Spre deosebire de socialiștii francezi, care au făcut show și au dat cu artificii cu o zi înainte de 14 iulie (cel puțin aci, la noi la țară), ca să poată fi liberi de Ziua națională a Franței, în Elveția petrecerea a ținut două zile. Ba chiar, dacă socotim că 1 august a picat într-o vineri, unii dintre noi am ținut-o tot într-o petrecere, trei zile și trei nopți, ca în povești, ce mai…
Această postare conține praf de pușcă 🙂
Fiind prima zi națională pe care o trăim aici, am zis să mergem să vedem și noi atmosfera. Acum că am văzut-o, foarte probabil că la următoarele zile, dacă om mai fi pe aici, o să ne vedem de zilele libere, dar asta nu spune nimic despre organizarea lor, dimpotrivă, ci despre gusturile noastre.
Să le luăm pe rând.
Debandada organizată din Basel
Ziua națională a Elveției a picat vineri, 1 august, dar încălzirea sau repetiția cu costume dacă vreți s-a făcut încă de joi, 31 iulie. Așa fac popoarele astea organizate, repetă până și distracția ca să fie siguri că le iese bine.
La Basel s-a anunțat prin afișe și mesaje pe diverse canale, că petrecerea începe de joi de la ora 18.00, pe ambele maluri ale Rhinului, iar aproape de miezul nopții va fi un foc de artificii, lansat de pe niște barje aflate pe apă. Deci cel mai bun loc ca să le vezi este podul Sfântul Johann, ăla care se află în miezul orașului și e de regulă aproape pietonal.
Când am ajuns noi la fața locului, deja spre ora 21.00, abia am mai găsit loc să ne legăm bicicletele, și am purces să înotăm prin marea de oameni veniți la fiesta. Lume multă era deja pe ambele maluri ale râului, venită cu scăunele și băutura la purtător, căci v-am mai zis că în Elveția te costă aproape cât un lob de ficat să bei ceva la vreo terasă.
Basel în așteptarea petrecerii de ziua națională
La intrarea pe podul amintit, trei tarabe răspândeau un miros irezistibil de grătar, iar pe ele scria mare Cevapcici. Zic, uite, domnule, asta înseamnă să ai o diasporă serioasă, păi câți sârbi să fie prin Elveția asta, de își permit să aibă tarabe cu micii lor tradiționali chiar așa în buricul Baselului, la Ziua națională a Elveției, care, se știe, are și ea cârnatul ei tradițional? Dar tot avansând pe malul râului aveam să aflu că nu numai sârbii erau acolo, ci și chinezii, vietnamezii, indienii, turcii și tot felul de alte popoare migratoare, care au sau nu oameni trăitori în Elveția asta multiculturală.
De ziua lor națională, elvețienii nu și-au scos la paradă armele și soldații, ci și-au închis centrul istoric pentru mașini, invitând pe toată lumea, indiferent de naționalitate, să se simtă ca acasă. Plimbându-te pe malul râului aveai ocazia să dai peste toate păturile sociale: unii la terase mai liniștite, cu mese acoperite cu fețe albe, apretate, la care stăteau doamne în rochii de seară (lame&stuff) și domni la costum, sorbind diverse băuturi, alții la tarabe cu mâncăruri exotice, la care se mânca din picioare și se lingeau degetele, și alții pe băncuțe, cu platouri cu mâncare și băuturi la rece aduse de acasă. Era loc pentru toate gusturile și buzunarele. De fapt, ca o surpriză, parcă nici prețurile la tarabe nu erau așa de mari ca de obicei, se putea bea ceva cu 4 franci, ceea ce nu se întâmplă întotdeauna.
Coloana sonoră era și ea eclectică. Big Band-ul conservatorului din Weil am Rhein (de peste râu, din Germania) cânta niște arii celebre din filmele americane. Elevii cântau chiar foarte bine. Pe podul sfântului Johann cânta altă orchestră, cu maturi, nu știu de unde veniți, dar parcă nu la fel de talentați ca ăia mici de la conservatorul german. Pe strada care duce spre primărie era un DJ care mixa muzică de bumți-bumți, iar pe malul râului mai erau câteva locuri din care se auzeau alte acorduri. Numai manele n-am auzit, deși sunt și pe aici gustate, judecând după ce se mai aude de prin mașini.
