Nimic despre Iliescu

… era ceva tulburător în a descoperi că acele lucruri despre care credeam că ne aparțin doar nouă nu erau, până la urmă, atât de ieșite din comun; că tot ceea ce noi am presupus că e altfel făcea parte dintr-un tipar familiar pentru cei obișnuiți cu lumea largă. (…) Eroii noștri nu erau ieșiți din comun, mai existau milioane de alții ca ei în lume; limba noastră era o colecție de cuvinte pestrițe care veniseră cine știe de unde. Existam nu ca produs al eforturilor noastre, ci al milei altora, poate a unor dușmani mai puternici care deciseseră să ne lase să trăim, ale căror semne ale victoriei erau puzderia de locuri mai mici — create după chipul și asemănarea lor — care arătau toate la fel și, în același timp, toate credeau despre ele însele că sunt diferite.

Cam așa m-am simțit eu citind cartea de la clubul de luna asta – Liberă, de Lea Ypi – aflând că și albanezii au avut același gen de dictatură comunistă ca și noi, adică mai aproape de ceaușimul nostru decât de regimurile oarecum mai relaxate din fostul bloc comunist. Carevasăzică, n-am fost speciali, nici cei mai asupriți, nici cei mai înfometați, aveam niște frați de suferință mai la sud, despre care eu una n-am știut mai nimic până când am citit cartea asta.

Albanezii au avut și eu un „tătuc” băgat cu forța pe gâtul copiilor, la școală, ca și noi, au avut victime ale represiunii comuniste sau ale încercărilor de fugă peste hotare, n-au avut o schimbare sângeroasă de regim, ca noi, în schimb au avut ceva mai târziu (1997) un război civil cu mii de victime. De la ce s-au luat? Păi scânteia a fost dată de cele câteva Caritasuri albaneze care le-au furat oamenilor și ultimele economii cu care ar fi trebuit să supraviețuiască tranziției către o lume mai bună. Dar evident că asta venea pe fondul unei tranziții nedrepte, așa cum s-a întâmplat și la noi.

Deci n-am fost unici. Și nici ei.

Deși sunt cu o decadă mai mare decât autoarea, și revoluția noastră din 89 nu m-a prins chiar așa de inocentă ca pe ea (în sensul că eram conștientă măcar de ipocrizia discursului oficial), tot am regăsit în cartea ei de „becoming of age” multe lucruri pe care le-am trăit și noi aici, în celălalt lagăr comunist, nici vecin și nici prea pretin. De fapt, nu-mi amintesc, s-ar putea ca Ceaușescu să fi fost totuși pretin cu „unchiul” Enver Hodja (sau Hogea?), liderul luminat albanez, dat fiind că amândoi pozau în dizidenți față de URSS. Hodja a apucat să moară liniștit în funcție, spre deosebire de al nostru, iar albanezii au trecut relativ pașnic spre regimul pluripartid în 1990. Au urmat ani de „tranziție” spre capitalism, cu milioane de albanezi fugind peste apă, în Italia și tot tacâmul de repercusiuni la migrația asta, de care nu suntem nici noi străini.

Lea Ypi este acum, la 46 de ani, filosoafă și profesoară la London School of Economics, după ce a avut norocul să își termine studiile în Italia, unde mama și fratele ei reușiseră să „fugă”. Le predă azi socialiștilor de caviar din Vest marxismul trăit pe pielea ei în Balcani, și încearcă să le deschidă ochii că teoriile lor nu se vor potrivi niciodată cu practica, dar și ea admite că nu prea are succes. Cartea asta e un soi de jurnal personal, în care descrie cum era îndoctrinată la școală de profesori, despre „socialismul luminos” în care trăiau, despre lipsurile și cozile la care stătea cu familia în acel socialism luminos, despre totala confuzie pe care a trăit-o după căderea regimului comunist, când părinții ei i-au spus că totul fusese o minciună gogonată, și că ei nu numai că nu susțineau regimul, ba fuseseră chiar din neam de dizidenți, bunicii și străbunii fuseseră închiși și averile le fuseseră confiscate.

Este probabil povestea a milioane de copii și tineri crescuți în țările socialiste, unii mai conștienți decât ea de dualismul vieții în care trebuiau să trăiască: să cânte ode conducătorului iubit la școală, și să nu spună afară ce se vorbește în casă. Spre norocul ei, la ea în casă nu s-a vorbit deloc împotriva regimului înainte de căderea lui (sau poate că era ea prea mică atunci ca să priceapă înțelesul ascuns al cuvintelor), de aici și criza ei identitară în 1990, când avea abia 11 ani și nu pricepea cum poate fi mai liberă decât i se spunea la școală că este deja, căci trăia în cea mai bună și liberă dintre lumile posibile…

De altfel, indiferent de vârstă, toată lumea trăia această criză, când brusc totul se întorsese cu fundul în sus, cuvintele de mucava ale comunismului fuseseră înlocuite de  cuvintele de teflon ale capitalismului, iar oamenii le tratau în aceeași măsură:

