55

I-am împlinit zilele astea, dar cifra mă urmărește de o vreme. De fapt nu atât cifra, cât etapa confuză a vieții, în care mă învârt deja de câțiva ani. Încerc mai jos un soi de bilanț, despre cum se simte viața în partea asta, a doua și ultima. Știu că până acuma le făceam pe decade – femeia la 40, femeia la 50, dar uite că merge și pe segmente mai mici. Nimeni nu e pregătit pentru asta, deci nici eu.

Mama la 55

Am întrebat-o pe mama cum era ea la 55.

– Păi la 55 deja te aveam pe tine… zice.

Săraca, mai confuză decât mine, la aproape 83. Păi normal că „mă avea”. M-a avut de la 28. Până la urmă, din aproape în aproape am ajuns la cum era și ce făcea ea la 55. De fapt ce făcea, că la cum se simțea nu prea s-a descurcat ea niciodată să spună. Am impresia că ăsta e doar apanajul generațiilor noastre, deprinși cu angoasele născute din nimic.

La 55 de ani mama era scoasă cam forțat la pensie. În 1996, măreața industrie optică comunistă începuse să aburească. Era și ea o simplă arhivară acolo, la IOR, angajată mai degrabă ca protecție socială pentru o mamă singură cu copil mic. Tata fusese mascul din ăla care nu accepta ca femeia lui să muncească, așa că o scosese din câmpul muncii de podgorie, de unde o luase de nevastă.

Mama făcuse școală viticolă la Pietroasele (Buzău), unde se primeau pe vremea aia și copii săraci de la țară. Le dădeau casă, masă și școală câteva luni pe an, în schimbul muncii la vie. Asta era școală profesională în anii 50. O convinsese o femeie din sat pe mamaie, s-o dea acolo, că e gratis. Altfel mamaie ar fi vrut-o măritată, să scape de o grijă, că ce-i trebuie școală fetii?

N-am io pământ să vând ca s-o țin pe ea la școală!”

După profesională ei i-ar fi plăcut să continue cu școala de maiștri, dar un maistru bătrân i-a zis că ce-i lipsește? Că nu e treabă de fată să umble creanga prin vie. Așa că o dăduseră la bibliotecă, de unde a remarcat-o, galant, tata, că se chinuia să spargă lemne într-o iarnă….

După ce tata a dispărut din peisaj i s-a făcut milă asistentei pediatrice de ea, că a văzut-o singură, șomeră, cu copil de șase luni într-o casă abia luată cu credit, și a „băgat-o” la IOR, fabrica din cartier. Acolo a avut și asistenta aia pile, putea să fie mai rău. Cert e că a salvat-o pe mama dintr-un mare impas.

27 de ani mai târziu a ajuns-o șomajul tehnic. Făceau cu rândul în birou, câteva luni fiecare, cu 60% din salariu, apoi începuseră să se uite chiorâș unii la alții, mai ales la ăștia mai în vârstă, si să le sugereze, mai pe mutește, mai prin apropouri să-și depună dosarul de pensie ca să-i salveze astfel pe alții de la disponibilizări.

Cu ocazia asta a aflat și că nu avea prieteni în biroul ăla. A ieșit cu o pensie de mizerie (nici salariul nu fusese mare, dar nici vechimea nu a ajutat – 29 de ani în total), care s-a perpetuat până acum. Ce-i drept o pensie lungă, dar în mai mult de jumătate din timp și-a completat-o fie îngrijind de copiii altora, fie închiriind cealaltă cameră a casei, fie cu ajutor de la mine. Ba, uneori m-a ajutat tot ea pe mine, când eram un freelancer pârlit și n-aveam din ce-mi plăti facturile. Așa au trecut aproape 30 de ani.

