Familia tradițională românească de peste ocean

Dacă tot eram fezandată cu moralul am zis să merg să văd și un film greu, ca să fie drama completă. Așa că am reușit să văd și eu în sfârșit Mrs. Buică, atât de lăudat în bula mea de vreo juma de an. De fapt s-a nimerit să aflu că rulează pentru o seară la Cinematecă, așa că am făcut drumul până la București special pentru asta. Nu mi-a părut rău, dar acum că l-am văzut nici nu pot să zic că împărtășesc pe deplin entuziasmul celor care l-au lăudat. Adică e un film care naște discuții, dar hai să nu cădem pe spate chiar așa…

Probabil s-a întâmplat ca de obicei, când ai așteptările setate într-un fel. Citisem cronicile entuziaste, mă zgândărise, ce-i drept și controversa cu marginalizarea filmului, de către omerta cinematografiei românești care nu vrea concurență de peste ocean, aci în puținele cinematografe care ne-au mai rămas, iar zilele de dinainte de film am urmărit și interviul Gorzo-Buică, care m-a făcut și mai curioasă despre poveste. Ce mai, o marketare bună pentru un documentar cu buget redus, deci eram deja plină de entuziasm.

Sala de la Union plină pe jumătate, într-una din zilele astea caniculare, despre care inclusiv Eugene Buică a zis, la început, că apreciază că am ieșit din casă și am venit până acolo, că el n-ar fi făcut asta pentru nimeni. Ce vrei, american pragmatic. Apoi am intrat direct în gura bogată a madamei Buică, mama regizor-scenaristului.

București 1998, o femeie de 60+ cu aer de gospodină (de altfel lucrase ca bucătăreasă), venită tocmai de la New York cu bărbatul și fiul cel mic, la nunta fiului cel mare. Mezinul, Eugene, nu se vede dar se aude din off. Filmează tot. Povestea de pe ecran a familiei Buică începe aparent optimist, la întemeierea unei noi familii Buică. Un nou început, înapoi în patria mamă, de unde plecaseră toți cu peste 20 de ani în urmă și pe care o revăd acum cu ochi proaspeți, de expați căpătuiți.

Discuțiile din familie se cantonează însă rapid în ceea ce pare obsesia doamnei Buică, faptul că soțul n-o mai „atinge”, pentru că nu e suficient de curvă ca alea cu care el o înșela de-o viață. Limbajul e direct și fără menajarea camerei video, dimpotrivă, cu un oarecare voyeurism neașteptat pentru aparența personajelor. Ai la început așa un recul în scaun, auzind cuvinte pe care le-ai asocia mai degrabă cu niște filmări porno decât cu cuplul ăsta aproape pensionat, de socri mari respectabili. Te aștepți să-i vezi jucând găina și ținând o sticlă cu țuică de prună în mână. În loc de asta Mrs Buică face semne obscene mimând un blowjob (zis și „umblă cu coceanu-n gură”), iar sticla de țuică e de fapt una goală de JW pe care nefericitul domn Buică ar fi băut-o cu curvele lui de prin vecini.

Sala râde în hohote. Apogeul e atins când Eugene își întreabă tatăl cum se simte la nuntă și de ce nu vorbește cu invitații. Domnul Buică sloboade un „dă-i în pula mea!” după care adaugă mucalit că „e un cuvânt latinesc…”. Nunta pare într-adevăr ceva cu totul diferit de atmosfera din familia Buică. Discursuri despre iubire și trăiri zen, la un moment dat apare în cadru și ceva ce pare a fi și un guru yoga care aduce un pic a Bivolaru și care predică evident iubirea. Sunt anii 90 în proaspăta democrație română.

Familia nu apucă ciorba de potroace, se rupe din toate încheieturile când domnul Buică decide că a suportat destul flagelarea aia verbală a doamnei Buică și ripostează într-o ieșire neașteptată și vulgară. Totul rămâne pe cameră, inclusiv ochii și zâmbetul încremenit al doamnei Buică în final, spunând: „I am very happy!”. Cam la fel încep să se estompeze și hohotele din sală.

Filmările mai degrabă de amator, de la nunta fratelui mai mare, sunt înlocuite cu interviuri organizate în oglindă cu cei doi părinți, întorși în SUA ca să divorțeze, dar să rămână cumva împreună pe același continent. Relația asta de love-hate nu putea să reziste, probabil, cu un ocean între cei doi. Începe astfel partea a doua a filmului, în care începi să cam vezi unde bate Eugene Buică.

Afli despre originile modeste ale celor doi Buică, despre cum au plecat ei în anii 70 din România (nu ni se spune de ce, doar că a fost oarecum fraudulos) și au devenit ospătar și respectiv bucătăreasă la NY; despre cum el câștiga și o sută de dolari pe seară, în timp ce pe ea abia o plăteau cu suma asta pe săptămână; despre cum n-a fost dragoste neapărat între ei, dar el admite o recunoștință față de ea, că i-a făcut doi băieți. Și mai afli că el a mai „atins-o” din când în când, inclusiv cu câte o palmă, căci probabil nu se putea abține. Tangențial afli și că Eugene pare să fi moștenit mai degrabă firea tatălui, de aia crede mama că i-a eșuat căsnicia.

Tabloul ți se schimbă sub ochi, pe măsură ce afli detalii despre cuplu, iar când ajungi s-o vezi pe doamna Buică cum își cimentează geamurile de la apartamentul din NY ca să nu-i mai intre domnul Buică pe acolo noaptea, ca să-i injecteze fructele din frigider cu medicamente de cancer, abia atunci începi să te întrebi cât din tot ce ai văzut până atunci e real sau e schizofrenia doamnei? Deja nu mai râde nimeni în sală.