„Societatea civilă“ era noul termen adăugat în vocabularul politic, ținând mai mult sau mai puțin locul „Partidului“. Se știa că societatea civilă a dus la izbucnirea Revoluției de catifea în Europa de Est. Accelerase declinul socialismului. În cazul nostru, termenul a devenit popular după ce revoluția se încheiase deja, poate pentru a da sens unei serii de evenimente care la început au părut improbabile și apoi au avut nevoie de o etichetă ca să aibă o semnificație. S-a alăturat altor noi cuvinte-cheie, precum „liberalizarea“ care a înlocuit „centralizarea democratică“; „privatizarea“ care a înlocuit „colectivizarea“; „transparența“ care a înlocuit „autocritica“; „tranziția“ care a rămas la fel, dar care acum indica tranziția de la socialism la liberalism, și nu tranziția de la socialism la comunism; și „lupta anticorupție“ care a înlocuit „lupta antiimperialistă“.

Lea reușește să descrie destul de rece trecerea asta dintr-o lume în alta, mascând chiar pe alocuri dramele fie cu mici accente umoristice, fie enunțându-le direct și fără menajamente, ca pe niște fapte de viață parcă fără nicio consecință. Probabil n-a vrut să sune prea melodramatic povestea, căci melodramele nu-și ating scopul. Iar scopul sau măcar mesajul pe care mie una mi l-a transmis cartea asta este că în fond cele două lumi/regimuri nu sunt atât de diferite, privite de la nivelul unei vieți simple, a unui individ aflat la mila istoriei. Cum ar fi zic Creangă al nostru, așa sărac ca acuma, ca ieri și ca de când mă știu, n-am fost niciodată, chit că trăia în comunism sau în capitalism.

De exemplu, Lea amintește despre statutul femeii în societatea comunistă albaneză, înțeles poate mai bine abia de a doua generație, asta alăptată cu feminism woke din vest. Mama ei – înainte de a ajunge menajeră în Italia, unde fugise cu copilul mai mic, dintr-o întâmplare – fusese profesoară în comunism apoi se implicase politic în democratizarea țării. Era lidera organizației de femei a partidului de opoziție și printre altele se chinuia să obțină vize pentru femeile albaneze rămase în țară, care voiau să ajungă în Italia ca să-și găsească copiii fugiți de unii singuri, cu nenumăratele vapoare care plecau din Albania și nu se știa mare lucru despre soarta celor îmbarcați pe ele. Unii mureau pe drum, alții ajungeau să se prostitueze – cum era cazul prietenei de 13 ani a lui Lea – alții reușeau să facă o brumă de bani și reveneau în Albania ca prosperi capitaliști.

La un moment dat, le-au vizitat acasă niște franțuzoaice, dornice să afle cum se vede feminismul în Albania. Era un fel de tichie de mărgăritar. Au întrebat-o pe maică-sa dacă femeile albaneze erau discriminate în comunsim. O întrebare care pe mama ei a și enervat-o. Căci și ea fusese ceea ce aparent se cheamă „o femeie de carieră” în comunism (studii superioare, profesie intelectuală), dar în același timp era o gospodină cu doi copii și un șoț mai degrabă neadaptat social. Și autoarea punctează că asta era viața normală a tuturor femeilor. Partidul le emancipase, aparent, le lăsase să studieze și să profeseze în orice domeniu, munceau profesional cot la cot cu bărbații, cu care erau chipurile egale, dar apoi societatea și familia aștepta de la ele să fie supra-femei și acasă: să facă copii, să-i crească, să gătească, să întrețină gospodăria, să-și spele, îngrijească și servească bărbatul. Deci ele aveau două norme de muncă, cu una în plus față de bărbații lor, care după muncă se relaxau la un pahar și, deloc neobișnuit, le mai și altoiau pe nevestele insuficient de drăguțe cu „egalii” lor.

Lea subliniază că emanciparea femeii în comunism, mai cu seamă față de religie (ea provine dintr-o familie de musulmani), a reprezentat un pas înainte pentru femei, dar nu a fost dus până la capăt, pentru că bărbații n-au fost și ei anunțați de asta:

socialismul reușise să smulgă vălul de pe capetele femilor, dar nu și din mintea bărbaților

Însă nu era mult diferit acest statut nici în capitalism sau oricum nu în ăla de cumetrie în care intraseră după 1990. În societățile vestice aveau să fie discriminați la grămadă cu toții, nu numai femeile. Albanezii, românii, celelalte nații estice au fost primii care au luat cu asalt bunăstarea europeană și nici bunăstarea asta nu avea cum să ajungă pentru toți.

Pe vremuri, puteai să fii arestat doar pentru că îți doreai să pleci. Acum, când nu ne mai oprea nimeni să emigrăm, nu mai eram doriți de cei de dincolo. Singurul lucru care se schimbase era culoarea uniformelor de poliție. Riscam să fim arestați nu în numele guvernului nostru, ci în numele altor state, aceleași guverne care înainte ne îndemnau să ne eliberăm. Vestul petrecuse decenii criticând Estul pentru granițele sale închise, finanțând campanii care militau pentru libertatea de mișcare, condamnând imoralitatea statelor care își făcuseră o misiune din restricționarea dreptului de a ieși. Exilații noștri erau priviți ca niște eroi. Acum erau tratați ca niște infractori.

