Cred că așa începe desprinderea. Cu fiecare revenire în țară, din decăzutul occident, începi să vezi altfel lucrurile pe care ori nu le băgai în seamă când le vedeai zi de zi, ori ți se păreau normale. La ultima vizită am colindat câteva zile prin București, cu diverse treburi administrative, apoi am petrecut alte câteva zile la moșie. Probabil ar trebui să stau mai mult pe afară ca să pot constata și eu, ca alții, că România s-a schimbat în bine. Deocamdată nu reușesc să văd binele, doar zădărnicia. tot mai acut.
Cu câinele la terasă, în parc
Terasa care iubește iarba și urăște câinii
Mai avem încă de lucrat la mentalități, tovarăși. Am fost într-o seară în Parcul Tineretului, cu cineva care avea un cățel. Ieșise de fapt cu cățelul la plimbare, dar pentru că ne-am întâlnit am zis să bem ceva. Ne-am așezat la o terasă, dar am fost rapid ușuiți de acolo de o chelneriță care ne-a zis că respectivul cățel deranjează clienții. Două doamne, de la o masă alăturată, erau așa de „deranjate” de el că se gudurau pe lângă cățel, chemându-l ca să-l mângâie. Dar, ni s-a spus, asta e politica localului, că dacă ar fi după ea….
Am zărit o altă masă tocmai eliberată, mai la marginea terasei, lângă o alta la care un cuplu își bea liniștit berea, cu câinele legat în lesă la piciorul mesei. Am debarasat noi masa respectivă, de două pahare cu bere lăsate pe jumătate nebăute, și am vrut să ne așezăm acolo, dar imediat ne-a luat aceeași chelneriță în șuturi (verbale), că nici acolo nu avem voie și, mai mult, nu avem voie nici să debarasăm, că acolo e altă „zonă” de deservire, și chiar dacă nu e a ei, tot fără câini ar fi și aia.
Deci până la urmă cam era după ea, căci doamna părea deranjată și de clienți, nu numai de câinele care altfel își vedea de treaba lui. I-am cerut doamnei neserviabile să ne lase la masa aia din marginea terasei, promițând solemn că patrupedul va sta doar pe iarba de lângă terasă. „În niciun caz”, a tunat chelnerița, „iarba e a noastră și nu aveți voia să călcați pe ea!”.
Da, o terasă (de fapt pare cam ditamai cârciuma) făcută pe spațiul verde în parc, a plantat niște gazon-bordură de jur împrejurul terasei, dar nu te lasă să calci pe ea. Că e pusă doar așa, ca mileul pe TV. De altfel, micul lor „mileu” e în contrast vizibil cu iarba din restul parcului, care era la fel de pârjolită și neîngrijită ca întotdeauna. Tineretului arată la fel de rău cum mi-l aminteam de ani de zile. Cel puțin la intrarea dinspre Șincai, că mai încolo nu m-am mai avântat. Cineva câștigă bine totuși de pe urma acestor cârciumi din parc, în timp ce pentru parcul în sine nu se găsește buget.
Am băut până la urmă la terasa alăturată, unde „am cerut voie” dinainte chelneriței să intrăm cu câinele, ne-a zis că e OK, și blănosul a fost centrul atenției clienților de la trei mese alăturate, că la un moment dat a trebuit să desprindem cu forța o clientă de el. Îl pupa în bot și-i spunea că-l iubește. E drept că și lui îi cam plăcea.
Persoana care venise cu câinele mi-a povestit că lucrează cu o organizație care pregătește câini însoțitori pentru nevăzători, și că atitudinea asta ostilă față de animale în locurile publice e un mare handicap social la noi (al câtelea?), că prea mulți nu înțeleg că pentru un nevăzător câinele ăla sunt ochii și simțurile lui. Cică un paznic de supermarket i-ar fi zis unui nevăzător să-și lase câinele afară și să intre el singur în supermarket. Căci, evident, nu era voie cu câini nici acolo…
Negoiță face ce știe – betonează încet, încet, spații verzi
S-a mutat trotuarul în grădina blocului, ca să aibă loc și mașinile
Că tot veni vorba de iarbă, am constatat cu surprindere că în cartier la mine primarul a mai turnat niște beton. În grădinile blocurilor, pe care oricum le mai subțiase și în trecut, cu diverse ocazii. Acum s-au schimbat iar bordurile, s-au pus celebrele pavele roșii și s-a mai împins fâșia aia de juma de metru de trotuar, pe care are loc doar o roată de căruț de copil, în trunchiurile copacilor, care se vor usca în cele din urmă și vor fi probabil înlocuiți cu platani. În felul ăsta s-au mai lățit aleile dintre blocuri pentru mașini și implicit s-a „creat” o bandă de parcare la bordură. Ca să nu-și mai strice șoferii mașinile urcându-le pe borduri și cu o roată pe trotuare.
Nici nu știu ce să zic, îmi dau seama că pentru un oraș construit din start prost, în care numărul mașinilor a explodat, nu ai cum, ca administrație, să împaci și spațiile verzi, și pietonii, și șoferii. Oricum câștigă întotdeauna ăia cu tupeu.
