Vă povesteam prin primăvară despre cum am încercat eu să semnalez autorităților competente că un canal de irigații de lângă sat e plin cu gunoi și cum am fost plimbată între ele, autoritățile astea, până când un om de bine a dat foc la gunoiul ăla, ca să nu mai muncească nimeni să-l care de acolo.
De atunci s-au mai întâmplat câteva lucruri care merită povestite.
Așadar, reclamasem gunoiul de pe marginile drumului și din canalul de irigații la Garda de mediu, care m-a trimis la primărie. Primăria m-a trimis la Consiliul județean (de care aparține drumul) și la Agenția de Îmbunătățiri Funciare (de care aparține canalul). După ce le-am scris și ăstora s-au petrecut două lucruri:
- M-a sunat șeful județean al îmbunătățirilor funciare ca să-mi mulțumească pentru spiritul civic și să-mi spună că de fapt legea zice că primăria trebuie să curețe canalele astea, că e interesul ei să aibă ogoare irigate. Ptiu, ce înseamnă să știi legea!
- Consiliul județean a trasat o linie albă pe mijlocul drumului județean pe marginea căruia semnalasem eu că sunt gunoaie. De când exista drumul ăla nu fusese marcat niciodată.
Apoi a început campania electorală.
- Unde Dollo e invitată la inaugurarea canalului curățat
Spre deosebire de celelalte instituții, domnul de la îmbunătățiri funciare nu m-a trimis tot pe mine să vorbesc la primărie, a zis că a cerut el, pe cale instituțională, primăriei să facă bine să curețe canalul, indicându-i și articolul din lege etc. Am și văzut în următoarele zile un camion și un excavator care încărcau tot ce strânsese satul în canalul ăla în materie de gunoi. Datorită faptului că-i dăduseră foc înainte, rămăsese totuși doar jumătate din cât fusese.
Am rămas plăcut surprinsă de conversația cu domnul de la îmbunătățiri funciare, care mi-a zis și că ei au în sat o stație de pompare a apei din lac, care nu așteaptă decât mici investiții și solicitări de apă pentru irigații de la fermierii din zonă.
– Dacă ei ne cer noi oricând putem să le dăm apă!
Mi-a și promis că mă invită să văd cu ochii mei când va fi gata și curățarea gunoiului și se va da drumul la primul șuvoi pe canalul la a cărui salubrizare contribuisem și eu cu mica mea lăcrămație. Tonul domnului era foarte îndatoritor, de ziceai că îi făcusem o mare favoare.
Câtva timp după aia, domnul inginer făcea mișto de mine, de câte ori treceam peste canalul ăla, că în orice moment, deja era iminentă treaba, voi fi invitată să tai panglica, dintr-un vaporaș care va pluti pe canalul de irigații până hăt, la Dunăre, și poate chiar mai departe.
2. Facem să fie frumos aicea, o să vedeți!
Trebuie să recunosc că înainte de a trasa linia aia albă punctată pe mijlocul drumului, Consiliul județean a trimis totuși, pentru vreo săptămână, trei oameni cu niște unelte și au început să curețe cât de cât o margine a drumului. Adică au tăiat niște tufișuri, au zgârmat și au încărcat în mașină gunoaiele găsite cu ocazia asta. Treaba mergea însă greoi, părea că avansează prea încet la câtamai lungimea au de curățat.
Cum mă știți că-mi place să trag oamenii de limbă, am oprit mașina într-o zi în dreptul lor ca să-i întreb ce fac ei acolo și atât le-a trebuit că au și început să se plângă. Că nici n-am eu idee ce de mizerie au găsit ei acolo, prin boscheții de pe marginea drumului, de la plăpumi la hoituri de câini morți. Și cum exact când erau ei în pauza de masă au văzut cum unul a oprit mai încolo mașina și a aruncat pe marginea drumului un sac cu gunoi. Deci în timp ce ăștia curățau, cineva a avut atâta tupeu să arunce alt gunoi.
– Păi și de ce nu i-ați luat numărul să-l reclamați? am întrebat.
– Doamnă, nici nouă nu ne venea să credem! au zis muncitorii.
