Plajele și poveștile debarcării din Normandia (II)

Dintre toate orașele vizitate în vacanța asta, două mi-au rămas la inimă, oarecum inexplicabil. Primul dintre ele, în ordinea vizitării, a fost Le Havre, oraș port situat un pic mai la nord de vărsarea Senei în mare.

Cum am zis din episodul trecut, de la Rouen ne-am dus mai întâi la Etretat, ca să vedem stâncile alea emblematice, le-am văzut, ne-am cocoțat până în vârful lor, ne-am minunat că niște bogați au amenajat pe malurile alea înalte, până aproape în buza stâncilor, ditamai terenul de golf, apoi am plecat spre Le Havre, unde aveam tocmită și cazare.

De la Etretat am rămas cu informația că înainte de ocupația germană, populația din zonă se ocupa (printre altele) și cu adunatul pietrelor de pe plajă. În câteva intersecții din zonă sunt chiar și statui reprezentând oameni cu coșuri pline cu pietre. Nu știu ce o fi așa special la pietrele alea sau ce făceau oamenii cu ele, în afară de faptul că sunt relativ rotunjite – fapt ce se datorează, cică, curenților puternici din zonă, care sapă stâncile și transformă spărturile în gogoloaie pe care apoi le aduc la mal. Cert e că această tradiție cu adunatul pietrelor a murit, acum plaja avea indicatoare care ziceau că e interzis să iei pietre acasă, că se destabilizează malurile.

Mi-am amintit de stânca aia din nush ce roman am citit eu în tinerețe, pe care o curta valul, și ea nu se lăsa, și el spumega în jurul ei, și până la urmă după ce a tot curtat-o din toate părțile, stânca a cedat și i-a căzut în brațe, dar după asta valul a plecat dezamăgit spre alte stânci, că asta se transformase în niște pietre pe fundul mării. Posibil să fi fost în ceva scris de Erich Maria Remarque, dar pe vremea aia nu aveam club de carte, așa că nu am scris nicăieri fragmentul ăsta, în schimb mi-a rămas înfipt în cap drept o metaforă reușită, deși poate că nu e.

Revenind la pietrele de la Etretat, e al naibii de greu de mers pe ele, tocmai pentru că sunt așa rotunjite, deci o plimbare pe plajă nu e deloc floare la ureche. Pe un soi de fost buncăr nemțesc, pe plajă, mai erau afișate și niște poze cu cum arăta plaja înainte de ocupația germană și în timpul ei, când nemții distruseseră primele case apropiate de apă ca să fortifice malul contra debarcării dușmanilor. Să ai casă pe plaja aia, între stâncile alea, și să vină nemții să ți-o distrugă… Mă rog, și-au luat revanșa între timp, că e plin malul ăla de căsuțe cochete cu vedere la celebrele stânci ale Normandiei.

Despre Le Havre citisem pe net un post al cuiva care copilărise acolo, și povestea cu pasiune despre arhitectura lui Auguste Perret, care a transformat radical orașul, după ce cam fusese ras de bombardamentele din 1944. Am găsit un oraș port destul de diferit de ce văzusem până la el. Aici lipseau complet casele istorice din lemn, practic orașul nu mai are un „centru istoric”, dar are bulevarde largi, luminoase, în sistem grilă, clădiri nu prea înalte, cu ferestre mari și aer însorit (pe alocuri, că și aici vremea a fost la fel de capricioasă cu noi).

Din păcate n-am găsit deschis la muzeul Perret, în care poți vedea un apartament tipic destinat locuitorilor rămași pe drumuri după bombardamente, dar judecând după cum arătau blocurile, am înțeles că Perret a avut de rezolvat cu buget restrâns o nevoie socială mare și urgentă. Să le asigure locuințe decente câtorva mii de oameni. Cam cum a construit și Ceaușescu, tot cu prefabricate, doar că mai urât.

Perret era un mare fan beton armat. Până să ajungă la Le Havre, cam în ultima parte a vieții, făcuse deja diverse clădiri emblematice prin Paris, iar la Le Havre a făcut mai mult decât să proiecteze niște blocuri din prefabricate, a redesenat planul urbanistic al orașului. Iar rezultatul e azi inclus în patrimoniul UNESCO.