La blocul meu, unde de ani de zile m-am chinuit să-i conving pe vecini și pe administrator să construim o rampă de acces – și mi se spunea că ce nevoie am, nu pot să urc scările? – a apărut în sfârșit, în spatele blocului, o juma de rampă, făcută de primărie. Căci ea duce doar din parcare doar până la scările către ușa de acces în bloc. Ca să ajungă la lift, cineva în cărucior are nevoie de aripi, ca să urce al doilea rând de scări, totuși. Atât s-a putut, o juma de rampă, și aia în spate, că pe acolo au voie handicapații.
În fața blocului s-a eliminat gardul grădinii, pe care o doamnă inimoasă și pasionată de grădinărit, de la etajul 7, îl îmbrăcase, în ani de zile, în gard viu, iar un altul, pasionat de struguri, construise o boltă, ca la țară. Toate au dispărut lăsând loc unei alei largi de câțiva metri (și mai mulți biscuiți roșii acolo), către aceeași intrare obosită de bloc comunist, nereabilitat. Probabil vor apărea cât de curând și băncuțele pe care să stea spărgătorii de semințe, dar din păcate, prin eliminarea boltei și a vegetației crescute de locatari, a dispărut și umbra.
Aș fi nedreaptă să dau vine doar pe primărie, căci din câte am văzut lucrurile astea sunt cerute de cetățenii posesori de mașini și de iubitorii de ordine și frumos. E drept că nici grădinile astea de bloc de la noi nu sunt niște lumini. În Franța, unde acum am termen de comparație, administrația blocului plătește o firmă de amenajări peisagistice care vine periodic și tunde iarba, plantează arbuști, și se îngrijește ca atunci când iese la balcon, locatarul să vadă verde cât cuprinde. Ce-i drept, îi ajută și ploile mai frecvente.
Dar acolo socialiștii ăștia de francezi au impus, prin regulamentul de urbanism, că nu se poate construi nimic fără garaje și locuri de parcare subterane. Noi ce să mai reparăm, după 35 de ani de „urbanism derogatoriu”, adică construit după cum a vrut mușchiul dezvoltatorului? Singura soluție acum e să betonăm spațiile verzi prevăzute de comuniști. Că și așa nu le apreciază nimeni.
Bucureștiul celui cu bani – blocatoare de domeniu public
În sectorul vecin, 4, aspirantul la Primăria Capitalei, domnul Băluță, a făcut mai rău, Le-a dat șoferilor și dispozitive de blocat locul de parcare, cât timp „stăpânul domeniului public” nu e acasă. Desigur, îi înțeleg frustrarea și acelui șofer care plătește taxa anuală de parcare la primărie și vine acasă și-și găsește locul ocupat. Dar problema este de fapt gândirea defectuoasă din start a regulamentului de parcare. Care îi favorizează doar pe unii în loc să-i trateze pe toți șoferii egal. Principiul primul venit, primul servit, folosit în toate marile orașe ale lumii, combinat cu regula parcări de scurtă durată și ecusoane zonale se dovedesc eficiente peste tot, doar la București nu se poate.
Măcar aici Negoiță dă dovadă de o ciudată tendință suicidară, de a tot schimba regulamentul ăla de parcare, până când va transforma – sper – toate locurile din sector în locuri nenominale, adică pot fi ocupate de oricine contra cost, inclusiv cu ora. Ar fi cel mai liberal sector dintr-o Capitală altfel feudalizată prin șapte regulamente de parcare, care mai de care mai aberant.
De exemplu aberația la sectorul 3 este că nu există un orar de parcare. Să zicem între 8-18 sau 8-20. Probabil suntem singurul oraș din Europa în care parcarea ar trebui plătită 24 de ore din 24, cum e la sectorul 3. Noaptea am parcat gratis inclusiv la Viena.
Cu un Mega la parterul blocului toți suntem datori
Mega Image care și-a lățit suprafața ocupând și trotuarul din fața blocului
Pentru că m-am plimbat mai mult pe jos, în drumurile pe care le-am avut de făcut, a fost o ocazie să-mi amintesc diverse chestii de prin cartier. Bunăoară am revăzut unul dintre primele Mega-uri construite în București, la parterul unui bloc din Tineretului. Eram ziaristă pe vremea aia, acum vreo 20 de ani cred, și mă contactase un locatar al blocului, deranjat că patronul magazinului – care era un grec pe vremea aia, îl chema Dracos sau ceva similar, parcă – îi tratează pe locatari cu dispreț și le face viața un chin. Mai ales cei de la primele etaje, ale căror geamuri dădeau în spatele blocului, auzeau huruind aerele condiționate uriașe ale magazinului și simțeau diverse mirosuri de marfă stricată din pubelele magazinului. Nimeni de la primărie nu a ținut atunci cu locatarii (ce surpriză!) deși inspectorii fuseseră sesizați inclusiv să verifice modul în care grecul recompartimentase parterul și – credeau locatarii – pusese în pericol structura blocului. N-are, doamnă, nimic, mi-a zis inspectorul de la primărie când l-am intervievat, sunt locatarii invidioși!
