine a fost o revelație. Dacă ar fi fost făcută vara m-aș fi uitat mai bine în mulțimea de lângă biserică, să văd dacă nu cumva e și o fetiță sprijinită de gard. Se pare că în fiecare an de ziua mea, cel puțin după o anumită vârstă, mama mă căra cu ea la Tribunal unde îl dădea pe tata în judecată pentru pensia mea alimentară. Clădirea Tribunalului și multe altele de acolo au fost demolate în ani 80. An de an mama se chinuia să obțină informații despre noul lui loc de muncă și despre salariul din care ar fi trebuit să-mi dea și mie o parte, ca să mă întrețină. Nu știu de ce coincidea cu ziua mea, probabil mama aștepta să împlinesc încă un an ca să poată să ceară indexarea pensiei. Sau poate că așa am amestcat eu lucrurile în amintire și nu era mereu ziua mea.

E curios că nu am amintiri legate de așteptarea pe holurile tribunalului sau de sala de judecată propriu-zisă. Mama îmi povestea că unii judecători nu permiteau accesul minorilor în sală, așa că ea mă lăsa afară în grija vreunui milițian. Dar eu nu am nicio amintire legată de asta, ci doar de așteptarea tramvaiului înapoi spre casă, pe Calea Călărașilor, în dreptul bisericii Sfânta Vineri, de gustul siropului de vișine diluat cu sifon, de buchetul cu gladiole mai mari decât mine pe care mi le punea mama în brațe, urându-mi să fiu sănătoasă și să învăț bine, de imaginea clădirilor impunătoare pe care le vedeam în zare, pe marginea imensului platou al Pieței Unirii, în lumina aurie a verii.

Cu mintea de acum, mă gândesc că amintirea asta este cea care a definit personajul tata în memoria mea, ca o consecință, de fapt, a absenței lui din viața mea. Prima mea amintire cu el a fost mai traumatizantă și nu mă gândesc des la ea. În iarna în care s-a întors de la pușcărie, mama tocmai mă luase de la grădiniță și l-am așteptat împreună în stradă. Îmi amintesc doar că ei i-a căzut căciula în zăpadă, când s-a înălțat pe vârfuri ca să-l pupe. Apoi, acasă, el încercând să mă prindă cu forța în brațe, să mă țină strâns lângă el în pat, ca să-mi arate niște căprioare la TV. Eu, fugind, plângând, în brațele bunicii, pentru că doar ea părea să înțeleagă de ce mi-e frică de străinul acela de care mama încerca să mă apropie.

 

Probabil am ales inconștient să păstez în amintire, din acele vizite la Tribunal, doar părțile de după, de afară, unde era soare, sirop de vișine și senzația că ne întoarcem acasă. Tata nu era nicăieri în aceste imagini pentru că el nu a fost niciodată prezent în viața mea, nici la bine, nici la rău. Habar n-am cum ar fi fost dacă l-aș fi avut mai mult timp lângă mine și l-aș fi pierdut brusc.

Monica Lewinski a avut un tweet zilele astea, în care spunea că păstrează în telefon diferite poze ale unor prieteni, din copilăria lor, poze pe care le folosește ca să le trimită „healing thoughts” cu diferite ocazii. Le-a cerut urmăritorilor ei de pe twitter să posteze fotografii cu ei „before broken”, ca să le trimită și lor același gen de gânduri bune. Mesajele postate la îndemnul Monicăi arată o lume plină de oameni răniți într-un fel sau altul. Cineva postase o fotografie de familie de dinainte unui accident în care s-au făcut praf viețile tuturor. Zâmbeau toți la poză, adulți și copii. O fetiță era fericită într-o fotografie, alături de calul ei – ultima poză înainte de vara în care fusese violată. Un puști care ține strâns în brațe un motan portocaliu – o poză care-i amintește despre cum arăta normalitatea, înainte de a fi abuzat sexual. O mamă alături de un copil cu mască de șoarece – poza care-i este adultului de azi cea mai dragă amintire cu mama lui care tocmai a murit de Covid…