Dar m-au asigurat că sigur ajung cu curățenia și acolo unde a aruncat ăla sacul, că așa i-a trimis județeana, să curețe tot drumul.
– Facem să fie frumos aicea, o să vedeți!
N-a durat decât o săptămână minunea, că după aia ori s-au lăsat ei păgubași ori i-a trimis județeana la alte „focuri care ardeau”. Cert e că n-au apucat să curețe decât maxim o sută-două de metri. Cu atâta „frumusețe” am rămas.
Luna asta a izbucnit un incendiu pe o latură a drumului, aproape de autostradă. Au și închis autostrada din cauza asta. Cică a sărit o scânteie de la locomotivă. A sărit bine, că a curățat-ras o bună bucată de teren de pe marginea drumului, destul de convenabil, că pe acolo erau niște resturi de caroserii și scaune auto aruncate. Acum e totul ars, niciun pom sau boschet, negru tot, dar curat. Nu poți să le ai pe toate.
A venit campania electorală, au reparat și niște gropi în asfaltul de pe podul care traversează autostrada, gropi pe care deja le știau toți șoferii și le ocoleau. S-a văzut că e campanie electorală, au turnat strat generos de asfalt, nu doar plombe.
Din păcate acum gropile au reapărut, tot acolo, ba chiar sunt mai multe, pentru că asfaltul a fost turnat doar așa cum pui preșul pe gunoi, nu s-au frezat, nu s-au reparat rosturile, probabil s-au dilatat/contractat, naiba știe, cert e că podul peste autostradă acum e mai prost ca înainte de campanie.
La primărie și la județ au fost votați aceiași oameni care erau în funcții. Niciunul nu a călcat prin zonă ca să vorbească cu oamenii, au trecut doar niște „caravane” electorale cu vuvuzele și pliante.
Unde se arată că se poate și fum fără foc
În ultimele nopți, astea caniculare, am stat cu toate ușile/geamurile deschise în casă și am constatat un obicei nou la vecini. Dau foc la gunoaiele din curte în toiul nopții sau dimineața devreme. Avem o stație de monitorizare a calității aerului pe stradă și se înroșește/îngălbenește în fiecare noapte la orele mici. Te trezești din somn cu un miros înecăcios și o usturime pe gât. Te repezi să închizi toate geamurile/ușile, dar mirosul îți rămâne în nări toată noaptea, suficient cât să-ți provoace coșmaruri. Dimineața deschizi un pic din nou, ca să aerisești, ce se mai poate, pentru că imediat încep văpăile zilei, focurile solare, așa că închizi totul la loc.
Într-o noapte pe la 11 am pornit pe străzi de nebuni să vedem de unde naiba iese fum. Domnul inginer și-a luat la el aparatul anti-câini, iar eu am găsit un băț de floarea soarelui aruncat pe marginea drumului. Cred că eram o apariție cel puțin exotică. Doi nebuni de la oraș, mutați la țară, cu un băț și o lanternă, bâjbâind în crucea nopții în căutarea piromanilor care le intoxică plâmânii. N-am găsit pe străzile din jur și ne-am întors. Ca un făcut, în casa noastră mirosea a gunoi ars.
A doua zi un vecin mi-a zis că a descoperit nevastă-sa cine dă foc în fiecare noapte. Era nevasta altui vecin. Cică i-ar fi spus că ne deranjează (pe noi, că el deși e deranjat de miros nu vrea să se pună rău cu vecinii de-o viață) și femeia aia cică ar fi promis să înceteze…
Cam asta e viața la țară, în Bărăgan, pe caniculă, în caz că vă întrebați.
Epilogul unde se trage și concluzia
În canalul de irigații există încă gunoi, dar nu așa de mult cât să-l vezi din mașină, cum era astă primăvară. Adică încă nu s-a umplut la loc. Nici nu știi cum e mai bine, să-i dea foc pe ascuns în curte, noaptea ca gospodarii, sau să-l arunce în canalul de irigații? Oricum numai să nu-l scoată la poartă lunea și miercurea, ca să-l ia mașina de salubrizare.