Revenind la 55, nu-și amintește azi decât că atunci tocmai își îngropase mama și mătușa (sora mamei), că o scoseseră forțat la pensie, că banii erau puțini, schimbările sociale uriașe și așa ajunsese aproape servitoare la o familie cu doi copii, care-i ceruse inițial doar să le ducă copilul mai mare la grădi și să-i dea să mănânce la întoarcere. Apoi, încet încet, pe aceiași bani i-au pus în brațe și al doilea copil, și menajul casei, doar pentru că ea făcuse de câteva ori, din proprie inițiativă, niște gesturi frumoase față de „patroni”. Adică le spăla vasele și călca rufele.

– Am plecat când mi-ai zis tu că „ce, măi mamă, te-ai băgat servitoare la ăia?!”. Nici mie nu-mi convenea, dar nu îndrăzneam să plec…

Mi-am dat seama acum că în anii ăia eu luasem o pauză de mama. Deși vorbeam aproape zilnic, eu mă distanțasem oarecum și nu eram la curent decât parțial cu ce trăia ea. De multe ori o ascultam mecanic, fără să aud ce zice cu adevărat. Îhm, da, da, pa, la revedere…

Aveam și eu 27 de ani, mă măritasem, mă mutasem de la ea, eram în presă, lumea mi se deschisese la picioare într-un mod neașteptat și asta îmi ocupa tot timpul. Constat acum că asta e încă una din etapele vieții mele de care n-am fost conștientă – atunci când am trecut prin ea – de ce li se întâmpla celor apropiați. Am tot avut astfel de „revelații” de-a lungul timpului, când am înțeles abia prea târziu cât de absorbită de propria ființă am fost în unele situații și habar n-am avut ce se întâmpla cu adevărat în jurul meu.

Mama nu a avut timp de angoase la 55 de ani ai ei, ca de altfel în toată viața. A trebuit să supraviețuiască, mai mereu singură, unor transformări uriașe, cu un minim de educație și pregătire. Războiul, comunismul, divorțul, tranziția la democrație, pensia în capitalismul sălbatic. Și în tot timpul ăsta, să fii irelevant. Căci sigur că se discută abia la pensie despre lupta bătrânilor cu irelevanța, dar realitatea e că suntem în general irelevanți mai tot timpul, doar că nu ne dăm seama.

Nu e de mirare că nu știe nici azi să spună cum s-a simțit, ce gânduri avea, ce e aia depresie sau anxietate, deși cu siguranță că le-o fi avut pe toate.

Mamaie la 55

Dar mamaie cum era, oare, la 55 de ani?

– Mă-ta mare zicea că se omoară dacă-i moare fata. Era la București când te nășteam pe tine și zicea că se aruncă de la balcon dacă mor io…

În continuare pare că singurul și cel mai important reper al mamei este venirea mea pe lume. Asta era în 1969, când mama s-a chinuit câteva zile să mă nască și nu o băga nimeni în seamă la spital, pentru că cezariene se făceau doar cu aprobare de la partid. Atunci mamaie deja avea 60 de ani. La 55 probabil că nu făcea nimic special, avea grijă de animale, de grădină, de străbunica, muncea la CAP, ca toată lumea la țară. Nici ea nu cred că știa ce e aia anxietate. Fusese văduvă de război, cu trei copii, ce poate fi mai greu decât asta? Am scris mai multe despre asta când cu centenarul.

– Păi nu ziceai că mamaie nu te-a iubit?, o întreb pe mama.

Îmi zisese ea asta de ziua ei, astă iarnă, când am întrebat-o dacă-i lipsește cineva din familie, dintre morți. Atunci mi-a zis că nu îi lipsește nimeni, că în realitate nu a fost așa de apropiată de mama ei, că crede că nici n-a iubit-o. Că n-a vrut s-o dea la școală, s-o sprijine să devină independentă…

– E, mai pe la finalul vieții a început să mă iubească. Deși niciodată nu mi-a arătat.

