Cartea bărbatului singur, mizantrop și misogin

„Văd, pe de o parte, pe bărbatul de prisos de ai cărui bani femeia independentă, stăpână pe viata ei, nu mai depinde; văd, pe de altă parte, pe femeia de prisos, nu ca obiect de plăcere, ci pentru plăcere, ceea ce nu-i același lucru, fetelor. Imediat, restul se prăbușește de la sine: tovărășia, conversațiile, acuzele interminabile, machismul, feminismul, nepotrivirea de caracter țelurile diferite ale fiecăruia. Pace, în sfârșit, pe pământ?
Ele au independența economică, acces pe piața muncii și libertatea de a lua decizii. Unele mai mult decât altele, firește, exact ca noi, bărbații, veșnicii lor rivali asupritori, născuți pentru a nu le asculta, nici înțelege. Bine, foarte bine. Așa le trebuie. Trăiască democrația. Acum noi avem love dolls. Tare îmi vine să cred că dacă ar fi fost inventate mai repede, istoria omenirii ar fi luat-o pe căi mai puțin sângeroase. Mă îndoiesc că ar fi avut loc războiul din Troia sau secole de sarcini nedorite, violuri, adulter și crime pasionale. Mă îndoiesc că sifilisul l-ar fi târât în mormânt pe Franz Schubert, a cărui Simfonie Neterminată o ascult în timp ce scriu rândurile astea, sau că milioane de Othello împrăștiati pe fața pământului ar fi omorât tot atâtea Desdemone. Putem enumera la nesfârșit. Tare mi-e că o specie ca a noastră, dacă ar avea pofta sexuală satisfacută la orice oră, ar tinde de la sine spre calm, chiar spre cordialitate. Am fi, în sfârșit, frati.”

E un citat din „Păsări migratoare”, romanul lui Fernando Aramburu, pe care l-am citit luna asta la clubul de carte. Nu e reprezentativ neapărat, căci e greu să dai așa ceva dintr-o „carte despre nimic”, așa cum a fost caracterizată de mai mulți oameni de la club, aseară, însă este un căpătâi din firul roșu al poveștii, așa cum am receptat-o eu, oarecum în contradicție cu majoritatea oamenilor de la club. Adică o carte în care personajul principal, mascul, și-a spus cu o sinceritate brutală cele mai intime gânduri, păreri, convingeri, despre lume, viață și nu în ultimul rând despre femei. Iar asta, stimați cititori, m-a scos din sărite 🙂

De la Houllebecq încoace nu mă mai enervase atât de mult viziunea unui bărbat despre femei, cum a reușit și Aramburu să o facă cu romanul ăsta. Și tot un profesor stă la baza acestei viziuni și tot în vestul decadent, de data asta nu în Franța, ci în Spania. Păi ce pretenții să mai ai de la suveraniștii noștri? 🙂

Deși aparent este despre nimic, romanul lui Aramburu te atinge în multe puncte dureroase. Este un soi de monolog al bărbatului singur, divorțat, dezamăgit de viața lui și de lume în general, mizantrop, misogin și care decide să se sinucidă, că n-are rost să aștepte să se deterioreze, văzuse destul din viață.

Ăsta e ceasul care ticăie în fundalul celor 6-700 de pagini, și pretextul sub care Toni, personajul, își deapănă amintirile din copilărie, relațiile disfuncționale dar deloc unice cu părinții, fratele mai mic, nevasta, copilul, școala la care predă… până la păpușa sexuală în care ejaculează ca să se mai elibereze de apăsări. De altfel Tina, păpușa din silicon, și Pepa, cățeaua pe care inițial i-o cumpărase copilului, sunt singurele „femei” cărora Toni știe să le arate, în felul lui, niscai sentimente. În rest admite cu oarecare regret că nu-l învățase nimeni să iubească, deși la școală se insistase mult pe conjugarea verbului în sine.

E o lume tristă și nefericită, singura mângâiere a acestei cărți este capacitatea narativă a scriitorului, probată și în celălalt roman pe care i l-am citit la clubul de carte, „Patria”. Chiar dacă e în alt registru, „Păsări Migratoare” beneficiază de știința psihologiei, dobândită în facultate de Aramburu, care îl ajută se pare să construiască personaje foarte credibile. Atât de veridice încât ajung să te enerveze tocmai prin aceea că sunt capabile să-ți pună în față gânduri intime de care mulți, poate toți, ne facem vinovați, dar nu ne place să le recunoaștem. Să le scriem nici atât.

Toni este aparent un bărbat slab, ghidat ca mulți alții de instinctul sexual și la care destul de târziu în viață mai apar niște principii morale și etice, sub forma unor regrete tardive. În afara deciziei proprii, enunțate de la începutul cărții, că se va sinucide fix în noaptea dintre 31 iulie și 1 august 2019, în rest Toni pare să fie păpușa de silicon masculină a celorlalte personaje din viața lui.