Piesa de rezistență pare să fie o biserică (Sf. Iosif), gotică la origine, dar distrusă și ea la bombardamente, și refăcută din temelii, într-o viziune cu totul nouă. Forma aleasă de Perret este ceva între biserică și far maritim. Ideea fiind că această nouă construcție, la care au contribuit financiar inclusiv americanii (care pesemne că o distruseseră prin bombardamentele aliate) să fie primul și ultimul lucru pe care niște vizitatori (americani sau nu) să îl vadă când vin/pleacă pe mare din Le Havre. Mi s-a părut interesant acest unghi și mai ales rezultatul.

Pe afară biserica arată ca un far. Pe dinăuntru, arcadele gotice ale vechii biserici au fost înlocuite cu o structură din beton armat lăsată la vedere, și care formează un fundal bun pentru jocul de culori al vitraliilor. După mine biserica lui Perret, cu aspectul ei brutalist, bate biserica Ioanei d’Arc de la Rouen, deși și aia arăta într-un fel aparte.

Dar asta are și un mesaj care atinge punctele sensibile ale temei de proiect: biserică, far, lumină, renaștere, speranță etc.

Nu mă pricep la arhitectură, dar asta mi se pare o construcție care-ți ia vocea.

Din păcate Perret nu i-a supraviețuit, înțeleg că nu a apucat s-o vadă gata. Dar o văd acum turiștii și ăia care vin în Le Havre, pe vase de croazieră, și coboară în port.

Celălalt mare arhitect care a făcut ceva în Le Havre, mai exact teatrul și biblioteca, este brazilianul Oscar Niemeyer. Sunt două mușuroaie albe, amplasate într-o piață a orașului. Când am fost noi am nimerit în greva bibliotecarilor, așa că nu am putut vizita biblioteca pe dinăuntru, dar am văzut câteva poze spectaculoase din interior.

De altfel în Le Havre ne-am intersectat prima și ultima dată în vacanța asta cu o manifestație sindicală care blocase principalul bulevard din oraș. Era ditamai cârdul de oameni care scandau ceva. Orașul are o industrie înfloritoare, pe lângă port (sau poate tocmai datorită portului). În plus mai e și oraș universitar, deci cât am văzut noi, sfârcul lehavreulului, e nimica toată pe lângă câte are de oferit orașul ăla.

La plecare am luat-o pe mal în jos, prin Honfleur, Deauville, Cabourg, urmând să înoptăm în Caen, și cu ocazia asta am trecut Sena (care se vărsa în ocean), peste ditamai podul cu hobane, Pont de Normandie, care are peste 2000 de metri lungime.

Dacă la Le Havre nu mai ai prea multe vechituri de admirat, că au pierit în bombardament, îți scoți pârleala la Honfleur, care e un mic portuleț înțesat de case vechi din lemn. Inclusiv biserica e o ditamai hală din lemn, care-și poartă vârsta și arată ca o construcție pescărească.

La fel e și Deauville, un soi de stațiune cu case vechi, dar înstărite, cu o plajă imensă și – printr-un noroc – am nimerit acolo exact într-un apus luminos care a scăldat toată experiența într-o frumoasă lumină aurie.

În sfârșit, seara am ajuns la Caen, unde am fost luați prin surprindere de numărul mare de studenți ieșiți în oraș, la terasele din centrul istoric. După orășelele stațiune de pe mal – care erau ori pustii, că se cam terminase sezonul pe acolo, ori pline cu turiști de vârsta a doua și a treia – Caenul părea să vibreze de o energie tânără, aparte. Nu știu dacă nu era doar o situație specială în seara aia, dar abia la Caen am avut senzația că văd în sfârșit un oraș francez care pulsează de viață normală, cotidiană.

La Caen am stat tot două zile, dar numai ca să avem o bază în vizitele pe care domnul inginer le plănuise pe plajele debarcării. Ca multe alte locuri de pe acolo, Caenul a fost în istorie ba al francezilor, ba al englezilor, de exemplu castelul-cetate ale cărui ziduri sunt luminate în mov zice că ar fi fost construit de William al Normandiei zis și Cuceritorul, că a cucerit Anglia la un moment dat, apoi a ajuns pe acolo și Richard inimă de leu (ăla cu inima îngropată în catedrala de la Rouen), care era un fel de strănepot al cuceritorului, iar în al doilea război a fost folosit pe post de garnizoană. Acum se vizitează la liber și are ceva cârciumă de fițe în interior, plus un muzeu.

