O idee de vacanță pentru copilul din tine

Dacă tot am fost acuzată că glorific locurile astea prin care ne-am mutat – și așa e, le cam glorific – am zis să le fac și reclamă directă, că poate a prins pe careva dintre voi vara fără planuri de concediu.

De altfel nici nu e greu de promovat, că zona se află la maxim o oră distanță de o mulțime de locuri în care indiferent cât de cârcotaș ai fi, tot găsești ceva să-ți placă. Numai marea nu o are aproape, dar nevoia de bălăceală e suplinită destul de bine de lacuri, râuri și ștranduri. Oricum aici nu te sufoci de cald ca pe la noi – de vreo săptămână tot plouă și sunt maxim 25 de grade -, așa că nici nevoie de bălăceală nu e așa mare.

Ce se găsește pe aici:

• niște munți – în Elveția, la tot pasul, sau poți să dai o fugă în celebrii Pădurea Neagră din Germania, sau în Vosges-ul franțuzesc;
• niște vii – dacă îți place să și deguști câte ceva, o poți apuca pe vreunul din drumurile vinului franțuzesc, prin tot felul de sate pitorești, înconjurate de dealuri cu vii trasate cu rigla (dar cică a fost secetă anul ăsta și strugurii sunt mici, se plâng viticultorii);
• niște trasee velo – poți să mergi cu bicla pe malul Rhinului din Elveția, prin Germania și Franța, și în general peste tot pe aici șoselele sunt dublate de o rețea vastă de drumuri pentru biciclete, așa că dacă te țin „obrăjorii” poți să faci zeci-sute de km pedalând;
• câmpuri cultivate și irigate pe care să le admiri cu pizmă, că-s mai frumoase ca holdele tale din țară.

Pe scurt, zona nu te lasă deloc să stai în casă în week-end. De exemplu week-end-ul trecut noi am fost la vreo 20 de km distanță, în orașul Mulhouse (FR), să vizităm Muzeul electricității, pentru că fusesem cu o săptămână înainte tot acolo la Muzeul trenurilor și primisem o reducere și pentru ăsta al electricității. Dar fiindcă ne-am lălăit n-am avut timp să le vizităm în aceeași zi.

Așa că, m-am gândit eu, zona asta s-ar preta foarte bine pentru un city break sau chiar la o săptămână de vacanță, cu mai puțin city și mai multă natură, cu copilul curios sau doar cu copilul din tine, în bogatul ținut zis și dreilande, adică punctul în care se întâlnesc trei țări. În cazul nostru Franța-Elveția-Germania. Motoarele Europei, cum le mai zice pe la știri..

Drumul până aici – de la 20 de euro

Se poate face cu compania noastră națională de rate aeriene, Wizzair (să-l țină Dumnezeu sănătos pe autocratul ăla de Orban, că cine știe ce se întâmplă cu wizzu dacă o pica el), care are zboruri directe București-Basel, momentan de pe Otopeni, dar din octombrie cică le va muta pe Băneasa. Dacă vă căutați bilete din timp, adică cu vreo două luni înainte, aveți ocazia să găsiți și cu 20 de euro bucata, one way, ceea ce e mai ieftin decât o shaorma la Dristor.

Basel este destul de bine conectat și cu alte locuri, pe micul aeroport de aici zboară în toate direcțiile Easyjet-urile mai des decât vine 335 la Casa Presei.

Odată ajunși aici, vedeți că aeroportul are ieșire și spre Franța și spre Elveția, și sunt puse una lângă alta, la derută. Dacă vreți să vă coste un drum cu autobuzul, până la prima gară, un cât de cât normal 3 euro, ieșiți spre Franța. Dacă nu, împușcați francul.

Nu e nevoie de vize, căci suntem în UE, și chiar în Elveția se poate intra la fel de liber, că e și ea în Schengen (dar aici așteptați-vă la controale inopinate). Pentru copiii care nu au buletin, e nevoie de pașaport.

Cazarea – cât vă dă mâna

Se găsesc bnb-uri peste tot, în toate orășelele mici sau satele din jurul aeroportului, pentru diverse buzunare și gusturi, dar e drept că prețurile nu sunt de România, ci de Europa centrală. Fiecare sat e dotat și cu o gară de unde veți putea lua trenuri către diversele destinații alese. Sau închiriați o mașină, dacă vă place să fiți mai flexibili, însă și astea sunt cam scumpuțe pe aci, în funcție de sezon.