Tatăl este primul modelator al tânărului Toni, el îi arată ce înseamnă să fii „bărbat adevărat”, așa cum se știa în anii ăia, instigându-l să-și bată fratele mai mic, iar prin modul în care se purta cu mama lor, implicit să desconsidere femeile, să le trateze ca pe ceva cuvenit, la dispoziție oricând, pentru mâncare, grijă, sex și ce se mai cere.

Adolescentul Toni trece prin viață așa cum o fac toți, mânat de același instinct primar care îi oferă o primă experiență cvasi sexuală aproape patologică, greu de citit. Apoi tânărul student Toni are parte mai degrabă de rateuri, nu întotdeauna din vina lui. De exemplu rememorează o întâmplare dintr-un bar, când era cât pe ce să și-o pună cu o colegă de facultate, dar a trebuit să-l ducă acasă pe taică-su care se îmbătase ca un porc și-l făcea de râs. După aia colega n-a mai vrut să-l bage în seamă. Povestită acum, în anul sinuciderii, și cu talentul narativ al lui Aramburu, imaginea acelei colege cu care era să aibă o aventură sună aproape amuzant:

Pe atunci, ea era de stânga, sau așa sustinea în public, și mergea, cum mergeam toți, la manifestatii, orice, iar asta ne făcea să fim bine văzuți în facultate, asa cum în secolele trecute, pentru a evita problemele cu Inchizitia, oamenii profitau de orice ocazie ca să-și afirme în public credința neprihănită. Toți studenții erau stângiști, în afară de vreo două, trei odrasle de bani gata pe care le detestam mai rău ca pe gândaci. La vârsta noastră, să fii de dreapta ni se părea o nenorocire; habar n-am, ceva egal cu a avea o diformitate sau fața plină de coșuri. Numai că, după ce am terminat facultatea, n-am mai știut nimic de fata aia, mi-am făcut alți prieteni, m-am angajat, am procreat și mi-am futut viața așa cum tata și-o futuse pe a lui. Trec anii, robinet stricat din care picură timp irosit aiurea, și vine o zi în care o văd la televizor, la o ședintă de guvern, pe fosta mea colegă de facultate. Iat-o acolo, vopsită blond, pe locul ei din Camera Deputaților, coafată și țantoșă în grupul conservatorilor. De fiecare dată când camerele filmau zona în care se afla, o căutam cu privirea și mereu o vedeam acolo, ținându-le isonul colegilor ei de partid. Odată, în timpul uneia dintre nenumăratele dezbateri televizate, am văzut-o ridicând mâna ca să i se dea cuvântul. Mâna ei plină de inele se ițea din mâneca unui sacou. Mâna care poate că într-o zi, cine știe, va ține frâiele unui minister sau ale unui secretariat de stat și va semna documente importante. Aceeași mână, oameni buni, care într-o noapte din urmă cu mai bine de trei decenii, în colțul unui bar din Malasana, m-a strâns de pulă.

Absolventul Toni devine profesor de filosofie la un liceu din oraș (Madrid), unde renunță după scurtă vreme la intențiile de apostolat cu care intrase în sistemul de învățământ. Are câteva observații despre modul în care politicienii și autoritățile pervertesc sistemul în detrimentul educației – „am impresia că învățământul din Spania e ca o minge de rugby. Cine o prinde aleargă să o ducă în zona lui de interes, urmărit de adversari” – așa că alege calea blazată: îmi fac treaba la minima rezistență, îmi iau leafa și nu-mi pasă.

Unica amintire luminoasă din viața lui Toni pare să fie o felație, într-un hotel din Lisabona,  cu care Amalia îl convinge s-o ia de nevastă. Fraierul crede varianta trial și renunță la Agueda, prietena mai puțin atractivă dar mai potrivită, și se combină cu frumoasa, dar artificiala Amalia. Eșec garantat, prezis și de maică-sa, dar cine o ascultă pe mama înainte de însurătoare, când ai pantalonii în flăcări?!

Se naște Nikita, copilul pentru care ambii parteneri puseseră la bătaie iluziile celor mai bune gene. Dar se dovedește că rezultatul e banal, un copil puțin înzestrat care se transformă într-un adolescent problemă și într-un tânăr ușor naiv, cu o frunză tatuată pe frunte și o svastică pe spatele afectat de psoriazis – boală genetică moștenită de la bunicul matern. Nimic extraordinar, spre dezamăgirea părinților și spre sporirea problemelor maritale deja existente.