Uneori și arătatul ăsta e supraevaluat. Căci nici ea, mama, nu excelează la asta. Mai degrabă ne certăm când facem ceva împreună, decât să ne îmbrățișăm, pupăm și să ne spunem că ne iubim. Ea e încă obișnuită să se facă lucrurile în felul ei, pe mine mă enervează cicăleala asta, și iaca iese scânteia. Totuși e clar că ne iubim, deși nu ne-am spus-o cu cuvinte niciodată una alteia.

55 e noul 35-40, doar că nu te mai ține spatele

Așa că din comparația asta cu antecesoarele mele, cei 55 de ani ai mei apar ca un moft. Vorba aia, 55 e noul 35-40, doar că nu te mai ține spatele ca atunci. Bine, pe mine spatele m-a lăsat de la 40, la propriu, dar atunci încă aveam și suficientă efervescență în cap. E o ciudățenie, fizic mă simt încă într-o formă bună, dar psihic am senzația că sunt la un capăt de drum. Am obosit și simt că am văzut prea multe ca să mai cred în ceva. În același timp îmi dau seama că și pentru renunțarea asta e prea devreme.

Sunt de fapt o privilegiată. Am avut și încă am o viață bună. Sunt sănătoasă (nu-mi arăt anii decât în pozele nereușite), câștig relativ decent (deși viața s-a scumpit mult, iar veniturile mi-au rămas la fel în ultimii ani – las venitul pe o sătpămână doar la o vizită într-un supermarket, mi se pare aberant) și în general am tot ce-mi trebuie. Totuși profesional vorbind nu mai am nicio satisfacție și sunt mai blazată decât ar trebui pentru anii ăștia. Iar asta e una din sursele mele de frustrare.

Sunt prima din familia mea extinsă care a mers la facultate. Mama care a suferit că n-a fost lăsată să învețe mi-a repetat până la exasperare să învăț, să învăț, că asta e singura mea șansă, altfel ea nu are cu ce să mă ajute ca să reușesc.

Dar am fost (și sunt) o mediocră și realitatea e că am cam irosit șansele. Nu m-a dus capul la științe exacte așa că am exploatat, comod,  cât s-a putut, așa zisul talent la povestit, la scris. Dar nici pe ăsta prea bine.

Trăiesc într-o țară aparent democratică (se poate și mai rău), dar în care democrația se mimează. Sunt nemulțumită de asta, dar încă am luxul s-o și spun/scriu, spre deosebire de epoca în care mama și mamaie aveau 55 de ani și probabil nici nu le trecea prin cap să ar putea exista altceva mai bun decât comunismul. N-au avut un cuvânt de zis în comunism (nici în familie, nici în societate), iar când s-a terminat n-au înțeles ce se întâmplă. Mamaie era la noi, la București, și ne uitam la televizor, la Revoluție:

– Cum, fă, ăsta e război, să stai în pat să te uiți la televizor?!

Război era când se ascundea ea în șură la moș Ionică, în timpul bombardamentelor, cu cei trei copii și cu grijă să nu găsească vaca moartă în grajd când s-o întoarce acasă.

În teorie eu am fost pesemne cea mai implicată din familie în viața cetății. Ca jurnalist am avut pentru o vreme iluzia că munca mea contează, că sunt la curent cu mișcările sociale, politice, că înțeleg oarecum mersul lumii. Ba chiar că sunt relevantă, că sunt cineva, că semnez la ziar, că-mi răspund la telefon niște oameni. După 20 de ani de presă am înțeles că nu eram așa de relevantă cum îmi închipuiam. Multe din textele pentru care depusesem efort și speram că vor schimba ceva puteau fi republicate după ani de zile, căci situațiile erau neschimbate. Iar oamenii ăia care îmi răspundeau la telefon și-au făcut sumele și își cheltuie liniștiți averile. Dacă apuc, eu voi avea o pensie minimă, pentru că lucrând în presă n-am știut să mă îngrijesc de propria bătrânețe, am acceptat să lucrez pe salariul minim plus bătăi de felicitare pe umăr pentru vreo exclusivitate. Câtă naivitate!

