Ce a învățat Gorzo de la Graham Greene

Să mai luăm o gură de aer și-o pauză de la încordarea asta electorală, ca să nu ne crape vreo vână de atâta spirit civic, și să vă povestesc despre cartea pe care o tot vânam deja de câteva luni, de când am aflat de ea, și pe care am reușit în sfârșit s-o cumpăr și s-o citesc: „Ce am învățat de la Graham Greene/ O istorie de familie”, de Andrei Gorzo.

Pe Andrei Gorzo, critic de film, îl urmăresc pe fb de ceva vreme. Mi se pare un pic cam elitist în exprimare, dar pesemne asta vine la pachet cu titulatura. Nu poți să te numești critic dacă scrii/vorbești în limbaj simplificat, pentru vulg. Trecând peste asta, însă, prima recomandare de film pe care am citit-o la el și am simțit neapărat că vreau să-l văd a fost „Mrs Buică”, un soi de cronică video de familie care nu numai că i-a plăcut teribil lui Gorzo, dar se pare că i-a și dat curaj să-și scrie propria istorie cu tatăl lui.

Găselnița care m-a intrigat și m-a făcut suficient de curioasă încât să vânez cartea online și în librării – vă spun imediat ce aventură a fost să pun mâna pe ea – a fost modul în care a ales să povestească despre tatăl lui, despre care mai mult bănuiește decât știe, și anume împletind povestea propriei familii cu poveștile de spionaj și nu numai ale lui Graham Greene, un autor pe care l-au îndrăgit împreună cei doi Gorzo, tatăl și fiul.

Timp de câteva luni de când a apărut cartea (la finele lui 2024) am tot dat fie peste postări ale lui Gorzo despre cartea lui, recenzii entuziaste ale altora, ba chiar și o emisiune la TVR Cultural chiar foarte interesantă, dar de câte ori m-am nimerit prin țară și într-o librărie, și am întrebat de carte, nu exista. Apoi prin martie cred am comandat-o online, să-mi vină la moșie, la un easybox. Urma să plec înapoi într-o săptămână, timp suficient să ajungă pachetul, doar că, ghinion, a ajuns la fix o zi după plecarea mea și a trebuit să se întoarcă de unde a venit. Fusese trimisă nu știu de unde, de la mama naibii din țară, deși Bucureștiul era la o aruncătură de băț, dar chiar și așa, de la plasarea comenzii până la expedierea propriu-zisă au trecut vreo trei zile, semn că probabil or fi și ezitat ăia de la depozit la gândul că cine naiba comandă o astfel de carte în satul ăla din Călărași?! Până la urmă am pus mâna pe ea la următoarea vizită în țară, la lansarea cărții Laviniei Braniște, de unde am plecat cu brațul de diverse cărți pe care le tot vânam de ceva vreme.

Vă imaginați, deci, ce curioasă eram s-o citesc și ce frică mi-era că va fi o dezamăgire scrisă prețios. N-a fost.

Povestea e greu de tranșat pe scurt, nu că aș fi eu vreo maestră a conciziei. Andrei Gorzo este fiul unor doctori – tatăl Dan Gorzo a fost medic legist, mama a fost medic de laborator. Ambii părinți se trag la rândul lor din familii de doctori sau măcar asistente medicale. Familia tatălui în special, din Drăgășani, cuprinde foarte mulți doctori (frați, unchi etc) iar bunicii paterni au fost întemeietorii și dumnezeii spitalului din Drăgășani, despre care și azi se pare că-și amintesc unii pe facebook că au fost tratați cum trebuie pe acolo și-i poartă recunoștință bunicului Gorzo.

În această pătură relativ burgheză a societății românești, care a reușit să-și păstreze cheagul inclusiv în comunism, până spre mijlocul anilor 80 (casă cu servitori la Drăgășani, copii crescuți cu linguriță de argint în gură și bonă de limbă franceză, mașină cu număr scurt și privilegii de doctor de provincie cu legături cu greii județului etc) se deșiră până la anihilare povestea acestui medic legist Dan Gorzo, spusă de fiu ca o terapie de doliu, la cinci ani de la moartea tatălui.

Medicul legist Dan Gorzo, un soi de dandy de Drăgășani, răsfățat de soartă, face facultatea de medicină în București, o cucerește pe viitoarea doamnă Gorzo încă din facultate și-i promite lumea la picioare. Împreună trec prin examene, rezidențiate, definitivate și alte furci caudine ale sistemului medical, ca să ajungă el medic legist șef la Călărași, și ea medic de laborator. Cei doi copii ai cuplului sunt crescuți de bunicii paterni la Drăgășani, în casa cu servitori, nu duc lipsă de nimic și totul decurge fericit în pofida anilor duri ai comunismului, în care se petreceau toate astea. Când ne mai întrebăm ce făcea elita țării sub Ceaușescu, aflăm din cartea lui Gorzo că făcea bine în general. Bineînțeles, până când nu mai făcea ce i se cerea.