Acum îmi dau seama cât de dezamăgit trebuie să fi fost tata din cauza mea și a lui Raulito. Fratelui meu nu i-a făcut cadou Manifestul comunist pentru că, atunci când a ajuns la vârsta la care putea citi și înțelege, tata demisionase din partid. Echivalez dezamăgirea lui cu cea pe care uneori Nikita m-a făcut să o simt. Încerci să-i transmiți fiului tău niște valori, niște convingeri, apoi îți dai seama că nu-l interesează deloc, că-i cu mintea la altceva și că, în consecință, toate acelea în care tu ai crezut vor dispărea odată cu tine, dacă nu și mai repede. De fapt, ne lăsăm duși de egoismul de a ne regăsi în copiii noștri. Am fi în stare să-i golim pe fiii noștri de personalitate pentru a-i umple, ca pe niște animale împăiate, cu rumegușul personalității noastre. Ce-ar zice tata dacă ar ști că un nepot de ai săi are o svastică tatuată pe spate?

Se dovedește că blazatul Toni, care găsea plăcere doar în citit, în urmărirea unor păsări denumite „drepnele” (de a căror existență habar nu aveam până acum) și în sexul pe la spate – poziția lui favorită, dar rar acceptată de Amalia – nu mai corespunde cu ambițiile soției, așa că divorțul este un alt eșec în viața lui Toni.

Rămâne doar cu cățeaua Pepa – singura care-l iubește necondiționat, deși a încercat să scape de ea într-un moment de panică – și cu prietenul din studenție poreclit Șontorogul – pentru că își pierduse un picior în atentatele teroriste din gara Atocha din 2015. Decid împreună să se sinucidă, deși Toni nu avea nicio problemă reală, în afară de bășinile din capul lui. Reapare în viața lui, pe ultima sută de metri, Agueda, fosta prietenă pe care o abandonase pentru Amalia, în urmă cu aproape 30 de ani, și care nu-l uitase, dimpotrivă, îi păstrase o amintire vecină cu obsesia.

Chiar dacă acum se apropia și el de 60 de ani, avea burtă, chelie și nu era deloc prezentabil – apud Amalia și chiar Șontorogul – Toni continuă să țină sus nasul și pretențiile la femei, pe care le măsura după același etalon de frumusețe al fostei soții în tinerețe, și de la care aștepta nici mai mult nici mai puțin decât, evident, niște servicii de calibrul felației legendare din Lisabona. Așa că se mulțumește cu Tina, păpușa de silicon pe care o folosise Șontorogul și pe care o pasează prietenului pentru că-și comandase una cu mai multe funcții.

Încet încet, însă, Agueda se reinsinuează în viața lui, având niște „proprietăți adezive” numai bune pentru lipsa de voință a blazatului Toni.

Cum spuneam, cred că eu am fost oarecum orbită de prezența cam mare, aproape obsesivă, a sexului în mintea bărbatului Toni, și de asta m-am lăsat antrenată în această antipatie față de el. De altfel niciun alt personaj din cele create de Aramburu în acest roman nu-ți merge la suflet, nimeni nu îți e simpatic măcar – deși pe alocuri Șontorogul este cel care are niște sclipiri. Femeile în special sunt tratate ca suboameni, „bune de futut sau nu”. Dar nici bărbații nu sunt mai breji, Toni însuși admițând despre sine că nu este decât un ins oarecare, incapabil să creeze ceva unic sau să iasă în evidență prin ceva. Prin comparație cu „oamenii munți a căror viață alternează piscurile cu prăpăstiile. Eu am fost mai degrabă un om câmpie, fără alte înălțimi vizibile în afară de două delușoare negre: Amalia și fratele meu. Ei reprezintă singurele mele regrete demne de amintit. Regret profund că am trăit cu Amalia. Mă doare că nu am fost în stare să am o relație plină de afecțiune cu Raul”.

Inclusiv în filosofie, materia pe care o preda la școală, se considera „ca gândacul de bălegar, trăia din mizeria altora”, nu fusese capabil să vină cu idei noi, ci doar să le regurgiteze pe ale altora. Uneori își ducea la ore ideile născute din discuțiile la bere cu Șontorogul, și îi păcălea pe elevi că le-ar fi scris vreun filosof inventat, apoi îi punea să le comenteze. Oricum, considera că filosofia e depășită:

Truisme + limbaj încâlcit = filosofie. Restul este combaterea sau comentarea afirmațiilor altora. Filosofia și-a îndeplinit de ceva vreme misiunea ei lăudabilă: de a ne elibera de superstițiile religioase în timp ce omenirea făcea totul ca să descopere curentul electric. Sunt de acord cu Jean Piaget. Mă îndoiesc că filosofia poate genera vreun fel de cunoaștere sau înțelepciune. Orice este exprimat în afara tărâmului și rigorii știintei nu poate aspira la altceva decât să transforme în literatură.