M-am gândit că eu nu am o amintire sau o fotografie „before broken” pentru că nu mă consider în vreun fel defectă, chiar dacă mare parte din viața mea a fost marcată de lipsa modelului masculin. Dar trăiesc oamenii și cu mai puțin. Faptul că am crescut de la bun început fără tata m-a lipsit de un astfel de prag tragic, nu l-am avut niciodată înainte de a-l pierde. Cum ar zice mama, ce-am avut și ce-al pierdut! Însă întâmplările astea două – descoperirea fotografiei care mi-a clarificat amintirile și twitt-ul Monicăi – m-au făcut să mă gândesc la modul în care ni se formează și rămân amintirile dintr-un anumit moment al vieții și cum le prelucrăm ca adulți. Dacă mie mi-au rămas în minte și m-au urmărit toată viața acele după amieze de vară de după niște banale vizite la Tribunal, pot doar să-mi închipui ce imagini îi urmăresc pe oamenii care au avut cu adevărat întâmplări tragice în viețile lor și cum s-or chinui să le dea uitării.

N-am nicio idee ce am transmis cu postarea asta, dar simțeam nevoia să pun undeva amintirile astea.

Zona Sfânta Vineri azi

Etichete: , , , ,

14 comentarii la “Cum funcționează amintirile” Subscribe

  1. Sebastian 26/01/2021 at 16:01 #

    functioneaza foarte bine amintirile ! sunt utile pentru cei care vor sa isi creeze amintiri din amintirile Altora

  2. Harald 26/01/2021 at 21:45 #

    Așa ar trebui să arate toate articolele scrise pe bloguri, să se simtă nota personală și nevoia fiecăruia de a se înțelege pe sine.

    Faptul că nu există amintiri din clădirea Tribunalului, ci numai amintiri de la soare, din spațiul liber (de după …) semnifică tocmai faptul că timpul petrecut în clădirea Tribunalului era cel traumatizant. Eu așa aș zice …

    • Dollo 27/01/2021 at 16:05 #

      Așa m-am gândit și eu

  3. Om bun 27/01/2021 at 09:00 #

    Bravo Dollo. Au fost cateva randuri pe care le citesti cu sufletul la gura si in care te regasesti.

    • Dollo 27/01/2021 at 16:05 #

      Care? 🙂

  4. Andor 27/01/2021 at 10:19 #

    Frumos articol, felicitari!
    ” N-am nicio idee ce am transmis cu postarea asta …” – e treaba criticilor si cititorilor sa analizeze si sa intoarca pe toate partile textul.
    Din punctul meu de vedere nu conteaza atat de mult ideile transmise cat mai mult sentimentele create cititorilor.
    SI, cine stie, peste vreo suta de ani se va auzi intr-o sala clasa: „…remarcabila autoare a incercat sa transmita sentimentele ei de ….. ” 🙂

    • Dollo 27/01/2021 at 16:05 #

      Ha, ha, mulțumesc pentru apreciere, sunt mulți autori cu adevărat remarcabili care așteaptă la coadă la manuale 🙂

  5. Corneliu Moisei 27/01/2021 at 15:05 #

    @Dollo Asocierea tatalui cu tribunalul imi aduce aminte de o poveste de-a lui Francoise Dolto, despre un baietel orfan de tata a carui mama era introvert si nu prea vorbea, venit la ea in terapie. Aparent, baietelul asociase notiunea de tata cu masina de cusut pe care o folosea mama sa isi castige existenta. Din fericire in cazul tau mama ta sau altcineva din anturaj a comunicat asa de bine cu tine ca uite ai ajuns sa scrii bloage pe internet.
    E interesant de aflat cine a indeplinit rolul de tata la tine (clar nu masina de cusut), o persoana, cartile, radioul ? Televizor nu cred ca nu prea aveam noi parte de asa ceva pe vremuri.