Există, slavă Internetului, mărturii video ale acestei realități triste. Unii cred azi că migrația este un fenomen de dată recentă, (un rău încurajat de oculta mondială), că Europa e asaltată de africani și arabi, și chiar se opun acestui „asalt”, dar uită că înaintea lor am fost noi, esticii, și până să călătorim comod, cu buletinul sau mai nou chiar fără, au fost români, albanezi și alte nații din est care și-au riscat și chiar dat viața prin diverse ape ca să ajungă la „civilizație”.

Zeci de mii de albanezi au încercat în 1991 să ajungă în Italia cu nava Vlora

Dar, mă rog, deși subtitlul cărții este „Un copil și o țară la sfârșitul istoriei”, viața ne arată că sfârșitul ăsta n-a fost acolo și nu a venit încă. Se mai crede azi, chiar mai abitir, în societatea aia egalitaristă, care i-a păcălit pe mulți atunci și-i păcălește în continuare și azi, pe alții care, fie n-au trăit-o, fie au uitat cum a fost.

Tatăl autoarei a ajuns la un moment dat în viață să conducă niște foste întreprinderi comuniste, silite să se reformeze. Și n-au reușit, dar nu din cauza altora:

Puși în fața acelorași decizii legate de reformele structurale, colegii săi deveneau cinici. „În fond“, ziceau ei, „le-am supraviețuit turcilor. Le-am supraviețuit fasciștilor și naziștilor. Le-am supraviețuit sovieticilor și chinezilor. O să-i supraviețuim și Băncii Mondiale“. Era îngrozit că avea să uite care fusese costul acelei supraviețuiri.

Lea a ajuns să predea azi exact ceea ce tatăl ei credea că nu mai e valabil. Desigur, într-o manieră critică, așa cum se face în lumea civilizată. De altfel, așa neadaptat cum părea tatăl ei, în multe privințe avea o logică sănătoasă care, dacă ar fi fost aplicată de mai mulți, probabil lumile noastre ar fi arătat altfel. Dar cum nu-i ascultăm niciodată pe înțelepți, suntem siliți să repetăm istoria sau cel puțin să stăm în tunelul ăsta al ei și să ne întrebăm ce va să fie la capătul lui.

Și Albania își dorește azi, la fel ca noi, și la fel ca toate popoarele „eliberate” în anii 90, să trăiască la fel ca „restul Europei”. Adică mai bine. Doar că nu înțelegem deloc de ce nu ne iese și atunci ni se pare că de fapt „nu se dorește”:

Pe parcursul acelor ani, „restul Europei“ era mai mult decât un slogan de campanie. Reprezenta un anumit mod de viață, unul care era mai adesea imitat decât înțeles și adoptat cu mai multă râvnă decât era cazul. Europa era ca un tunel lung cu intrarea iluminată de becuri puternice și semafoare intermitente și interiorul întunecat, cuprins la început de o beznă absolută. Când începea călătoria, nu-i trecea nimănui prin cap să întrebe unde duce tunelul, dacă e iluminat până la capăt și ce e pe partea cealaltă. Nimănui nu i-a trecut prin cap să aducă torțe sau să deseneze hărți sau să întrebe dacă iese cineva vreodată din tunel sau dacă există o singură ieșire ori mai multe și dacă toată lumea iese la fel. În schimb, continuam să înaintăm și speram că tunelul va rămâne luminat, cu condiția să muncim din greu și să avem suficientă răbdare, așa cum obișnuiam să avem la cozile din timpul socialismului, fără să ne deranjeze că timpul trece, fără să ne pierdem speranța.

Asta este concluzia autoarei. A mea e mai nuanțată. Dar v-am tot zis-o pe aici deja de multe ori, într-un fel sau altul. O avea și Europa bubele ei, dar bârna e mai degrabă în ochii noștri. Privind la toată furtuna asta stârnită zilele astea de funeraliile lui Iliescu, îmi dau seama că în România noi credem în continuare că am fost mai speciali și mai victime decât alții, așa cum credeau și albanezii. Cartea asta ne contrazice. Iliescu a fost doar un ingredient local, gustul amar al pierderii e regional și continuă să persiste. Doar că noi avem un țap ispășitor pe care să dăm vina.

Vom vorbi despre comunismul albanez și al nostru, din nou, la clubul de carte de duminică, 10 august, de la ora 21.00, onlai, cum se face 😉

P.S. Am uitat să zic povestea copertei, care este una pe cât de tristă pe atât de amuzantă, ca toată istoria noastră comună. Ei au avut doza de Coca-Cola pe post de bibelou pe televizor, noi am avut peștele de sticlă. Gusturi și gusturi.

Tags: Albania, club de carte, comunism, copilărie comunism, Lea Ypi, Liberă, recenzie