Concret, de la aeroportul din Basel (care de fapt e pe teritoriul francez și se numește Basel-Mulhouse-Freiburg) până la Mulhouse – orașul cu muzeele – aveți un autobuz direct de la aeroport (ieșirea spre Franța, da?) până la gara din Saint Louis (3 euro/călător), de unde aveți trenuri spre Mulhouse la fiecare jumătate de oră. Cazarea o puteți găsi în unul dintre aceste orășele, pe care să-l folosiți ca bază a vacanței, poate chiar la Mulhouse. Că doar nu vă dau afară banii din casă să vă cazați în Elveția 🙂

Mâncarea

Dacă vă place să mâncați acasă și să vă luați câte ceva la voi, ca să vedeți cât mai multe, aflați că prețurile în supermarket-urile franceze și germane sunt la fel ca alea din România, ba chiar mai mici pe alocuri, că n-au TVA-ul așa mare pe aici 😉 Așa că intrați cu încredere în vreun E.Lecrerc, Intermarche sau Kaufland, Lidl sau Aldi, veți găsi tot ce vreți.

În rest, după gusturi și nevoi, restaurante sunt peste tot.

Muzeul trenurilor – Cite du train

Este amenajat de SNCF – adică CFR-ul franțuzesc, care zice că datează din 1937, de la naționalizarea căilor ferate franceze – și adună în vreo două hangare trenuri de la primele locomotive cu aburi, de la 1844, până la cele mai moderne TGV care au depășit 570 de km/oră în 2007, un record de palmares, că în rest merg cam cu 300 de km/oră.

Trenurile nu sunt doar expuse, ci în unele te poți și urca, ca să experimentezi senzațiile de la diversele clase de călători. Adică să vezi cum mergeau și alde Gavroche, și madamele Bovary, dacă n-ar fi avut trăsură 😉 Mă rog, în unele vagoane de săraci te poți urca, pe alea de bogați poți doar să le admiri din spatele geamului, că nici la muzeu nu e chiar așa pentru toți nespălații.

Explicații scrise în franceză, engleză și germană sunt peste tot, dar unele au și puneri în scenă audio-video, cu manechine care stau fie la clasa a 3-a fie la clasa pentru bogați, și fac schimb de impresii, ca tot omul în tren, despre mersul lucrurilor în lume, la vremea aia.

Printre exponate sunt și trenurile imperiale (al lui Napoleon al III-lea) și trenul prezidențial și Citroenul cu care s-a plimbat generalul De Gaulle din ’55 până în anii ’60.

Piesa care ne-a atras atenția, nouă românilor, a fost un vagon Sprague de metrou parizian din 1928, în care, n-o să vă vină să credeți, am găsit niște panouri publicitare la „Roumanie Terre d’Harmonie” – cu Dunărea, Delta, mănăstirile din Bucovina și firește plajele aurii de la Marea neagră. Așadar, în metroul parizian în perioada interbelică se făcea reclamă la eterna și fascinanta Românie.

Ce mi-a mai atras atenția la muzeul trenurilor a fost faptul că trenurile moderne, mai cu seamă TGV-urile, au beneficiat de mințile strălucite nu numai ale inginerilor, ci și de ideile designerilor, de exemplu un anume Jaques Cooper, care la 35 de ani a fost însărcinat să facă designul interior și exterior al TGV 001, după ce se remarcase în designul de automobile, elicoptere și alte chestii de pe lângă casa omului. Carevasăzică s-a pus ceva talent în conceperea și amenajarea trenurilor, nu au fost și nu sunt nici azi niște cazane pe roți pentru încasat indemnizații prin consiliile de administrație.

La Muzeul trenurilor, copilul (din voi) poate să vadă exact și câte straturi sunt îngropate sub niște șine de cale ferată, ca să țină tonele alea de oțel și marfă, sau ce se ascunde sub caroseria unei locomotive, cum dădeau la lopată pe vremuri fochiștii ca să țină trenul cu aburi în mișcare și cum se transformă cărbunele în abur, iar aburul în energie.

Ca să afle cum merg și trenurile electrice trebuie să intre a cote, în Muzeul electricității.

Muzeul electricității – Musee Electropolis

Eu aici am fost ca ăla care vede prima dată girafa. Am rămas mult în urma tuturor vizitatorilor, stând să citesc fiecare panou cu fiecare poveste în parte, până când a venit domnul inginer după mine înapoi, pe unde rămăsesem, să-mi zică că dacă nu ne grăbim ne închid ăia în muzeu cu alde Amper și Volt, că se termina programul.