Marele război și amintirea lui

Cu urmele diverselor războaie ne-am tot întâlnit în vacanța asta, și până să ajungem la plajele debarcării. De la războaiele religioase și nenumăratele lupte franco-anglo-germane, până la ultimele două mondiale, toate au lăsat pe pământurile astea diverse semne. Cele mai vizibile sunt nenumăratele cimitire – cruci albe pentru eroi, cruci negre pentru dușmani (nemți și în primul și în al doilea război) -, dar pentru că avem de-a face cu națiunea europeană care se mândrește cu cel mai mare număr de vizitatori (așa am citit pe undeva) toate luptele și războaiele astea sunt și explicate și răs-explicate în mai multe muzee decât poate un turist să ducă într-o vacanță.

Am început cu muzeele de război încă dinainte de a ajunge la Rouen, undeva în pădurea Compiegne, unde am vizitat locul și vagonul în care s-a încheiat armistițiul care a pus capăt primului război mondial. Citesc chiar zilele astea în cartea de la club că francezii care supraviețuiseră celui de-al doilea mondial, îl considerau mai mare pe primul, și îi ziceau ca atare: Marele Război. Probabil încă nu se trăsese linie după al doilea, iar memoria lor selectivă prefera să se gândească mai degrabă la un război pe care îl câștigaseră în istorie, nu la unul în care fuseseră salvați de alții.

Muzeul ăsta al armistițiului e făcut chiar în pădurea și pe locul în care mareșalul Foch a încheiat armistițiul în 1918. Vagonul fusese unul restaurant oarecare, dar pentru că a fost folosit în acest scop istoric, a devenit un simbol. În pădure a mai fost ridicat un monument al armistițiului, o statuie a lui Foch și e marcat în marmură locul unde a stat vagonul.

Pe aici a trecut și Hitler în 1940, când a ordonat scoaterea vagonului din muzeu și repunerea lui pe locul în care fusese semnat armistițiul din 1918, ca să servească aceluiași scop, de data asta nemții fiind învingătorii, că le suciseră francezilor mâna la spate. Ulterior vagonul original a fost dus la Berlin și expus și acolo, ca să se bucure și neamțul de rând de victorie, iar la un moment dat a ars, cică accidental, așa că ce se găsește acum în muzeul armistițiului este de fapt o replică a vagonului original. Oricum, nu-l vezi decât pe afară, nu se poate intra în el.

Cred că am mai zis pe aici că eu nu am fost multă vreme o admiratoare a muzeelor. De fapt vizitele cu clasa, obligatorii, cred că îndepărtează orice copil/tânăr de ideea de muzeu. Mai ales dacă muzeele sunt făcute plictisitor și cer mai degrabă pioșenie în loc să stârnească curiozitate.

Totuși, probabil că vine o vreme în viață când începi să înțelegi și deci să apreciezi muzeele și poveștile lor. Începi să apreciezi memoria în general. De aia vacanța asta a noastră a avut mai multe muzee decât de obicei și toate cu încărcătură grea, de război, ceea ce oamenilor în mod normal nu prea le place să facă în vacanță.

Vacanță de oameni bătrâni, cum ne-a zis cineva. Până la urmă poate de asta sunt făcute muzeele, ca să aibă bătrânii la ce se uita și înțelege, în sfârșit, ce au trăit și nu și-au dat seama. Tinerii nu sunt interesați, că au impresia că le știu pe toate, nu e nevoie să li se explice erorile făcute de alții. Au tot timpul din lume să le facă și ei pe ale lor.

Cum spuneam, am început cu primul război mondial, dar în muzeul armistițiului povestea e pusă în context și după încheierea armistițiului, până la izbucnirea celui de-al doilea război. Aveam să reluăm de câteva ori cronologia asta în restul muzeelor, pe care le-am văzut pe malul oceanului.

Cu ce am rămas din muzeul armistițiului ar fi senzația de deja vue, în fața pozelor care arătau ce bine se distrau europenii în 1914, fără să știe că aveau să intre într-un război care va dura patru ani. Apoi diverse fapte și cifre interesante, cum ar fi că guvernul francez a trebuit să plătească curse de taxi în valoare de 70.000 de franci, pentru că nu a avut destule trenuri cu care să transporte 100.000 de soldați pe front și a „angajat” vreo 600 de taxiuri, care au taxat toate cursele făcute. Cum s-ar zice, s-au dus la război cu taxiul. Oricum, de remarcat că statul le-a plătit cursele taximetriștilor, nu le-a pus sula în coaste că se rechiziționează pentru război și aia e.