Între timp, câmpurile din jurul satului sunt pline acum de lanuri de porumb pârjolit de secetă. Deși în ultimele zile s-au tot stârnit furtuni, a bătut vântul, s-au adunat norii, a și tunat, n-a dat niciun strop de ploaie. Vecinul e de părere că ploaia ne ocolește pentru că „oamenii din sat sunt răi”. Suntem, așadar, în cazanul cu smoală, doar că la patru ani ni se arată varianta demo din partea cealaltă.
Eu am rămas nechemată să văd „lucrarea finală” de curățare a canalului, dar am profitat de ocazie că am văzut lanurile alea de porumb uscat, de-o parte și de alta a drumului – cel cu linia punctată pe mijloc – și l-am sunat zilele trecute pe domnul responsabil cu irigațiile la noi în județ să văd ce se mai aude cu investițiile alea în stația de pompare și dacă se mai întâmplă ceva cu curățarea canalului.
Domnul aproape că nu-și mai amintea de mine. Prin urmare și tonul era altul. Nu mai era așa de categoric la adresa primăriei care nu-și face datoria să curețe canalul, ci s-a limitat la un românesc „s-a încercat ceva…”.
L-am întrebat apoi de ce nu i-au cerut apă oamenii ăștia cu porumbul uscat și mi-a zis să-i întreb pe ei.
– Păi stația aia de pompare de care ziceați cum e, ați reparat-o?
– Noi o avem în conservare, trebuie făcute investiții la ea, dar dacă fermierii ne cer apă le facem și îi dăm drumul.
După asta mi-a zis brusc că trebuie să „intre undeva” și că mă sună el a doua zi. Nu m-a mai sunat.
De ce nu au cerut fermierii apă nu știu, poate pentru că s-au obișnuit să stea la mila vremii și a vremurilor, așa cum fac cu toate. Poate că știu că sistemul oricum nu funcționează. Gunoiul din canal e doar bomboana de pe coliva sistemului național de îmbunătățiri funciare.
De pe site-ul ANIF am văzut că statisticile la nivel național nu sunt mai breze. Sunt „pregătiți” să livreze apă pe bază de contract pentru 1,2 milioane de ha de suprafețe arabile. România are vreo 12-14 milioane de ha teren agricol, zice INS. Sigur că nu tot trebuie irigat, dar diferența dintre potențialul ANIF și ogorul patriei e cam mare. Acum toată lumea își smulge părul din cap că e secetă și că s-a uscat porumbul pe câmp.
Ministrul mediului „trage semnale de alarmă”, că România se deșertifică, sau că noi ăștia din sud-est vom avea probleme cu apa, că din cauza secetei scade pânza freatică. Păi avem deja problemele astea, ce ne lipsește e discuția reală despre soluții și măsuri concrete care să prevină sau să repare lucrurile. În loc să-și sape fiecare puțul lui, cum îl taie capul – căci jumătate din Românie nu e conectată la rețele centralizate de apă și canal – ar trebui făcut pe bune programul ăla de băgat apă la sate.
Dar nimic din toate astea nu se discută, nici în campania electorală și nici atât în rest. E o uriașă prăpastie căscată între ce vor oamenii de la oraș, ce au nevoie ăștia de la țară și ce spun sau fac politicienii. Nicio legătură între cele trei categorii. Zero. Suntem o țară în care oamenii umplu canalele de irigații cu gunoi, pentru că oricum nu le folosesc la nimic, își sapă singuri în curte gropile din care extrag o apă și așa otrăvită tot de ei, cu pesticidele pe care le folosesc în agricultură, cred în zeități și slujbe miraculoase care le vor aduce ploaia, și la fel de mult raționament folosesc și în politică, judecând după cum arată cei care conduc. Da, da, membră UE în anul de grație 2024.
Câtă vreme se va găsi mămăliga gata făcută la supermarket, nu e cazul să ne îngrijorăm că nu s-a făcut porumbul pe câmpurile noastre. Avem o linie albă, trasă pe asfalt, care ne conduce până acolo unde crește mămăliga.
Nu se mai schimba nimic la noi. Eu ma ingrijorez de soarta padurilor si a ursilor, dar imi dau seama ca romanii nu se gandesc nici macar la propria lor soarta, atat de limitati sunt la ziua de azi si la ce pun pe gratar in weekend. Singura certitudine este ca, pana la apocalipsa climatica, noi o sa ne dam singuri foc si o sa ne grabim pieirea, atat de prosti, de coruptibili si de nesustenabili suntem. Iar aia care au strans averi devalizand tara o sa fuga peste hotare cu teancurile de bani in valize, ca ucrainenii.