Pentru unul fără cunoștințe tehnice, ca mine, care până nu demult nu pricepeam deloc de exemplu de ce se cheamă kW/oră (până când nu s-a chinuit domnul inginer într-o zi să-mi explice), muzeul electricității te ia încetișor de mână și-ți arată întregul proces al cunoașterii: de la cum au observat oamenii fulgerele pe cer, cum au făcut pila electrică, bateria sau cum au ajuns să descopere electromagnetismul și cum au dat drumul kilowatului în lume.

Mi s-a părut că cea mai bună parte a muzeului este cea în care sunt spuse (suficient de scurt cât să nu plictisească) poveștile oamenilor care au avut câte un aport destul de important în istoria electricității încât numele lor au devenit ulterior unități de măsură pentru chestiile descoperite de ei: intensitate, putere, etc. Iar punctul comun al majorității acestor povești este că în general au fost oameni mai degrabă autodidacți – de exemplu lui André-Marie Ampère (de unde avem amperul) i-a pus tac-su în brațe o enciclopedie și l-a lăsat singur în biblioteca familiei, fiind adeptul gândirii lui Rousseau care zicea că copiii (băieții, mai ales, că fetele foloseau la altceva) nu trebuie să urmeze o formă de școlarizare formală, ci să se educe în natură…

Ce mi-a mai rămas din poveștile astea, a fost cum un tip, Carlisle parcă, a făcut un experiment cu o pilă electrică băgată în apă, despărțind apa în două, cum ar zice în cărțile sfinte, decât că în hidrogen și oxigen. Așa s-a demonstrat, cu ajutorul electricității, la 1800, formula apei, care fusese stabilită cu vreo sută de ani înainte de Lavoisier. Te face să te întrebi din ce sunt făcuți oamenii ăștia geniali, care în condiții mai mult decât rudimentare au fost capabili, de-a lungul istoriei, să se ridice deasupra tuturor și să descopere sau să inventeze ceva ce majoritatea nici măcar nu visa. Asta mi s-a părut întotdeauna fascinant și mă gândesc care or fi oamenii ăia contemporani nu noi, care peste 100 de ani vor fi puși prin muzee? Foarte probabil nici nu-i sesizăm sau, mai rău, îi ridiculizăm.

De fapt plecând de la muzeul ăsta la asta m-am gândit o vreme, cum omenirea asta n-a prea apreciat în general geniile astea, deși numai de pe urma lor a evoluat și trăit din ce în ce mai bine. Ba pe unii chiar i-a ars pe rug sau i-a belit prin pușcării, pentru că nu corespundeau standardului uman modest în care ne încadrăm majoritatea proștilor de pe lumea asta.

În fine, la muzeul electricității mai există și o mulțime de aparatură electro-casnică de primă generație (că acuma toate sunt de ultimă…), poți vedea acolo mașini de spălat, frigidere, televizoare, aspiratoare, unele și cu sloganele publicitare ale vremii care, firește, strigau sus și tare că așa se „eliberează” femeia.

În timpul turului ai ocazia să participi și la niscai experiemente practice, mai ales dacă înțelegi franceza – eu am înțeles cam jumate din ce a turuit domnișoara aia, care ne-a arătat cum circulă curentul, cum funcționează o cușcă Faraday și i-a făcut unei doamne din audiență să i se ridice părul în cap, cu ajutorul curentului. O chestie pe care copiii probabil o vor gusta, dat fiind că poza unei fetițe cu părul măciucă tronează chiar la intrarea în muzeu.

Iar în final puteți vedea expusă și huruind marea mașină Sulzer-BBC, datorită căreia de fapt a și fost creat muzeul. Mașinăria asta, care ocupă ditamai hala, a furnizat energie electrică filaturilor D.M.C. (Dolfus, Mieg și Co.) din Mulhouse între 1901 și 1953. A fost salvată de la distrugere în anii ’80 datorită unor oameni care au înțeles că pot scoate bani cu ea, nu doar recuperându-i fierul vechi, a fost restaurată și transferată în clădirea principală a muzeului. Ceea ce este denumit în mod obișnuit „Marea Mașină” este astăzi mândria patrimoniului industrial al orașului Mulhouse.