    A fost revelatoare cartea pentru mine, sper sa te ajute la ceva https://www.edituratrei.ro/carte/francoise-dolto-dificultatea-de-a-trai-povestiri-psihanalitice-despre-copii/2222/

    • Dollo 27/01/2021 at 16:04 #

      Da, pare interesantă cartea. Eu nu m-am simțit niciodată neiubită din cauză de lipsă de tată, dimpotrivă, cred că mama a oferit cu supramăsură totul în relația cu mine: iubire, protecție, control. Rolul de tată pentru mine a fost jucat de diverse alte personaje de-a lungul vieții. Pentru o vreme, cam la vremea liceului, de fratele mai mare al mamei, cu care am avut o legătură emoțională specială pentru că a stat la noi o vreme, apoi a murit. Cred că moartea lui prematură m-a afectat cam cum m-ar fi afectat pierderea tatălui, dar nu am conștientizat-o la vremea aia ca atare, ci doar ca pe o pierdere dureroasă. Apoi un alt tată a fost primul meu patron, din vremea când am intrat în presă, care m-a ajutat în anumite privințe așa cum ar fi făcut un tată și căruia de asemenea îi port o amintire plăcută. Și el a murit. Nu am gândit ideea de tată raportat la obiecte, dar cu siguranță lipsa modelului masculin din casă a avut un impact asupra relației mele cu bărbații de mai târziu, începând de la adolescență până spre maturitate. Acum mă simt detașată de toate astea așa că poate de aia mi-e mai ușor să le văd cu alți ochi.

      • Harald 28/01/2021 at 16:00 #

        Ideea de tată raportat la obiecte tre’să fie izvorâtă din mintea vreunei feministe cu probleme serioase la mansardă 😛

        Françoise Dolto era de altfel psihanalist și încă nu prea s-a văzut vreun psihanalist sănătos la cap. De la tată, copilul ar trebui să învețe autoritatea și responsabilitatea, modul cum să le aplice mai târziu în viață chiar și asupra propriei persoane.

        În ideologia neomarxistă, rolul tatălui este preluat din ce în ce mai mult de stat, iar dacă musulmanii nu opresc măcar ei tendința asta, societățile vest-europene se destramă în cel mult două-trei generații.

        Statul tinde să aplice pedepse aberante pentru fapte absolut normale, pedepse pe care un părinte nu le-ar aplica niciodată. Pentru că părintele își perpetuează propria linie genetică, deci pentru el viitorul are o miză, în timp ce pentru personaje ca Merkel sau Theresa May viitorul nu are absolut nicio miză. Natura a decis deja că liniile lor genetice nu trebuie să continue, așa că personaje ca doamnele respective provoacă maximum de daune societății, cât timp au ocazia.

        • Corneliu Moisei 29/01/2021 at 10:31 #

          Dolto a fost unul dintre pionierii studiilor psihologice la copii.
          Psihologia si psihiatria sunt stiinte, bazate pe studii empirice, concluzii care se modifca in timp, pe masura ce studiile noi arata alte concluzii, sau unele mai exacte decat cele vechi.
          Atasamentul fata de obiecte la adulti constituie o parte din tulburarile mentale ale pacientilor institutionalizati in zilele noastre https://pubmed.ncbi.nlm.nih.gov/22486448/

          Bineinteles, psihanalistii astia sunt niste nimeni care nu se ridica la inaltimea cercetarilor dumneavoastra in domeniul psihologiei, educatiei, sociologiei si politicii.