Hai că ziceam că numai eu sunt demoralizată 🙂
Ar trebui s-o citesc pe Dollo în fiecare dimineață, îmi promit acum, după povestea cu mămăliga, canalul și dunga albă
Nu scriu așa de des.
Nu cred ca se va schimba ceva.
Daca ne utam in istoria noastra si vedem cam cum au avut loc schimbarile, ne putem face o idee si despre ce ne asteapta.
Noroc cu UE, ca ne-am ai pus sa ne taiem unghiutele si sa ne spalam batistuta, dar am invatat cum sa o pacalim si pe ea.
Din punctul meu de vedere, pentru noi astia de peste 50 de ani, important ar fi sa cautam sa ne stabilim intr-o localitate gen Ciugud. Mai sunt unele, pe ici, pe colo – comunitati mici cu oameni care trag in acelasi sens caruta.
Dar nu se prea poate.
Ma gandeam la nuvela „Popa Tanda” a lui Slavici, acolo oamenii au inceput sa il concureze pe preot, dar in zilele noastre nu mai face nimeni asa ceva. Dimpotriva, ii dau in cap si caprei noastre.
Imi pare rau ca nu pot scrie ceva mai incurajator…
Da, și noi ne-am gândit că am cumpărat teren prea aproape de București, dar am fost condiționați de job. Plus că nu ne-am fi permis un teren la Ciugud, deh, unde e bine e și mai scump.
În Bărăgan marii proprietari și arendași cultivă în continuare porumb și floarea soarelui cu toate că nu se mai fac din cauza secetei. Așteaptă subvenția și despăgubirile de pe suprafețele calamitate. Oare de ce nu pun sorg de exemplu, care rezistă la secetă? De ce nu au plantat perdele forestiere când se putea, adică nu era seceta așa mare?
Oare mai există agronomi cu școala pe bune?
Càt despre gunoi, aruncă toți, cu primarul în frunte și când se face movila mare îi dau foc, cu toate că nu e voie, amenzile fiind de zeci de mii de lei.
De selecție și colectarea selectivă a gunoiului nici nu vor să audă.
Uite, Institutul de cercetări de la Fundulea cică a plantat ceva experimental anul ăsta, nu rețin exact numele plantei, dar e ceva african. Nu i-a ieșit. Anul ăsta pe câmpurile de lângă Institut a fost o pârloagă dezolantă. Ceva cercetare cică se mai face, dar dar dacă te uiți pe site-ul institutului, e o atmosferă ante-89 acolo. Cât despre arderea deșeurilor, e chiar infracțiune, deci nu se lasă numai cu amenzi. Asta dacă ar aplica cineva legea aia. Dar nu-i miroase nimănui a gunoi ars.
Secretul «Scrisorii pierdute», scria Steinhardt, ține de un adevăr ezoteric, de faptul că LUMEA ROMÂNEASCĂ E ALTĂ LUME decît lumea Occidentului şi lumea Orientului; E ALTCEVA, E SPAŢIU MIORITIC ŞI CREŞTIN, SPAŢIU AL BLÎNDEŢII, DULCII ÎMPĂCĂRI, IERTĂRII, ECHILIBRULUI ŞI RELATIVITĂŢII.
[Ambele citate din Vladimir Tismăneanu – Contributors – 29 iulie 2015]
*****************************************************************
Dar drumurile noastre erau pline toamna și primăvara de 𝐧𝐨𝐫𝐨𝐚𝐢𝐞 adînci și bălți în care 𝐩𝐮𝐭𝐞𝐚𝐢 𝐬𝐚-𝐭𝐢 𝐫𝐮𝐩𝐢, căzînd, 𝐩𝐢𝐜𝐢𝐨𝐚𝐫𝐞𝐥𝐞 𝐝𝐞 𝐥𝐚 𝐬𝐨𝐥𝐝. Și cu toate astea era satul nostru, deși aveam curți bine îngrădite, și ai fi crezut că puțin ne pasă de ceea ce era dincolo de podișca fiecăruia. Dar nu treceam totuși prin el, și nu suiam pe dealul lui cînd ieșeam la cîmp ?