La muzeele astea două se poate descoperi practic cam ce se învață teoretic și destul de ermetic, la școală.

Observatorul de avioane din Blotzheim

Dacă tot veniți cu avionul și mai ales cu un copil curios, e păcat să nu vedeți și cum decolează-aterizează alte avioane, spectacol gratuit și liber pe care îl puteți găsi în capătul pistei aeroportului din Basel. Spre deosebire de alte țări secretomaniace, ca România, aici nu te ia nimeni în goană din preajma aeroportului, dacă vrei doar să te uiți la avioane, cum mi s-a întâmplat mie anul trecut, când am mers în capătul pistei la Otopeni, cu niște copiii, ca să vadă și ei avioanele pentru prima dată. Am stat dincoace de gardul aeroportului, pe un drum accesibil oricui din marele giratoriu de după terminalul plecări, și ne-am uitat cum decolau avioanele. După ce am văzut vreo două, și copiii erau în extaz, au apărut niște doamne trupeșe, într-o mașină de pază, și ne-au admonestat că nu știm că nu avem voie acolo?!, că hai că am văzut destule avioane, să ne cărăm, ceea ce am și făcut, cu senzația că am încălcat vreo lege de securitate a statului.

În fine, aici nu numai că nu te ia nimeni în goană, dar au și amenajat la capătul pistei un foișor din lemn în care te poți sui ca să vezi mai bine avioanele care vin și pleacă. În jurul foișorului sunt și câteva mese și bănci, ca să bei o bere dacă vrei, cât aștepți să vină avionul ăla mare pe care-l urmărești pe radar. Sunt unii și cu aparatură profesionistă de fotografiat și nu se isterizează nimeni că vreun nebun ar putea să tragă cu praștia după avioane. Inconștienți. Probabil, nu știu ăștia cum e cu securitatea zborurilor ca noi ăștia care i-am dat pe alde Coandă și Vuia omenirii.

Conform totemului de la fața locului, observatorul ăsta a fost făcut în 2002 și poartă numele lui Gerard Peche, primul controlor aerian al aeroportului, între 1946 și 1954.

Mulhouse – Colmar – altă mică Veneție – Ribeauvillé

Dacă aveți timp și vreți să mergeți un pic mai departe tot în Franța, dați de Colmar, reședința de județ a ținutului ăsta numit Haut Rhin. E un orășel ceva mai mare decât Mulhouse, tot cu un centru istoric bine conservat, ca și Mulhouse, dar care are în plus un mic canal cu bărci și vreo două podețe peste el. Case tipic alsaciene, decorate pecum casa Miței Biciclista de la noi în sezonul de iarnă, decât că la ei astea sunt mai vechi și decorate tot timpul, nu doar la ocazii. În centru se mănâncă și se bea, pesemne destul de bine, judecând după faptul că e coadă pe la terasele alea.

Noi am mâncat o Tarte flambée, un soi de pizza franceză, cu un blat foarte subțire și crocant și diverse chestii pe deasupra lui. Not great, not terible, vorba lui Larry David, dar dacă e caldă e bună și merge cu bere. Și costă în jur de 13-16 euro.

Și mai departe de Colmar, la câțiva km, nimeriți într-o frumoasa zonă viticolă, unde noi am vizitat orășelul Ribeauvillé, dar sunt destule ca el pe acolo. Zona merită ceva mai mult decât un week-end, de exemplu merită explorată pe bicicletă, eventual în sezonul în care se culeg viile. Peisajele sunt frumoase și nici vinul nu e rău.

Până aici am acoperit maxim 100-150 de km numai în Franța (Basel-Mulhouse-Colmar-Ribeauvillé). Dacă vreți să faceți însă trei țări odată puneți piciorul și peste Rhin, în Germania și Elveția.

Cum izvorăște Dunărea din Munții Pădurea Neagră

 

Tot în limita a o sută și ceva de km, în Germania  (ținutul Baden-Württemberg) puteți merge prin Munții Pădurea Neagră, de unde am învățat noi la școală că ar izvorî Dunărea. La fața locului veți afla că de fapt acolo de unde începe Dunărea oficial se unesc două ape mai mici, Brigach și Breg, care vin și ele de pe undeva. Deci nu e un izvor repede și rece, care se ițește neașteptat de sub o piatră, dacă așa v-ați fi așteptat. Zona e frumoasă pentru că are și trasee montane, dar și tot felul de alte atracții colaterale, ca într-o țară normală la cap, care știe să-și pună turistic în valoare toate atributele.