Alte chestii remarcate la muzeul ăsta, dar și la celelalte, despre al doilea război, au fost dotările militarilor, rațiile de mâncare și tot felul de efecte personale, pe cât de primitive, pe atât de înduioșătoare.

 

Nu se mai face propagandă ca pe vremuri…

Am zis să reproduc integral acest discurs al lui Hitler din 1942, pentru că seamănă cu propaganda actuală rusească cu privire la Ucraina și NATO. Tot așa provocat e și Putin de ucraineni și de NATO, și silit să riposteze, deși n-ar vrea. Culmea e că sunt destui care-l și cred. Probabil ca și pe Hitler. Discursul este afișat într-unul din muzeele dedicate debarcării din Normandia. Dacă știți franceza mai bine și vedeți că am comis vreo greșeală în traducerea lui, dați de veste și corectez.

În cele două zile cât am stat prin zonă am vizitat cele cinci plaje principale, unde au avut loc debarcările aliaților: Utah și Omaha (ale americanilor), Gold și Sword (ale englezilor) și Juno a canadienilor. La Pointe du Hoc e ultima bornă a debarcării, undeva pe un colț de stâncă, unde încă se mai păstrează azi craterele imense ale bombelor aruncate de aliați, în încercarea de distruge un cuib de tunuri nemțesc, care se credea că era acolo. Pe lângă astea am vizitat diversele muzee, cum ar fi cel amenajat într-un buncăr german, la Ouistreham, cel american la Omaha, și Airborne Museum, de la Sainte-Mère-Église, dedicat celor care au „debarcat” din aer 😊 Au fost și alte mici muzee ici, colo, dar nu le mai zic pe toate că oricum le-am cam pierdut șirul.

În general muzeele afișează informații similare, în fond tratează același subiect. Sunt pline cu obiecte recuperate de la soldații aliați, de la francezi sau germani, și spun povești pe care nu prea le citești în cărțile de istorie, pentru că pun deseori accentul pe experiențele personale ale unor oameni care au luptat într-o zonă sau alta.

La muzeul Airborne au chiar o secțiune unde te face să te simți exact ca într-un avion din care urmează să te lansezi cu parașuta, noaptea, întocmai cum au fost nevoiți niște aliați s-o facă, iar unul a rămas agățat cu parașuta de turla bisericii din localitate. Și azi se mai vede o pânză agățată acolo pe turla bisericii, vis a vis de muzeu.

Altă pânză a fost transformată în rochie de mireasă, că era penurie mare după război, dar femeile tot voiau rochie albă, așa că o parașută făcută rochie de mireasă e expusă azi în muzeul Airborne.

Tot acolo am aflat despre planorul de unică folosință, inventat de americani special pentru debarcarea din Normandia, pentru transportarea unor echipamente de luptă. Au produs mai multe astfel de planoare, din pânză și lemn, le-au încărcat cu echipamente și oameni, le-au tractat cu avioanele până aproape de țărm apoi le-au dat drumul să planeze și să aterizeze în Normandia. Unele s-au făcut praf, dar cele mai multe și-au atins scopul.

Impresia cu care am rămas după toate informațiile alea cu care ești bombardat în muzee, a fost ce eforturi și pregătire extraordinare au stat în spatele acestui eveniment pe care în general îl expediem destul de superficial sub numele de „D Day” – ziua debarcării. De fapt înainte de ziua asta s-a muncit o grămadă la inventarea unor chestii care să ajute, să facă posibilă debarcarea, în condițiile în care operațiunea părea mai degrabă sinucigașă: să trimiți niște oameni pe apă, în bătaia tunurilor și a mitralierelor nemților de pe uscat.

Înțeleg că niște ingineri englezi au inventat niște chestii ca niște pontoane plutitoare, tractate spre țărmul normand, cu care au putut să-și amenajeze pe plaja pe care au debarcat ei – Gold – un soi de port improvizat, pe care au putut apoi să-și aducă la mal echipamente de luptă: tancuri, mașini etc. Câteva din pontoanele alea se mai văd și azi pe plaja Gold, ca niște epave eșuate cotropite de alge.