În sfârșit, totul era presărat din când în când cu pocnitori și explozii (nu întotdeauna de bucurie), căci tot în cinstea zilei naționale primăria dăduse voie oricui să dea cu petarde și artificii, dar numai între orele 18.00 și 1 noaptea, ceea ce părea că se și respectă.
Era o debandadă (ca să-l citez pe președintele unei alte republici), dar una cu reguli clar stabilite dinainte.
La ora 23.00 a început și canonada oficială, trasă de pe cele două barje aflate de-o parte și de alta a podului, pe râu. A durat circa jumătate de oră, spre disperarea păsăretului care altfel plutește liniștit pe râu. Încă dinainte de a începe bubuiala, niște rațe zburau de colo colo, indecise unde o fi mai bine să se adăpostească. Din punctul ăsta de vedere m-aș fi așteptat ca elvețienii, care par că trăiesc în respect mai mare față de mediu decât noi muritorii ăștilalți, să renunțe la artificiile astea clasice în favoarea unora mai moderne și mai puțin dăunătoare mediului, de exemplu spectacolele de drone.
Dar, mă rog, lumea s-a extaziat de astea care au fost, a aplaudat, apoi am început să defluim către bicicletele noastre sau către mijloacele de transport în comun puse la dispoziție de autorități, într-o ordine aproape nefirească pentru cantitatea de alcool care se cam băuse pe acolo.
Happy 1 of august
A doua zi urma să se repete povestea, căci abia atunci începea de fapt Ziua națională a Elveției.
La moaștele lui Freddie Mercury
Dar noi am decis a doua zi să plecăm din oraș, mai spre sud, să vedem Lacul Geneva, Montreux-ul și mai ales studioul muzeu în care au înregistrat alde Queen, pe vremea când mai trăia și Freddie Mercury. De fapt ținta inițială a fost statuia lui Freddie, ridicată pe malul lacului, dar când am ajuns acolo am constatat că în Cazinoul din Montreux există și acest fost studio, deținut de Queen, acum transformat în mic muzeu gratuit, pentru fani.
Sunt expuse discuri, instrumente, foi cu diverse versuri scrise de mână de Freddie, costume purtate în concerte, e și un mic documentar în care membrii trupei și managerul povestesc diverse chestii, plus sala de înregistrări, cu pupitrul de masterizare la care poți să butonezi și tu, vizitator, pe două piese celebre, ca să-ți satisfaci plăcerea de a-i auzi doar vocea lui Freddie, chitara lui May, basul lui Deacon sau doar bateria lui Taylor.
Studioul fusese înființat prin anii 60 pentru Festivalul de jazz de la Montreux. Queen au înregistrat aici albumele lor, începând cu 1978, când erau deja celebri și aveau bani cât să cumpere studioul cu totul. Aici s-au făcut, deci Jazz, Bicycle Race (inspirat de Turul Franței care a trecut și prin Montreux, și ilustrat cu câteva mii de pițipoance în fundul gol, călărind niște biciclete prin oraș), A kind of magic, Under Pressure, The Miracle, Inuendo, The Show Must Go On (1990), și Made in heaven. Dar tot aici a înregistrat și Freddie albumele solo sau piesele cu Monsterrat Caballe (Barcelona).
La moaștele lui Freddie Mercury
Ultima înregistrare a vocii lui Freddie a fost în mai 1991, cu câteva luni înainte de a muri. Deși liniștita așezare de pe malul Lacului Geneva nu era neapărat pe placul debordantului Freddie, Montreux s-a dovedit totuși o ascunzătoare bună împotriva paparazzilor, mai ales în ultimii ani, când apăruseră zvonuri că e bolnav.
Nu știu dacă mai există un muzeu al Queen, o fi pe la Londra, dar n-am apucat să-l văd, însă pentru mine ăsta de la Montreux a meritat deplasarea. Ca o credincioasă adevărată, m-am pozat cu statuia lui și am atins locurile în care a cântat pentru ultima dată, ca pe niște moaște 🙂 Pe soclul statuii, făcută de o artistă din Cehoslovacia, scrie suficient de criptic, doar pentru cunoscători:
Freddie Mercury, Lover of Life, Singer of Songs 1946-1991
O fană la picioarele sfântului Freddie
Vineri seara am lăsat Montreux-ul în urmă, care se pregătea și el pentru runda a doua de artificii de ziua națională – aici lansate de pe lac – și am plecat în Franța, la vreo 50 de km distanță, unde am găsit o cazare mai omenoasă față de prețurile duble din Elveția. Cu 86 de euro am dormit la un B&B în apropiere de Chamonix, unde ne-am oprit înainte, ca să mâncăm ceva.