Asta a pățit Dan Gorzo când a refuzat să semneze certificatul medico legal al decedatului Virgil Trofin – un comunist care încercase să-l răstoarne pe Ceaușescu și n-a reușit, și care se pare că a murit „sinucis” cu arsenic. În certificat trebuia să scrie infarct, nicidecum ingerare de substanță suspectă. De la acest refuz viața lui Gorzo și a întregii familii s-a dus la vale. Anchetat de securitate sub pretext de luare de mită, bătut, torturat, condamnat în cele din urmă și grațiat după vreun an jumate, cu ocazia obișnuitei amnistii de ziua preaiubitului conducător. Asta era prin 1986, când se petrec și alte nenorociri succesive în familie, cum ar fi moartea prematură a ambilor bunici paterni, demolarea casei de la Drăgășani, mutarea tuturor într-un apartament înghesuit cu tot cu mobila stil moștenită etc. Viața lui Dan Gorzo nu reușește să revină la normalul de dinainte nici măcar după 89.

După Revoluție fie din spirit revanșard, fie dintr-o naivitate de neînțeles, se bagă în tot felul de combinații dubioase cu diverse aripi securistice reprezentante de puternicii zilei – Gelu Voican Voiculescu, Petre Roman, Nicolae Militaru, ba chiar și Băsescu sau Mitică Dragomir – și se afundă și mai mult într-o smoală în care își ține captivă pentru o vreme toată familia: se mută de colo-colo, trăiesc din vânzarea lucrurilor din casă, acumulează datorii, trăiește din salariul doamnei Gorzo care pare singura rămasă cât de cât cu picioarele pe pământ. Moare în 2019 ducând cu el probabil o mulțime de secrete, în pofida încercării fiului de a afla câte ceva în ultimul ceas.

Cartea e împărțită „frățește” între tatăl Gorzo și pasiunea fiului pentru Graham Greene, povestea primului fiind în mintea fiului aproape la fel de fantastică precum unele scrieri ale lui Greene. De fapt fiul pare să știe mai multe despre Greene decât despre propriul tată, ceea ce nu e chiar nefiresc, dacă ne gândim că mulți dintre noi habar nu avem despre viețile, frustrările și visele părinților noștri. Mai ales atunci când încercăm să ne distanțăm de ei pentru propria noastră sănătate mintală, așa cum a încercat și Andrei Gorzo cu ai lui, de la un moment dat.

Cred că sunt două motive care au stat la baza găselniței literare a lui Gorzo fiul, prin care a spus în mod atât de complicat povestea tatălui. Una este că a simțit că nu e un scriitor, ci un critic, și nu se poate ridica la înălțimea care s-ar aștepta de la el sau pe care ar aștepta-o chiar el cu prima sa carte. A doua ar fi că pe tărâm Greene s-a simțit mai sigur și asta se și vede, iese la suprafață criticul din el și erudiția pe subiect. Doar că pentru unii ca mine, care nu l-au citit deloc pe Greene, partea asta nu este neapărat un plus, decât prin prisma noutății.

OK, pot să admit că e o structură inedită, și apreciez efortul, dar nefiind nici o admiratoare și nici măcar cât de cât o cititoare de Greene, simt că probabil îmi scapă multe din nuanțele pe care Andrei Gorzo a vrut să le dea poveștii tatălui. Ca profan simți că în final treaba cu Greene pare doar o chestie de marketing, că tot e la modă termenul zilele astea. Dă bine, e și interesantă într-o oarecare măsură, dar pe mine una nu m-a făcut curioasă să-l citesc pe Greene, de exemplu – cred că nu e genul meu, deși înțeleg că a fost un scriitor mare – în schimb mi-a plăcut mult povestea tatălui Gorzo, care rămâne, fără doar și poate, una captivantă, chit că este atât de săracă în detalii. Sau poate tocmai de aceea. Un caz de manual de mărire și decădere a unei frunze în vântul istoriei.

După ce am citit cartea mi-a plăcut să-i pot vedea și cum arătau în realitate, în poza asta de familie, pe cei patru Gorzo, și să citesc și dialogul fraților pe marginea cărții. O istorie tristă de familie, dar plină de iubire. Căci fără iubire nu s-ar fi scris nici această carte.

Tags: Andrei Gorzo, comunism, Graham Greene, recenzie