Cine punea umărul jos la roata căruței și biciuind caii scotea un urlet de ți se zbîrlea părul, luînd în brațe căpățîna roții s-o salte din cirmoacă ? 𝐔𝐫𝐥𝐞𝐭 nu e cuvîntul care se potrivește cu ceea ce mi-a rămas în amintire. Nu era atît sonor acest răcnet, cît înspăimîntat, ca într-o ceață de vis în care groaza e însoțită și de îndoială: adică nu se poate să-mi rămînă căruța aici, să mă scoată altul și să rîdă de caii mei și de mine. Mai bine îi omor cu biciul. 𝐒𝐢 𝐢𝐧𝐜𝐨𝐫𝐝𝐚𝐭𝐞𝐥𝐞 𝐚𝐧𝐢𝐦𝐚𝐥𝐞, 𝐬𝐢𝐦𝐭𝐢𝐧𝐝 𝐚𝐫𝐬𝐮𝐫𝐢𝐥𝐞 𝐜𝐮𝐦𝐩𝐥𝐢𝐭𝐞 𝐜𝐚 𝐧𝐢𝐬𝐭𝐞 𝐟𝐮𝐥𝐠𝐞𝐫𝐞 𝐩𝐞 𝐬𝐩𝐢𝐧𝐚𝐫𝐢𝐥𝐞 𝐥𝐨𝐫, se opinteau, gîfîind ca de 𝐚𝐩𝐫𝐨𝐩𝐢𝐞𝐫𝐞𝐚 𝐦𝐨𝐫𝐭𝐢𝐢, cădeau deodată în genunchi și în clipa următoare scoteau afară căruța aceea la care erau înhămați, și care era înfundată în ghearele pămîntului.
𝐂𝐈𝐍𝐄 să iasă cu lopețile și să umple drumurile degradate ? Păi 𝐂𝐈𝐍𝐄 să iasă ? 𝐍𝐈𝐌𝐄𝐍𝐈 ! Dar nu ne smulgea noroiul cînd ieșeam după-amiezile în sat, devale, în zilele de lucru și de sărbătoare, tălpile opincilor și ale bocancilor ? Ei, și ce dacă ni le smulgea? Nu le pingeleam la loc ?
Marin Preda Imposibila întoarcere
E si nu e adevarat ce spui. In permacultura dejectiile umane sunt ingrasamant natural. Daca e latrina clasica fara substante.
Retea de apa ar fi buna daca… nu ar fi rea
https://www.libertatea.ro/stiri/reportaj-apa-din-facaeni-ialomita-curge-la-robinet-alba-ca-varul-neagra-sau-deloc-oamenii-dau-vina-pe-luptele-electorale-si-isi-fac-curaj-e-ca-apa-minerala-fata-de-aia-4972596
si nici pentru asta nu-s bani pentru ca UE nu vrea statii locale de tratare a apei
https://m.ziuanews.ro/dezvaluiri-investigatii/r-splata-pentru-slug-rnicie-cum-ne-umile-te-ue-bloc-nd-abuziv-fondurile-pentru-ap-i-canalizare-1583865
Apa în sistem centralizat va fi întotdeauna mai bună decât mii de puțuri mici și dese pe care și el fac toți, după ureche, în curte. Dar din păcate și rețelele publice se fac la fel, cu firme de casă, de aia nici UE nu vrea să finanțeze toate rahaturile prin care se îmbogățesc politicienii români. Chiar din cele două link-uri date de tine reiese asta, o rețea făcută prost, de cine știe de firme clientelare, funcționează prost și dă apă nepotabilă, iar UE nu se lasă impresionată de „studiile” și „planurile” pe care i le bagă România sub nas. Legătura cu poza lui Ștefănuță cu steagul LGBT o știu probabil numai redactorii de la Ziua, că din text nu reiese. Oricum, a avut Recorder o investigație extinsă pe tema asta cu rețelele de apă făcute la sate, prin care nu curge nimic bun. O fi auzit și UE, că doar nu e pe altă planetă.