Un alt obiectiv pe acolo ar fi lacul glaciar (sau glacial) Titisee, unde vara se dă lumea cu barca sau se scaldă, iar în localitatea de pe mal se tratează balnear pentru diverse nevoi. Iarna, dacă îngheață suficient apa, cică se și patinează pe el. N-am prins așa ceva, iarna trecută n-a fost suficient de iarnă.

Tot prin zonă, la vreo 50 de km distanță de Basel, este Blackforestline, un pod suspendat deasupra unei văi în Pădurea Neagră. Costă 12 euro ca să-l traversezi dus întors și unii ar putea aveau rău de înălțime dacă se uită în jos. Dar zona e frumoasă. După ce te dai jos de pe pod, în capătul celălalt, poți să faci un traseu prin păduri până jos, sub pod, unde curge cascada asta care se zărește și în poză.

Dacă nu aveți timp să faceți trei țări odată, dar măcar vreți să vă lăudați, puteți să mergeți pe puntea pietonală care traversează Rhin-ul din Franța în Germania și de unde puteți să aruncați cu pietre și în Elveția 🙂 Dreilandereck se numește și se clatină mai puțin decât Blackforestline când mergi pe el. E frumos la apus, după cum se vede, dar nu numai.

Bineînțeles, un fel de mâncare întâlnit peste tot în Germania este currywurstul cu cartofi prăjiți, plus nelipsita bere. Probabil e cea mai ieftină mâncare pe care o poți găsi pe stradă și inclusiv la restaurante.

Basel și gata

A treia țară, care le și întrece, Elveția, e destul de mică încât dacă-ți pui mintea o traversezi într-o zi. Dar dacă faci asta nu vezi nimic, decât niște munți frumoși, niște pajiști verzi ireale și adulmeci un pic mirosul bunăstării, după cum s-a exprimat cineva, referindu-se la aproape permanentul miros de balegă, care se simte prin Elveția.

Și asta dacă ai noroc să circuli pe autostrăzi și drumuri la suprafață, căci elvețienii au și o grămadă de tuneluri și multe porțiuni de autostradă îngropate, așa că dacă traversezi Basel-ul de exemplu, pe autostradă, nu vezi mare lucru din el. În general în drumuri de maximum 100 de km/sens, cu mașina sau cu trenul poți ajunge oriunde de la Basel, la Zurich, la Lucerna sau în diverse alte zone unde te împiedici de vreun munte sau vreun lac care-ți taie respirația sau vreun sat bucolic. Aici cred că e nevoie de mai mult timp și bani așa că să zicem că în week-end-ul sau săptămâna asta de vacanță v-ați putea limita la orașul Basel, care are câteva oportunități, chiar dacă nu te dă pe spate.

Atenție la vigneta! Dacă închiriați mașină și aveți de gând să intrați cu ea în Elveția e bine să verificați dinainte dacă respectiva mașină are și vignetă de Elveția, că dacă nu, e musai să-i cumpărați voi. Costă 40 de franci elvețieni și e valabilă din momentul achiziționării până în anul următor în ianuarie. Din punctul ăsta de vedere, iată, România umilește Elveția la capitolul costuri, căci de la 1 septembrie vigneta românească se face 50 de euro. Că nu se putea circula pe cioturile alea de autostradă și drumurile „expres” cu mai puțin decât plătești în Elveția.

Basel nu e ceea ce ai aștepta, să zicem, de la un oraș turistic, dimpotrivă, la prima vedere pare că nu se întâmplă nimic, lumea lenevește pe malurile Rhin-ului, la câte o terasă, biciclește sau chiar se lasă în voia apelor râului, cu hainele băgate într-un balon legat de purtător. Am văzut mai multă animație în perioada Eurovision, când erau mici concerte pe stradă peste tot și hoarde de turiști. În rest pare să fie mai degrabă orientat spre calm și relaxare, ceea ce e de admirat.

De exemplu aici n-ar fi indicat să mergeți cu mașina, căci orașul nu e prietenos cu mașinile, ci cu bicicletele și mersul pe jos. Ceea ce trebuie să admit că e reconfortant, ca pieton, dar stresant ca șofer.

Există, firește, și aici niște muzee, de exemplu am auzit că e celebru și interesant muzeul jucăriilor. N-am ajuns la el, în schimb am fost într-o zi la Muzeul Tingueli, pe care nu l-am înțeles deloc și am rămas cam frustrată din cauza asta.