          Ce spuneti dumneavoastra sunt doar supozitii si afirmatii proprii amestecate cu pareri politice, intr-o discutie care nu are nici un iz politic. Nu o sa va mai raspund, mi-am invatat lectia dupa trolajul dumneavoastra pe contributors.ro

          • Harald 29/01/2021 at 15:32 #

            @Corneliu Moisei – psihologia nu e știință, iar psihiatrii sunt un fel de ingineri în domeniul psihologiei. Nu v-a invitat nimeni să răspundeți, impulsul de a răspunde a fost determinat de menționarea neomarxismului 😛

            Științe sunt matematica, fizica, biologia, chimia, geologia etc. Pentru comparație, istoria, arheologia sau psihologia nu sunt științe, ele doar spun povești. Unele mai convingătoare, altele mai puțin convingătoare, tocmai de asta domeniile menționate nu sunt științe.

            Dacă credeți în psihanaliști, puteți să credeți și pe mai departe în ei, nu se supără nimeni, este opțiunea dvs personală. Însă asta nu face din psihanaliză o știință și nici din psihanaliști oameni de știință. Psihanaliștii sunt oameni de știință cam la fel cum astrologii sunt oameni de știință. Ba chiar astrologii s-ar putea să știe mai mult astronomie decât psihanaliștii. Iar astronomia chiar este o știință.

        • Ady 30/01/2021 at 21:59 #

          poate că acel copil asocia ideea de tată cu mașina de cusut pt că din lucrul cu mașina câștiga mama banii de trăit. oarecum empiric, mașina de cusut aducea banii în casă așa cum un tată aduce banii în familia tradițională.

          am citit și eu vreo 2 cărți ale acestei autoare, mi s-au părut chestii interesante și de bun simț dacă stăteai strâmb și judecai drept. 🙂

          • Harald 30/01/2021 at 23:42 #

            Ideea are o oarecare logică, dar pentru un adult. Mintea unui copil nu funcționează așa, ideile demente nu-i vin singure, ele îi sunt induse de către adulți (mama, în cazul de față).

            Există o butadă foarte instructivă în domeniu, ”copiii sunt duși la psiholog în locul părinților care ar trebui duși la psihiatru”. Copilul are de-obicei mintea cea mai normală în familie, adulții din jurul lui trebuie aduși la realitate, iar problemele copilului se rezolvă de la sine, cu ocazia asta.

Lasă un comentariu

Oldies but goldies

Cu prejudecățile la Roma

Vaticanul după ploaie

Cum am cheltuit pensia pe o lună a mamei la o masă de fițe la Pierluigi în Roma

De ce ea? (2)

tarau-curte

Cazul Daniela Tarău: viața în arestul Capitalei, pentru un om care se știe nevinovat, ancheta lui Cristian Panait și procesul absurd, în care niciun judecător nu catadicsea să citească dosarul.

Cu cât ne-a botezat Samsung Biblioteca Națională

Biblioteca Națională Samsung

Statul român plătește un credit de 104 milioane de euro pentru clădirea Bibliotecii Naționale, iar firma Samsung și-a pus numele pe ea, cu câteva televizoare în valoare de 300.000 de euro. O afacere marca Ministerul Culturii și Patrimoniului Național.

Suni la 112 și te sună înapoi niște ciocli

morturary

O întrebare pentru domnul Raed Arafat: ce comision primesc operatoarele de la 112 ca să le furnizeze firmelor de pompe funebre numerele de telefon ale rudelor celor decedați?

Eu sunt lucrător sexual, legea e o curvă

sexworker

Interviu în 3 episoade cu „Profesoara”, una dintre cele mai vechi prostituate din București. Azi, începuturile – „Epoca de aur”, când comunismul tolera prostituția, marca era mai tare ca dolarul iar clientul era domn.

Cum s-a întors ţurcana în Haţeg, în loc să emigreze

iovaneasa

Şapte tineri de la poalele Retezatului s-au apucat să crească oi când alţii ca ei voiau să emigreze. În câţiva ani au adunat în jurul lor peste o sută de crescători şi speră să fie urmaţi şi de consătenii care acum stau la poartă şi-i bârfesc.