Când am plecat din presă și mi-am găsit locul în activism am crezut din nou că asta e menirea mea. Mi-am dat seama după mai puțini ani că nici societatea civilă nu e altfel decât societatea în general. La fel ca presa, la fel ca politica. După zeci de ani de presă, activism și un an de voluntariat pentru un partid nou și promițător, iată-mă la 55 de ani singură și ambetată, tot în căutarea scopului în viață.

Îmi zicea deunăzi o colegă dintr-o organizație civică, despre PTSD-ul de care suferă soțul ei, de pe urma anilor de presă, și de șocul pe care l-a avut ea însăși, participând la o acțiune oengistică în care unii făceau sume astronomice din strângeri de fonduri ambalate frumos pentru public. Și-a dat seama că ea face muncă civică total greșit. Despre lucrurile astea nu se vorbește, nici în presă, nici în societatea civilă, căci suntem toți cu ochii și cu gura pe politicieni. De acolo ne vine răul, chipurile, dar vinovați pentru cum am ajuns suntem toți, până la urmă. Lumea e formată din același gen de oameni, indiferent de pătrățica în care se acționează. Șmecheri și idealiști. Ca să nu le zicem proști.

Îmbătrânesc și-mi dau seama cât de puține știu

În ultimii cam zece ani am citit mai mult și am scris mai puțin. Întâlnirile și discuțiile cu diverși oameni, plus înaintarea în viață m-au făcut să nu mai am păreri/convingeri ferme. Ezit mai mult înainte de a publica ceva pe blog sau nu mai public deloc. Combinat cu o veche neîncredere în mine și în stilul meu (mă compar mereu cu alții care scriu mai bine și mă descurajez), plus lipsa de timp sau lenea câteodată, toate astea contribuie la o autocenzură. Și de asta sunt nemulțumită. Îmi pare rău că nu scriu mai mult, îmi planific să scriu, apoi îmi dau seama că scriu prost și renunț.

Se întâmplă de multe ori să vreau să-mi mai dau și eu cu părerea despre subiectele fierbinți ale zilei, dar grădinăritul de după program, plus muncile prin casă mă lasă fără energia necesară să mai stau și pe blog ca să scriu ceva. În cap mi se învârt cuvintele, dar în fața foii goale mă descurajez. Poate că nu sunt cea mai în măsură să scriu asta. Poate că nu știu exact toate detaliile, sigur sunt chestii de care nu știu eu, și care schimbă lucrurile, nu e totul cum pare la prima vedere. Sunt și așa prea mulți care au păreri ferme.

Sau scriu și nu public, constatând că e o prostie.

Totuși continuă să-mi facă plăcere să aud că unora le place cum (mai) scriu. Inclusiv domnul inginer, care ar pune mâna pe drujbă mai degrabă decât ar face un compliment (și cu drujba e zgârcit), mi-a zis deunăzi că scriu mai bine decât X. Bine, e drept că nu-i place cum scrie X, dar a fost totuși un compliment menit să mă încurajeze să ies din blocaj. Cred 🙂

Nevoia de sens care te întoarce la cratiță. Sau la coada sapei

În ultimii ani, de când ne-am mutat la țară, m-am schimbat și mai mult. În primul rând am făcut pace cu rolul casnic al femeii, la care ne tot împinge viața, deși ne place să credem că ne-am emancipat. A început să-mi placă, surprinzător, să fac lucruri în bucătărie pe care cândva ziceam că nu le voi face niciodată. Fac pâine, experimente culinare, prăjituri, anul ăsta am făcut dulceață pentru prima dată în viață. Pretexul a fost că vișinii din curte au rodit ca nebunii, dar culmea e că am și început să mănânc dulciuri, ceea ce înainte nu făceam. Am făcut vara asta de câteva ori clafutis cu vișine, am scos la sâmburi din vișine cât să pun și la congelator pentru clafutisurile de la iarnă. Niciodată nu mă imaginam făcând asta.