În plus, au fost duse mai multe campanii de inducere în eroare a nemților, ca să-i facă să creadă că asaltul aliaților va avea loc în diverse perioade și zone, deși le era clar tuturor că cea mai bună zonă pentru debarcare era Normandia, practic peste drum de coasta engleză.

Atacurile au fost încrucișate, pe apă au venit unii, din aer au bombardat alții. Dar nemții au fost luați prin surprindere nu pentru că nu ar fi fost pregătiți (erau), ci pentru că prognoza meteo anunța furtuni puternice, iar asta i-a descumpănit un pic și pe aliați. Inițial debarcarea era programată pentru 5 iunie, dar nu erau întrunite toate condițiile de vizibilitate, nivelul apei etc, totuși s-au riscat pe 6 iunie. Se pare că însuși Rommel își luase liber și se dusese la ziua nevestei în Germania, crezând că nu aveau să invadeze aliații taman când erau prognozate furtuni.

Hitler cică se culcase târziu în noaptea aia, fiind sigur că totul e în regulă, iar dimineața când l-au trezit să-i spună că au debarcat dușmanii în Normandia cred că s-a simțit ca Geoană când se culcase președinte și s-a trezit prostănac.

Totuși debarcarea nu a fost floare la ureche, chiar și așa prin surprindere. Soldații ăia săracii au luptat până a doua zi dimineața, doar ca să ajungă de pe mare pe uscat, iar ulterior luptele au mai durat câteva luni până când au putut să spună că în sfârșit au făcut joncțiunile necesare ca să îi învingă pe nemți.

Cum trăiau nemții în buncărele alea ale lor

Nemții fuseseră pregătiți nemțește. La muzeul-buncăr german, din Ouistreham, există mai multe planșe care arată modul temeinic în care au dus nemții războiul. Este acolo povestea lui Albert Speer, un arhitect care și-a început cariera organizând manifestațiile de propagandă ale lui Hitler, iar ulterior a ajuns ministru al înzestrării și producției de război. Tipul ăsta a pornit ca un aliat al lui Hitler, a dus producția industrială germană în timpul războiului pe cele mai înalte culmi de eficiență și a sfârșit chipurile încercând să-l omoare pe Hitler, când n-a mai fost de acord cu el. Așa zice pe planșa din muzeu. În realitate se pare că eficiența aia și aparenta lui latură tehnocrată erau doar mituri. Omul folosise cu succes munca silnică în producția aia germană minune, iar ulterior, la proces, a clamat că nu știa despre crimele de război. A fost condamnat și a executat vreo 20 de ani de închisoare după război, și a murit de bătrânețe prin 1981, nu înainte de a scrie propria versiune despre război.

Tot în muzeul ăla e și o planșă care arată cum a explodat practic producția de ciment în timpul războiului, datorită nevoii Germaniei de a fortifica granițele Europei, pe care voia s-o „apere” de dușmani.

Cum trăiau soldații aliaților

Deși te cam face de cap o vizită la un muzeu din ăsta și după ce vezi unul-două simți că deja le-ai văzut pe toate, realitatea e că nici nu știi când trece timpul când stai să cercetezi toate obiectele alea care par azi din altă lume. Micile efecte personale ale soldaților aliați, rațiile de mâncare, aparatura care azi pare greoaie, dar atunci probabil era tot ce avea mai bun armata americană, până și prezervativele apar prin vitrinele alea de muzeu, carnețelul cu expresii franțuzești transcrise fonetic în engleza americană, ca să știe soldatul cum să se facă înțeles de populația băștinașă, care oricum după toate aparențele l-a primit cu bucurie și flori.

Iar azi asta e tot ce a rămas de pe urma oamenilor ălora: un pachet de țigări, niște tăblițe cu numere, câteva bancnote, un pieptăn, o brichetă, o mică borsetă kaki pe care o primea familia mortului, alături de mesajul că sacrificiul lui nu a fost în zadar. Și nu a fost. Dar ce păcat de atâtea sacrificii!

Ar mai avea cine să facă azi o debarcare?

Cât ne-am învârtit prin zonă ne-am tot întrebat dacă noi, oamenii moderni de azi, am mai fi în stare de sacrificiul făcut de oamenii ăștia care au debarcat în 44, ca să salveze ce mai rămăsese din Europa. Și mai ales ce o fi fost în mintea lor? La muzeul american de la Omaha beach am nimerit în același timp cu un grup gălăgios de copii care păreau de liceu. Se vedea clar că nu au nici cel mai mic interes pentru ce vedeau acolo și îi înțeleg perfect. E greu la vârsta aia să acorzi atenție unor chestii atât de îndepărtate de tine și de viața ta imediată. Asta în condițiile în care muzeul ăla, ca și celelalte, vorbeau despre viețile distruse ale unor puști de o vârstă cu ei. Multe nume de pe crucile din cimitirele alea arată că soldații erau practic niște adolescenți.