Domnul Buică moare primul, de cancer, iar doamna Buică îi poartă pică până la capăt. Eugene rămâne sfâșiat între ei și nu reușește să treacă peste trauma din familie nici cu 30 de ani de terapie, după cum mărturisește după film. Îi ia 12 ani ca să înțeleagă ce a vrut să zică cu filmul ăsta, totuși, și dacă merită să-l continue.

Așa că 12 ani după moartea domnului Buică o revedem și pe doamna, acum retrasă la Râmnicu Vâlcea. O carcasă în care s-a stins orice lumină. Pâlpâie doar regretul că n-are nepoți. Doar pentru ei poate ar fi acceptat să se trateze. Ultima replică este ceea ce a vrut de fapt Eugene să spună cu filmul ăsta, și a reușit să-i spună și mamei înainte de moarte: „Ai fost o mamă bună!”.

Relația dintre cei doi frați Buică pare și ea la fel de dificilă precum relația dintre părinți, doar că fără sonor. Frații Buică nu-și mai vorbesc, aflăm după film. Eugene spune că nu știe dacă fratele lui a văzut filmul și ce părere are despre el. Se pare că fratele mai mare a reușit să se rupă de familie și vrea să rămână așa chiar și după moartea părinților. Eugene nu a reușit și a trebuit să facă un film despre ei, să-l arate atâtor oameni care vor reuși să-l vadă – dată fiind distribuția deficitară – ca să poată scăpa de regretul că atunci când i-a avut s-a rușinat cu ei și nu i-a invitat, de exemplu, la ceremonia lui de absolvire. Uneori trebuie să-ți speli rufele în public ca să-ți accepți familia așa cum e ea și să încerci să mergi mai departe.

Mrs. Buică e un film despre o familie disfuncțională, care ajunge să-i strice pe toți cei din ea, deși aparent toți o duc bine. Soții Buică au emigrat din comunism, au trăit visul american al anilor 80, au crescut și dat la facultăți bune doi băieți și totuși în spatele aparențelor se căsca ditamai hăul.

Paradoxal filmul ăsta este și despre iubire. Căci Eugene a făcut documentarul până la urmă din iubire pentru părinții lui și ca un soi de exorcizare a rușinii sale pentru ei.

Apoi, judecând după câte întrebări s-au pus din sală după film, reiese că familia asta disfuncțională se cam suprapune pe familia tradițională românească. În care indiferent dacă a intervenit sau nu divorțul (la timp) trauma rămâne cu membrii ei până la moarte și uneori după. Și apoi vine unul de peste ocean și-ți arată cum a fost familia lui și te întrebi cât din disfuncționalitatea asta s-o datora Grădinii Maicii Domnului?

De ce am zis însă că filmul nu mi-a împlinit așteptările. Eu am rămas la final cu multe întrebări, ca un soi de neîmplinire. Filmul e un documentar, așa s-a priceput fiul să-l facă, fiu care a studiat actoria în SUA și a și predat-o pentru o vreme tot acolo, înainte de a se întoarce și el, inexplicabil, ca să trăiască în suburbiile Bucureștilor. Poate traversează și el vreo criză a vârstei de 60 și nu știe încotro s-o apuce. Dar filmul pare că reușește doar să zgârie suprafața.

Într-un fel totul pare mai degrabă eșecul visului american al familiei Buică, deși nu ni se spune asta în film. Nu aflăm nici de ce anume a decis domnul Buică să-și ia familia de aici și să o ducă tocmai peste ocean. Mai ales că în filmarea din 1998 apucă să spună că Ceaușescu a avut și părți bune.

Afli unele informații care completează tabloul din interviul cu Gorzo, dar chiar și așa rămân multe detalii pe care parcă ai vrea să le știi despre povestea asta. E drept, Eugene nu a vrut decât să-și depășească o traumă, nu să facă o sagă de familie. Poate nici el nu are răspunsuri la toate întrebările. Poate n-ar strica chiar să facă o vizită pe la arhivele CNSAS. Cine știe ce mai află pe acolo despre domnul Buică. Sau poate că a decis să să nu arate chiar totul din familie deși ce a arătat e pentru unii ceva incredibil de curajos. Cred că asta i-a și dat pe spate pe cronicari, curajul de a-ți arăta familia altfel decât cosmetizat, cu gunoiul sub preș, cum suntem obișnuiți în era asta a rețelelor sociale în care toți suntem frumoși, minunați, zen, plini de iubire și musai realizați.

În fine, nu știu dacă pe Eugene Buică l-a ajutat filmul ăsta, și cât, însă pare că pe mulți i-a ajutat să vadă că familiile lor nu sunt unice în eșec. Suntem mulți, poate mai mulți disfuncționali, decât restul, iar până acum eu mă gândeam că doar noi ăștia cu părinți divorțați, pe care mamele ne-au folosit ca armă împotriva taților, suntem victime în războiul ăsta de familie. Dar uite că trauma e cât casa și în familiile astea aparent reușite și de succes.

Nu știu să vă zic când și unde va mai rula Mrs. Buică, pentru că nici regizonul nu știe. Zicea că speră să-l înscrie la vreun festival de afară, căci în România nu a avut succes – se pare că nu poți să-i arăți românului ce are deja acasă – apoi poate că-l va pune pe net, să poată fi închiriat pe bani și probabil așa va ajunge și pe torenți. Până atunci mai urmăriți și voi pagina oficială de pe fb și eventual programele cinematecii. Mrs. Buică merită totuși un bilet de 15 lei la Cinematecă, dar mergeți cu așteptări realiste.

Tags: divort, emigrare America, Eugene Buică, familie, Mrs. Buică