Îmi place grădinăritul, tot o activitate de care aveam oroare în vacanțele de vară la mamaie. Mi se părea că statutul meu de fată cu educație, de la oraș, este incompatibil cu gospodăria, cu muncile manuale. În subconștient probabil că le disprețuiam, ca și pe cele care le făceau. Mâinile mele, cândva fine și alungite, care au ținut doar instrumente de scris între degete, pe care mi le admirase un curtezan în tinerețe și-mi spunea că așteaptă cu nerăbdare să citească scrisorile scrise de mâinile astea (așa se făcea curte pe vremea mea, maică!), acum sunt ceva mai vânjoase, cu unghiile tăiate scurt, adesea pline cu pământ pe care mă străduiesc să-l scot cât pot de bine când ies în lume.

Grădinăritul mi-a dat de fapt satisfacțiile pe care muncile intelectuale nu mi le mai oferă. Poate că nu mi le-au oferit de fapt niciodată, au fost doar înfoieli personale bazate pe o impertinență nefondată. Să vezi că din mâinile tale iese ceva concret, crește o plantă, rodește, ajunge să te hrănească sau doar să-ți bucure ochiul. Sau să gătești ceva care e apreciat sau nu de ceilalți (vezi zgârcenia cu complimentele de mai sus), dar este un produs pe care-l poți pune pe o masă, mi se par azi cele mai cinstite munci pe care cineva le poate face. Cu siguranță mult mai utile decât multe din articolele pentru care am fost eu plătită să le scriu.

Plus timp de gândire în timp ce fac muncile astea manuale, ceea ce e și bine, dar e și rău, pentru că mă pune față în față cu toate dilemele astea existențiale.

Deși aparent am lăsat-o mai moale cu călătoriile, bilanțul deceniului arată că am călătorit mai mult decât în toată viața până acum. Și în continuare asta rămâne cam singura dorință care mă animă. Să văd lumea. Din păcate e tot mai greu de găsit timpul și locul neaglomerat de turism, pentru că, da, ne-am îmbogățit prea târziu pentru explorat lumea. Dar așa pe furate se mai găsește câte ceva.

Mai urmează ceva?

Am ajuns așadar la 55 de ani o femeie la casa ei, cum ar spune mama, o relativă gospodină care acceptă transformările prin care trece, îmbrățișează slow life-ul dar încă mai caută răspunsul la întrebarea: mai există și altceva sau asta e tot?

Spre deosebire de mama, eu nu am cum să ies la pensie de acum, chiar dacă mental vorbind am obosit și nu îmi mai găsesc locul în lumea în care muncesc. Nu mai cred în ce fac, nu mai fac cu plăcere munca din care-mi plătesc facturile, uneori mă simt golită de orice inspirație și creativitate și mă simt și mai vinovată. Nu fac nimic activ ca să schimb lucrurile pentru că n-am nici cea mai vagă idee care ar fi pasul următor. De fapt nici până acum în viață nu am fost o acționară. Am mers din instinct cum m-a dus curentul.

Relevanța e rezervată pentru puțini. Majoritatea suntem cantități neglijabile și lumea nu se schimbă în vreun fel dacă noi existăm sau nu. La concluzia asta am ajuns observând lumea. Știu că se spune adesea că viețile oamenilor sunt cele mai importante, dar realitatea e că cei mai mulți oameni fac umbră pământului degeaba. Nicio diferență cu ei sau fără ei pe planetă. Mizantropie cât cuprinde 🙂

Ce va rămâne în urma mea? Nimic. Niște cutii de carton pline cu lucruri de pus pe foc, pe care aș putea să le pun eu pe foc din timpul vieții, ca să nu cadă în sarcina altora. Din păcate au dat ăștia legea cu interzicerea arderilor… poate mă duc cu ele la vecinii din Sărulești, care dezmembrează mașini și ard cabluri și rezolv și greaua moștenire 😉