E la fel de greu cum ni se pare și nouă, maturilor, să ne gândim în fiecare clipă că la câteva mii de km distanță de noi se petrec și azi aceleași atrocități. Există un război în Europa, lângă noi, și totuși ne vedem de viețile noastre ca și când nimic nu s-ar întâmpla, ca europenii ăia din pozele din 1914.

Despre plajele debarcării și modul în care sunt amenajate toate muzeele și monumentele astea ar mai trebui spus că mare parte din organizare cred că li se datorează americanilor. Ei au dus cultul ăsta al cinstirii eroilor pe culmi hollywoodiene.

Noi am început turul plajelor cu Omaha, care pare a fi cel mai spectaculos amenajată, așa că ulterior când am ajuns pe celelalte plaje, ale englezilor, canadienilor, am fost oarecum dezamăgiți că n-am regăsit aceleași detalii ca la americani, ci doar niște monumente relativ modeste, care marchează locul. La fiecare loc al debarcării, din cele cinci, statul francez a pus câte un monument similar, de piatră, prin care anunță că aici au debarcat aliații și că le suntem recunoscători.

La Omaha, însă, ai pe de-o parte monumenul standard, dar mai ai și un monument pus chiar pe plajă, în nisip, unde sunt înfipți niște colți din inox, care simbolizează evident apărarea germană sau poate aripile de înger ale celor căzuți acolo. Apoi este celebrul cimitir american și muzeul, unde probabil orice vizitator simte fiori pe șira spinării la vederea acelor mii de cruci albe, identice, plantate în iarba verde tunsă la milimetru, la aceeași distanță, perfect aliniate precum rândurile de vie din Champagne.

În liniștea aia, printre cruci, calcă smeriți o mulțime de turiști, în special în vârstă, americani, pătrunși cu adevărat de recunoștința pe care o vezi doar în filmele americane și crezi că e de paradă. Din ce am văzut eu acolo nu pare să fie de paradă. Adică erau mulți americani veniți special ca să vadă locurile unde bunicii sau diverse rude de-ale lor au luptat pentru Europa. Și asta e impresionant.

„A trebuit să luptăm împotriva armatelor naziste în fața noastră și totodată să fim considerați dușmani de către soldații albi care erau în urma noastră”

La plaja englezilor, în afara pontoanelor eșuate pe țărm mai este construit un soi de monument cu niște stâlpi pe care sunt scrise numele soldaților englezi căzuți acolo. Pare ceva mult mai puțin spectaculos și probabil mai ieftin decât efortul depus de americani.

Nu mai zic că la canadieni nu e decât un tanc, iar la ultima plajă, la Sword, e statuia unui scoțian care a cântat la cimpoi în timpul debarcării, ca să  le dea curaj colegilor lui.

De altfel Bill Millin (cimpoierul) a supraviețuit debarcării și apare în poză la muzeu, la o vârstă înaintată, când a fost întrebat și ce a simțit în momentele alea, apropos de întrebarea mea dacă noi am fi în stare în ziua de azi de un astfel de sacrificiu. Căci din gură e ușor să zici orice, dar când te gândești să cobori dintr-o barcă, noaptea, știind că ai mai multe șanse să mori de glonț nemțesc decât să supraviețuiești, parcă devine și mai incredibil că oamenii ăștia se oferiseră voluntari să facă asta. Și pentru ce, pentru salvarea unor rude îndepărtate, europeni care și azi îi privesc cam de sus.

Millin spune, în declarația lui, o chestie surprinzătoare: că niciunul nu se gândea ce îi aștepta pe țărm, ci doar că voiau să scape de pe barca aia, în care avuseseră rău de mare…

Toată lumea se comporta normal, vreau să spun că fiecare își verifica echipamentul și se pregătea. Nu mă gândeam deloc la faptul că aș putea fi împușcat, nici la câți germani aveau să fie acolo sau ce ne aștepta. Mirosul și senzația de rău de mare mă chinuiau încă. Am urcat pe punte și stăteam în picioare în vântul rece, privind țărmul.