Orașul mai are o catedrală gotică dar în care n-am intrat niciodată pentru că de câte ori m-am nimerit pe acolo era închisă, și o primărie spectaculoasă, roșie ca focu să n-o deochi.

Nici arhitectural nu sare în ochi prin ceva anume, are un centru vechi bine conservat, ca toate orașele vestice, plus o zonă așa zis modernă, unde tronează niște turnuri înalte în care se află celebra industrie pharma. În rest, cartiere cotropite de verdează și calm.

O experiență ieftină (parcă 2 franci) și amuzant-interesantă este o traversare a Rhin-ului cu o barcă purtată de la un mal la altul doar de curentul apei. Probabil e cel mai ieftin lucru pe care poți să-l faci în Basel, în afară de a te plimba cu bicla proprie, care e gratis 🙂 În rest, da, cam tot ce ține de Elveția este scump în draci și când ai la dispoziție celelalte două țări parcă nu e musai să te duci acolo. Sau, mă rog, poate nu i-am prins noi gustul, mai avem timp.

Am și mâncat de câteva ori prin Elveția, dar nimic spectaculos (în afara prețului) sau „tradițional”.

Cel mai frumos obiectiv – lipsa granițelor

Cam atât am explorat noi în jurul casei, de un an – în curând – de când suntem pe aici. Probabil e doar o mică parte din ce oferă zona și alții, mai vechi pe aici, ar fi mai în măsură să dea sfaturi turistice. Așa că, dacă sunt cunoscători pe aici, le primesc și eu cu interes. Sfaturile 🙂

Ceea ce vreau să subliniez, deși am mai spus și cu altă ocazie, este ceea ce eu apreciez cel mai mult aici, și anume spiritul acestor locuri, care după părerea mea este exact esența Uniunii Europene. De când suntem aici am bătut locurile astea trecând înainte și înapoi de nenumărate ori dintr-o țară în alta și nu am simțit niciodată – cu excepția Elveției, unde v-am zis că mai există controale surpriză – că suntem priviți cu suspiciune sau că se schimbă ceva.

Uneori poți trece dintr-o țară în altă fără să știi, pentru că nu numai că nu sunt granițe sau posturi de control vizibile, dar nici nu se schimbă mare lucru în topografie. Dimpotrivă, mai degrabă în România se simte/vede când treci dintr-un județ mai bogat/bine administrat în altul, de exemplu din Ilfov în Călărași, dar aici abia dacă observi că ai ieșit din Franța și ai intrat în Germania sau Elveția. Drumurile sunt la fel, serviciile, casele, peisajele.

Oamenii vorbesc limbi amestecate, la fel de amestecate sunt viețile lor, felurile de mâncare, obiceiurile. Cumpărăturile se fac acolo unde fiecare găsește ce-i place, fără să țină seama că e la el în țară sau dincolo. Elvețienii își mai controlează cetățenii la cumpărăturile cu care vin din afară, ca să-și protejeze scumpeturile lor de prin supermarket. Uneori Germania e mai ieftină decât Franța, impozitele diferă dintr-o țară în alta și oamenii au libertatea de a se muta/stabili și munci acolo unde li se pare mai convenabil, fără efort sau piedici birocratice.

Ceea ce e de luat de aici este că viața e bună atunci când oamenii sunt liberi să aleagă cum și unde doresc să trăiască, pentru că în esență nu sunt deosebiți decât de stema pe care o poartă eventual pe actul de identitate, dar asta nu înseamnă nimic extraordinar în viețile lor de zi cu zi. Nu știu, probabil că și naționaliștii lor se cred buricul pământul, ca peste tot, alegând să nu vadă că asta a dus în trecut la orori și războaie, dar în general, slavă UE, asta deocamdată nu se vede cu ochiul liber.

Mie una asta mi se pare „țara” ideală în care să trăiești. Păcat că noi am ajuns aici poate la spartul târgului. Dar vă dați seama că oamenii ăștia trăiesc aici așa de zeci de ani? Ce noroc!

Despre autoare: în inima ei tot o țărancă din Bărăgan a rămas, cum vede un balot de paie aici, cum se pozează cu el 😉

Tags: Basel, cite du train, Colmar, Elveția, Germania, munții pădurea neagră, musee electropolis, muzeul electricității, muzeul trenurilor Mulhouse, slider, vacanță Franța