Sigur, părerea majoritară e că a face copii e menirea supremă. Poate, doar dacă din acei copii se naște cu adevărat vreun relevant, vreun om care să inoveze, să contribuie cu ceva important la mersul omenirii. Altfel e încă o gură în plus pe o planetă și așa prea populată. Un avantaj al vârstei ăsteia e că nu te mai întreabă nimeni tu când faci un copil? Cel mult îți bate obrazul că nu l-ai făcut deja, și uite acuma te zbați în angoase, ia să fi avut un copil, nu te mai simțeaia așa derutată… căci se știe că mămicimea e cea mai împlinită de sens stare de agregare.

Hei, am 10 pisici, 11 cu Toshiba, un câine și asta îmi oferă suficientă tandrețe și grijă maternă, minus partea în care îi voi împovăra să aibă grijă de mine la bătrânețe. Căci nu de asta i-am ținut pe lângă casă.

Mă gândesc constant la emigrare, mai ales că mă împunge domnul inginer cu asta la fiecare nouă mizerie care se mai petrece în jurul nostru, dar desprinderea de băltoaca călâie românească este mai grea decât certitudinea că aici nu ne va fi bine. Acum cât de cât mai fac o reclamație la primărie, mai sun la 112, mai scriu pe blog, mai fac o cerere pe 544, mai am iluzia că măcar pot să zgârii suprafața, dacă nu pot schimba cu adevărat ceva. Dar peste 10 ani va fi imposibil și asta. Vom fi niște irelevanți bătrâni cărora ciolacii le vor mai da, poate, o sută de lei la pensie, în timp ce ei învârt milioanele de euro sau nu ne vor mai da decât brânciul final într-unul din azilele patronate cu pioșenie de vreo femeie cucernică, cu multe cruci la gât. Avem grijă de seniori, Doamne ajută!

Nu vreau să sune a lamentație, este doar o evaluare realistă a situației mele. Cum spuneam, realitatea e că încă am o viață prea bună pentru ce fac eu pentru ea sau pentru cât aș merita și mă simt chiar vinovată pentru asta. Mi se pare că sigur va veni ceva rău, că nu poate să fie numa bine, bine tot timpul.

Putem schimba ceva? Foarte puțin probabil, la cum arată lucrurile și în Europa/lume, nu numai la noi. Am impresia că toți plutim într-o derivă. E drept, unii pe mai mulți bani, dar viitorul e la fel de încețoșat pentru toți. Până la urmă probabil că asta e viața. Trebuie să iei din ea cât poți și să nu aștepți prea mult.

Am scris litania asta ca să rămână aici și să-mi amintesc peste alți zece ani cum eram la 55. Sunt vreo câteva sute de abonați la blogul ăsta, plus diverși care ajung accidental, via căutări pe Internet despre diverse. O să fie, deci, ca un soi de mesaj într-o sticlă a timpului. Scrieți-mi, dacă vreți, cum sunteți și voi la vârsta la care vă găsește acest bilanț al meu. Să vedem dacă suntem mai mulți debusolați sau sunt doar eu.

P.S. În ziua în care am împlinit 55 de ani am vrut să fac o poză cu mama, în curte, în fața casei. Domnul inginer s-a străduit, săracul, dar nu am fost mulțumite nici eu, nici mama, de variante. „Parcă suntem bune de pus pe cruce!” a conchis mama, pentru că arătam prea rău amândouă. Până la urmă ne-am făcut câteva selfie, din care am ales-o pe asta. Iaca, nici la 55, nici la 82 jumate nu ne-a părăsit cochetăria, fată! 🙂

Tags: 55 de ani, angoase, bilanț de viață, femeia la 55 de ani, mama, mamaie, slider, tata