Nu știu ce o fi făcut locatarul respectiv, și-o fi vândut apartamentul, că nu prea era o priveliște plăcută la geamul lui. Dar magazinul încă e acolo, ba chiar s-a extins și pe trotuarul din fața blocului, și-a cam dublat suprafața. Acum le-a stricat priveliștea și ălora cu geamuri spre fața blocului, și implicit spre parc. Practic cei de la primele etaj au acum la geam acoperișul micii hale Mega, care li s-a construit la nas.
Dar nu contează, așa cum nici Mall-urile construite în parcuri nu sunt boicotate de nimeni, nici acest Mega nu e. Pe asta mizează toți dezvoltatorii, pe memoria scurtă a oamenilor și pe faptul că locul odată ocupat, va atrage vad și clienți, indiferenți la suferința celor care au fost acolo înainte. Mă gândeam că e încă un exemplu clar de triumf al capitalului în cârdășie cu autoritățile, împotriva drepturilor cetățenilor obișnuiți.
Cred că asta e cea mai pregnantă impresie pe care o am în România, deja de câțiva ani: că nu contezi ca cetățean, în ochii autorității, indiferent cine ar veni la putere. Iar oamenii se și cam așteaptă la asta. Și asta e cel mai frustrant. După aia se adaugă faptul că nu contezi în ochii celorlalți, de exemplu în trafic, unde, ca și online, fiecare are impresia că nu-l cunoaște nimeni, și se comportă ca atare.
La arme, creștinii mei!
Am stat o săptămânăîn țară, timp în care aveam în plan să rezolv niște chestii administrative. Nu am reușit decât parțial, am rămas cu alte frustrări din imposibilitatea de a ajunge în vreun fel (telefonic/online) la unele instituții la care aveam treabă. Poate voi povesti altă dată despre asta. Cum e posibil ca la niște instituții vitale, cum e Casa de pensii sau Casa de asigurări de sănătate să nu răspundă nimeni, niciodată, indiferent de oră, la telefon sau la email?!
La plecare am luat un Bolt, că eram în întârziere. De regulă folosesc trenul Gara de Nord-Otopeni, dar de data asta am nimerit pe mâinile grăbite ale unui tânăr de maxim 30 de ani, care venise gata nervos la adresă. Din Balta Albă, de unde m-a luat, până prin Pipera, a alternat măruntul în barbă, la adresa altor șoferi, condusul smucit și crucile largi, făcute în dreptul fiecărei biserici pe lângă care treceam. De altfel mașina era tapetată cu niște iconițe și un Arsenie Boca, care veghea asupra noastră, prins la plafonieră.
La un moment dat șoferul m-a întrebat dacă sunt de acord să scurtăm traseul, că aplicația ne ducea astfel încât să ocolim gâtuirea de pe DN1, ocazionată de construcția metroului. I-am zis că nu mă deranjează, doar să nu întârziem prea mult. De aici s-a deschis o discuție neașteptată, despre lucrările la metrou, care sunt făcute fără cap (zicea el), la cum se fac de fapt lucrările de metrou și de ce e necesară săpătura la suprafață la stații (am zis eu eu), la chestii făcute fără cap în general în România (zicea el), la toate lucrurile făcute fără cap în toți anii ăștia, care s-au acumulat, dar n-ar trebui totuși imputate numai celor care încearcă acum să facă ceva (am zis eu) la politicieni corupți, care ar trebui împușcați toți, că altfel nu rezolvăm treaba (zicea el), la părerea că împușcatul nu ajută, că uite în 89 i-am împușcat și ce am rezolvat? (am zis eu), la ce nesimțiți sunt românii în trafic (zicea el), la cum reușește el să se calmeze după 10 ore pe zi petrecute în mașină (am întrebat eu) și tot așa.
Nu m-am gândit să-l întreb și cum se împacă credința lui evidentă (crucile, icoanele din mașină) cu dorința de a-i executa pe lideri, că drept să spun am fost un pic luată prin surprindere de deschiderea și dezinvoltura cu care a spus asta. Și culmea e că părea că nu glumește. Dar era evident că omul e o oală sub presiune, iar după o săptămână petrecută în țară, drept să spun l-am cam înțeles. Până la urmă am căzut de acord amândoi că ceva trebuie schimbat, că nu se mai poate, chiar dacă nu neapărat împușcați toți. La aeroport ne-am despărțit cu senzația că a fost o discuție-terapie de care amândoi aveam nevoie.
El a rămas să se enerveze mai departe în trafic. Eu mai defulez pe aici 🙂
Nu trebuie impuscati toti politicienii, ii lasam pe aia din opozitie de samanta 🙂
Servus Dolo.
Fie de la „A” la „U” ( initiale de partid) ineptia este parte din propaganda lor. NU poti aborda cu ei ( aia, de la „A” la „U’) nici o tema de interes pentru comunitate. Poate, la un alt editorial, ar merita sa dezvolti un serial cu fiecare „initiala” ca sa stie ( cine nu stie) ca NU mai avem optiuni civilizate de vot