Apoi a venit ordinul de debarcare și am fost foarte bucuros să merg. Nimeni nu urla că îi era frică sau că urma să ucidă mulți germani. Tot ce voia cu adevărat lumea era să iasă din acea barcă.

În față erau două rampe de debarcare. Lord Lovat stătea pe una, iar eu pe cealaltă. Cum el avea peste 1,80 m înălțime, am așteptat să-l văd sărind în apă ca să îmi dau seama cât de adâncă era. Omul care a sărit după el a fost imediat împușcat — un glonț l-a lovit în față. A căzut și s-a scufundat. Apoi a venit rândul meu. Kiltul meu a plutit când am atins apa înghețată, iar frigul mi-a alungat instantaneu răul de mare și m-am simțit bine. Eram ușurat să scap de greața care mă chinuise toată noaptea.

Am început să cânt „Highland Laddie” în timp ce înaintam prin valuri. Lord Lovat s-a întors, s-a uitat la mine și mi-a făcut un gest de aprobare.”

Dar nu toate mărturiile sunt așa. M-a marcat și o alta, care arată că nici în tabăra aliaților nu era totul lapte și miere. Adică în America încă nu-și rezolvaseră problemele lor interne, dar au venit să lupte în Europa. Marvin Gilmore, soldat de culoare, a supraviețuit și el debarcării și războiului, dar numai pielea lui maronie știe cum:

Aveam doar 16 ani când America a intrat în război, în 1941. Mama mea a fost de acord să semneze formularul de înrolare pentru ca eu să pot să mă ofer voluntar să intru în armată la acea vârstă fragedă. Pentru că eram un muzician aspirant, am vrut să intru în Serviciile Speciale și să cânt muzică, dar armata face ce vrea cu tine, așa că m-au trimis la instrucție de bază și apoi la antrenamente mai dure, într-o unitate de luptă.

Au urmat antrenamente și mai intense la Camp Wallace, în Texas, și la Camp Stewart, în Georgia, unde am învățat să folosim tunuri antiaeriene de 40 mm, precum și toate tipurile de puști, mitraliere și pistoale. Camp Stewart era o „gaură a iadului”: tratamentul primit din partea ofițerilor albi era foarte rău, iar noi eram forțați să dormim în colibe mici, lângă o mlaștină. Am fost repartizat la Batalionul 458 Artilerie Antiaeriană Automată și am plecat din Norfolk, Virginia, la bordul navei Queen Mary spre Liverpool, Anglia.

Am continuat antrenamentele în Scoția și în multe părți ale Angliei. Ne-am pregătit echipamentul pentru o debarcare pe mare, dar nu știam exact unde urma să debarcăm. În cele din urmă am ajuns în Normandia, pe plaja Utah, pe 6 iunie, și am primit sarcina de a proteja plajele de avioanele inamice, folosind baloane de baraj și tunurile noastre… luptă în linia întâi ca adolescent! Mai târziu am fost trimiși la Cherbourg și apoi la Le Havre pentru aceeași misiune. Eram caporal și operam un tun de 40 mm.

Am avut mulți oameni duri în unitatea noastră, așa că trebuia să fii mereu atent. Din fericire, primul meu sergent, Edward O. Dewitt, a avut mereu grijă de mine. Ceva foarte important de înțeles este dinamica pe care noi, soldații afro-americani, am trăit-o în timpul celui de-al Doilea Război Mondial: existau de fapt două armate americane — una albă și una neagră.

A trebuit să luptăm împotriva armatelor naziste în fața noastră și totodată să fim considerați dușmani de către soldații albi care erau în urma noastră. După regulile vremii, nu aveam voie să luptăm sau să lucrăm împreună, așa că ne-am confruntat cu o profundă prejudecată venind chiar de la propriul nostru guvern federal. Acea energie și atitudine față de negri s-au transferat și în rândul europenilor, de către propriile noastre trupe albe americane. În plus, existau și alte divizări culturale și sociale între soldații din Nord și cei din Sud, fie că erau albi sau negri.

Era ignoranță de ambele părți. Mulți soldați nu puteau să scrie sau să citească. Mulți n-au putut să intre în armată pentru că nu puteau înțelege ordinele de bază. Eu am fost urât amarnic, ca American din nord, chiar dacă aveam doar liceul la bază. Încercam doar să rămân în viață, în propria mea unitate.