Pe malul lacului Geneva am mai găsit diverse chestii interesante de pozat, plus că, pentru prima dată în viață, am intrat și eu într-un cazino, și am văzut cum e acolo:
Ce nu se vede la Mont Blanc, când e înorat
Ne-am întors și a doua zi la Chamonix, căci cu o seară înainte cerul fusese înorat și nu se vedea deloc Mont Blanc-ul. A doua zi nici atât nu s-a văzut, că tot înorat era, iar prețul de 75 de euro de persoană pentru telecabina care te urca la poalele lui ni s-a părut prohibitiv, în condițiile atmosferice date, așa că am plecat mai departe, spre Lyon.
Ghețarul de la poalele Mont Blanc, care probabil o va lua și el la vale la un moment dat
Pe drum ne-am oprit pentru câteva ore și un prânz cu midii în micul orășel Annecy, care era cotropit de turiști. Nu știu dacă era cu ocazia zilei lacului cu același nume, sau așa e de obicei, cert e că nu prea aveai unde să-ți depărtezi coatele de trunchi, în timp ce țineai bine de cornetul de înghețată. În plus am făcut și niscai mișcare, căci orășelul ăla avea zonă de emisii și era musai să ai în geamul mașinii un timbru colorat care să arate cât de poluantă îți e mașina. Cum noi nu aveam (trebuie comandat dinainte), am lăsat-o la marginea orașului într-o parcare și am mers vreo doi km pe jos, până în buricul târgului.
O seară în Lyon
Rhonul la Lyon
Seara am mai luat o cameră la un alt B&B, de data asta în apropiere de Lyon, cu vreo 70 de euro, și am stat până s-a făcut noapte în orașul traversat de Rhon. Lyonul era ceva mai respirabil, deh, e și mai mare, și destul de plăcut. Pentru că și Lyonul are zone din astea de emisii, am lăsat tot așa mașina la periferie și am luat un tramvai până în centru. Ne-am plimbat pe malul apei, am urcat pe un deal până al catedrala lor, pentru care probabil s-a folosit toată foița de aur din oraș, și am constatat încă o dată că alte orașe mari reușesc să-și închidă străzile pentru trafic, și să le ofere cetățenilor, dar Bucureștiul (încă) nu.
Catedrala din Lyon
Dumincă, în drum spre casă, am mai pierdut câteva ore la un parc cu păsăret exotic în apropiere de Lyon (25 de euro intrarea), unde mai degrabă m-au deprimat câteva exemplare de păsări ținute în captivitate – de exemplu colibri. Dar per total parcul e vast și multe din păsările de acolo – organizate pe continente – pare că se simt destul de bine în mediul ăla creat de om. Oricum, am văzut acolo cel mai înalt bambus, și m-am gândit din nou la liliputanul meu, de la moșie, cumpărat acum vreo doi ani și care pare că nu crește deloc. Invidioasă.
Și ultima oprire înainte de a apuca drumul Baselului a fost celebru Dijon, zis și capitala gastronomiei și vinului din Burgundia, unde era cât pe ce să rămânem nemâncați, căci am nimerit, din nou, între orarul de prânz și ăla de cină, cum am pățit și în Portugalia. Și cum eram deja și cam obosiți și flămânzi, nu mâncasem aproape nimic pe ziua aia și era deja spre ora 5 după amiaza, n-am prea gustat capitala gastronomiei, decât după ora 6, când în sfârșit am găsit un restaurant italian unde am reușit să calmăm balaurul.
Dijon, unde se face muștarul burgundez
Am apucat să vedem un magazin cu câteva feluri de muștar, niște străzi pustii cu pietre lustuite de atâția turiști care poposesc pesemne la Dijon la mijlocul distanței dintre țările lor și destinațiile de vacanță – autostrăzile erau pline de olandezi, belgieni și danezi – și multe mese și scaune strânse de la terasele care urmau să se deschidă abia spre seară, când noi aveam să plecăm.