Romanul lui Armaburu mustește de astfel de panseuri despre lume și viață, cugetări făcute fie de Toni în intimitatea propriului jurnal de sinucigaș, fie în discuțiile cu Șontorogul și cu Agueda, mult mai pasionați de politică decât el, care se ducea la vot, închidea ochii și punea ștampila la întâmplare. Din ele reiese o Spanie nu cu mult diferită de România, de exemplu, la capitolul politică, educație sau calitatea presei, deși ai fi fost tentat să crezi că ei sunt mai breji. De fapt argumente valabile pentru orice parte a lumii, zilele astea.

În ziua de azi, ca să ajungi primar sau președinte, în fine, un lider, depinzi de susținerea celor cărora se presupune că le vei impune legile tale. Trebuie să te faci plăcut, să-i periezi, să-i lingi în fund, să vânturi încontinuu minciuni și promisiuni. Astăzi ne conduc debilii. Nu vei ajunge departe dacă dai dovadă de superioritate, caracter, voință, limbaj îngrijit, cunoștințe temeinice, adică tot ce-ți plăcea atât de mult; la fel, dacă vrei să fii consecvent cu propriile idei, dacă ții morțiș la puritate morală sau la coerență ideologică. Nu vor avea încredere în tine, se vor îndoi de tine, se vor gândi că vrei să fii altfel, te vor considera arogant și elitist. Viața nu mai este o luptă ca pe vremea ta, tată. Acum toți se bat pe burtă cu toți si toți se scaldă într-o mocirlă puturoasă de interese personale, morală laxă, afaceri necurate, narcisism și mediocritate. Astăzi, toți vor să fie mici și populari. În zilele noastre, predomină târâtoarele și balele reci ale limacșilor. Până și eu, tată, dacă nu aș fi atât de obosit, atât de fatal și definitiv obosit, aș putea face carieră în politică. Îndeplinesc toate condițiile, căci nu mă remarc prin nimic și nici nu cred în ceva.

Într-o zi are loc un accident, un copil cade într-un puț adânc, din care e scos mort abia după o săptămână. Dar evident că în săptămâna aia posturile de știri au făcut un festival morbid al breikingniuzurilor despre asta, ținând subiectul prezent non stop pe ecrane, chit că nu aduceau nicio informație reală. Șontorogul are o teorie:

Foarte curând, crainicii de știri atroce, atât de multe, încât sfârșesti prin a te obișnui cu ele, o să ne umple din nou mintea cu crime cumplite, accidente de trafic și dezastre naturale. Șontorogul definește informația ca pe un drog care dă dependență. Crede că nu informația ne interesează, de fapt, ci senzația plăcută pe care ne-o provoacă. Ce reconfortant este să știi că nenorocirea l-a lovit pe aproapele tău, nu pe tine! Odată stinsă efemera ei actualitate, știrea moare, iar noi, zice el, dăm drumul la televizor sau deschidem ziarul în căutarea altor stimuli.

Viața lui Toni, schematizată

Probabil sunt multe alte aspecte în carte pentru care ar merita citită. Dacă e ceva pentru care îmi place clubul nostru de carte este că ai ocazia să vezi „în direct” cum aceeași carte poate fi receptată atât de diferit de oameni care de multe ori în rest dau dovadă de convingeri similare. Acestea fiind spuse, vă recomand „Păsări migratoare”. Fie că vă veți enerva, mai ales dacă vă prinde într-o perioadă vulnerabilă, ca femeie, cum m-a prins pe mine, fie că nu o veți citi în cheia asta, rămâne un roman bine scris, care descrie destul de bine lumea în care ne învârtim toți în căutarea sensului vieții. Care nefiind găsit, lipsește 🙂

Închei cu un alt citat, în care îi mai spăl onoarea lui Toni:

Mama este una dintre cele mai de neînțeles ființe din câte-am cunoscut. Îmi atribui vina, dacă nu în întregime, atunci cel puțin o parte considerabilă a acestei lipse de înțelegere. Atâtea și atâtea zile am avut-o pe mama în fața mea, atât de apropiată, atât de
familiară, încât nu mi-a dat prin minte că ar fi ceva de înțeles la ea. Nu i-am pus întrebarile pe care ar fi trebuit să i le pun, nu am stat de vorbă cu ea pe larg și în detaliu, nici măcar nu m-am gândit că ar avea personalitate proprie, interesantă dincolo de interesele mele. Ea a fost pentru mine, de la început până la sfârșit, o mamă cu normă întreagă, o ființă care serveste și dă, un sân nesecat. Dacă pici, te ridică, dacă ți-e frig, te îmbracă dacă te lovești, te vindecă și te consolează. În asemenea circumstanțe, cum să te gândești că femeia aia era dornică să primească ceea ce oferea?

Tags: barbati, club de carte, femei, Fernando Aramburu, Păsări migratoare, recenzie, relații, sex, sinucidere