A fi soldat în acele condiții nu însemna că în toate cazurile lupți doar cu inamicul. Luptai de asemenea cu soldații din jurul tău. Ofițerii albi se uitau de sus la noi pentru că eram negri. Eram cetățeni de clasa a doua. Gândește-te ce efect are asta asupra moralului tău — creează un sentiment de inferioritate.

Războiul pe care l-am luptat în acei ani a fost și un război împotriva prejudecății. Apoape am crezut că guvernul dorea să scape de noi, trimițându-ne în linia întâi.

Abia după război lucrurile au început să se schimbe, când președintele Truman a desegregat armata. Odată cu asta, onorurile au început să fie acordate și soldaților afro-americani, precum aviatorilor din Tuskegee și unora dintre unitățile de tancuri, inclusiv surorii mele, care a luptat în Italia, în Divizia 452.

Eu nu am luptat pentru medalii și nu am căutat recunoaștere. Comandanții care ne-au condus aici nu ne-au recomandat pentru medaliile pe care ar fi trebuit să le primim. Ani mai târziu, am primit în cele din urmă mai multe medalii pentru lupta mea în Franța și Germania, cum ar fi Legiunea de Onoare Franceză și Legiunea de Onoare Lafayette.”

Pe mine una m-a marcat povestea lui Gavin, la fel de mult și sinceritatea lui Millin. Mi-am dat seama că noi acum teoretizăm comod lucrurile pe care ei le-au făcut atunci fără să se gândească deloc la ele. Probabil la fel se întâmplă și azi pe diversele fronturi. În continuare nu pot să înțeleg cum au gândit voluntarii, dar dacă e să ne raportăm la cazul lui Gavin, probabil că tot păcăliți au fost și ei cumva, până când n-au mai avut de ales.

La fel trebuie să fi fost și cu soldații germani, căci undeva mai la sud de Omaha beach este cimitirul german de La Cambe. La origine se pare că și aici tot americani fuseseră îngropați, de aia organizarea și rigoarea dispunerii crucilor e similară cu aia din cimitirul american. Dar la reorganizare au fost grupați toți americanii la Omaha, și aici i-au lăsat pe germani. Au avut grijă ca micile pietre funerare să fie de culoare închisă, ca să se știe clar că ăștia erau ăia răi. La intrarea în cimitir scrie ceva de genul că și ei sunt până la urmă niște victime, care merită cinstire. Probabil că majoritatea asta și sunt (după cifrele înscrise pe pietre unii abia ieșiseră din adolescență), minus ăia câteva sute sau o mie dintre ei, care făcuseră parte din SS. Poate că ăia n-au fost chiar așa victime.

Viața merge mai departe, întotdeauna

În ultima zi, la Ouistreham, am văzut pentru prima dată de când suntem noi prin Franța, mașini parcate pe trotuare, cu sfidarea oricăror reguli. Se petrecea o paradă și o cursă de mașini retro pe nisip și fuseseră închise toate străzile din centrul orașului, așa că toată lumea care venea la petrecere parca pe străzile încă deschise circulației, de la periferie, care ulterior aveau să se transforme într-o imensă parcare ad hoc.

Festivalul a fost o amestecătură de franțuzisme și americanisme, multe mașini vechi americane, dar și motociclete, recondiționate și colecționate de francezi, erau etalate cu mândrie și constumație chic. Lumea se distra, pentru că acum 80 de ani niște oameni ca ei au făcut viitorul posibil, cum scrisese cineva într-un caiet de impresii dintr-un muzeu.

Cam astea au fost poveștile debarcării din Normandia. În episodul următor vă povestesc cum ne-am dat cu balonul într-un hangar construit în 1919, și în care ulterior s-au făcut niscai experiențe și cu baloane și bombe cu hidrogen, testate în atolul Mururoa – pentru cine a copilărit în anii 80 cu Telejurnalul și mai știe acest nume 😉

Ah, și nu în ultimul rând, iat-o pe Dollo debarcând și ea, zgribulită, în frumoasa Normandie 🙂

Tags: al doilea razboi mondial, Auguste Perret, cimitir american Normandia, cimitir german Normandia, debarcarea din Normandia, discurs Hitler francezi, Franta, Le Havre, muzeul armistițiului Compiegne, Normandia, Omaha Beach, plajele debarcării, Primul război mondial, propaganda nazistă