5 euro borcanul, la poarta fabricii
Era duminică seara, noi mai aveam de făcut vreo 250 de km din cei o mie din mini-vacanța de Ziua Elveției, așa că am lăsat restul Dijonului pe altă dată, dacă o fi, și ne-am întors acasă. Pe traseu am plătit o mulțime de bani – taxele de autostrăzi franțuzești – în total mai mult decât un plin de benzină de exemplu. Dar beneficiul a fost că am parcurs această mie de km decent, pe niște asfalt ireal de bun și în condiții de trafic civilizat, fără flash-uri sau alte forme de bullying rutier.
A fost încă una din vacanțele noastre frenetice, „de recunoaștere” cum le zice domnul inginer, ca să vedem unde o fi mai frumos să ne întoarcem vreodată și să aprofundăm. Dar tot el zice și că acolo unde a fost nu mai merge, că lumea e prea mare ca să vezi de două ori aceleași locuri 🙂 Așa că, asta e, să zicem mersi că apucăm să vedem și atât. Ceea ce vă dorim și vouă.
Traseul festiv de ziua Elveției
Ma vad nevoit sa intervin, pentru ca-s patit si am ceva experienta, chiar daca nu mi-a cerut nimeni sfatul. 😀
Daca nu ajungi intre 12 si 2, nu-ti da nimeni de mincare la restaurant, poti sa te si tavalesti pe jos de foame. Exceptie fac locurile pe care scrie „service continu”, dar astea sunt foarte rare. Dar mai bine ajungi pe la vreo 12 decat pe la 1 si jumatate. Dar si mai bine dai telefon si rezervi inainte sa ajungi la usa localului si sa ti se spuna simplu ca nu e loc. Din ce in ce mai des, daca prin minune are loc fara rezervare pe la 1, inseamna ca ceva nu e in regula sau ca ai noroc. Dupa posibilitati, alegi numai ce are de la 4.3 stele in sus pe gugl.
Daca nu te inscrii in orarele astea si nu e duminica dupa amiaza, poti incerca la o boulangerie. Cu putin noroc, poate a mai ramas un sandwich ratacit de la pranz. Sau, daca nu e sandwich, macar o quiche, o salata, un croissant sau un flan ceva si tot e bun. In general, boulangeria este o alternativa budget friendly foarte onorabila: pentru vreo 9-10 euro ai un sandwich (foarte) civilizat, un desert bunut si un suc. Dar tot asa, de la 4.3 stele in sus. Daca nu boulangerie, incerci sa vezi la vreun Franprix, Carrefour city sau consort si iei ceva de pe acolo, mai bine decat nimic. Daca nici asta nu e deschis, asta este, rabzi de foame. A se evita kebab-ul in general, doar daca stii tu ca e ok. Mare noroc ai avut ca a deschis la 6.
E, așa ceva de „grinotat” se mai găsește întotdeauna prin traistă, dar era vorba de mâncare caldă, așezat la masă, să simți că ai mâncat. Bașca faptul că vrei să deguști ceva din gastronomia aia locală celebră. Deci era vorba și de așteptări la mijloc, care întotdeauna îți crează probleme. Altfel, da, știm deja de obiceiul ăsta cu pauza între prânz și cină, la popoarele astea ajunse la un anumit nivel de civilizație 🙂 Din păcate plimbările astea ale noastre sunt mai mereu lipsite de ceea ce se cheamă organizare pe ore, sunt întotdeauna impulsive și deschise către orice oportunități ar putea apărea pe un panou la marginea drumului.
Cand l-am vazut prima oara mi-am lasat inima pe malul lacului Leman, undeva printre viile dintre Lausanne si Montreux.
Intre timp am mai vazut o Norvegie, o Islanda, a mai scazut admiratia, dar tot e fain si civilizat acolo, ajunsesem sa-l inteleg pe regele Mihai ca s-a stabilit la Versoix.
Daca va mai duceti recomand neaparat si o croaziera cu barca pe lac, noi am vazut casa lui Chaplin, e tare frumos si linistit parcul, si Yvoire, dar tot asa, sa va faceti rezervari din timp la restaurant, noi am gasit ce-a mai ramas, n-a fost rau, de acolo am ramas cu branza de capra cu miere pe paine prajita cu maia.
De unde aflu cu această ocazie că Lacului Geneva i se mai zice și Leman 🙂 Nu știam că și Casa Chaplin e pe acolo, o s-o caut data viitoare, cât despre cei care s-au stabilit acolo, deh, trebuie să-ți mai dea și mâna, că nu e așa ușor pentru oricine.