Vacanța 2025 – Champagne, încoronări, arderi pe rug, războaie și debarcări (I)

Avea să nu mai fie așa de cald, și apucam să vedem și nițică mare. Fie ea și mai rece. Căci vara fără plajă e ca iarna fără murături, dacă nu apuci să te scalzi măcar de câteva ori în apele alea verzi de pe litoralul bulgăresc. Iar eu nu le-am mai văzut deja de doi ani de zile.

Am mai ezitat o dată înainte de plecare, când am văzut prognoza meteo care zicea nu numai de ploi, dar și mai frig decât normalul perioadei, și ne-am gândit dacă nu cumva o alegere mai bună ar fi Corsica. Tot teritoriu francez, dar ceva mai cald decât nordul îndepărtat. Până la urmă am zis să ne ținem de plan (deși nu aveam niciun plan de fapt), că n-o fi dracu așa negru cu ploile alea.

N-a fost negru, dar umed a fost. Ne-a plouat în continuu la dus și la întors, iar cât am stat acolo am trecut prin toate anotimpurile, numa zăpadă n-am avut. Am parcurs fix 3000 de km pe traseul: Basel-Nancy-Reims-Rouen-Le Havre-Caen-Mont Saint Michel-Saint Malo-Le Mans-Tour-Valea Loarei-Orleans și înapoi la Basel și am scurtat vacanța cu două zile din cauza ploii. Drept e că deja ajunsesem la saturație și nu mai intra niciun obiectiv, nici măcar pe dungă, dar un rol esențial l-au avut frigul și ploaia în decizia de a ne întoarce mai devreme.

Dar, așa murată cum a fost, tot s-a văzut câte ceva și în vacanța asta, așa că o să scriu și de data asta impresiile, căci după cum am mai spus de multe ori, blogul ăsta e hardul meu extern. În plus, sunt liniștită că nu sunt mulți ăia care mai intră pe aici, ca să fiu acuzată că le alimentez și eu dismorfia de călătorie 😉 Cine e nebun să meargă pe urmele noastre?!

Probabil o să iasă lung, ca de obicei, așa că voi împărți toată tărășenia în câteva episoade:

1. Champagne, Monet, Ioana d’Arc
2. Plajele debarcării și muzeele de război
3. Experiența cu balonul și datul din aripi
4. Mont Saint Michel și Saint Malo
5. Valea Loarei cu castelele ei

Champagne, Monet (casa și grădina), Ioana d’Arc

Cum am zis, planul a fost schițat destul de străveziu de la plecare. Știam unde vrem să ajungem, dar ca de obicei am stabilit că ne mai oprim pe drum, în funcție de atracțiile de moment. Ce-i drept domnul inginer avea niște ținte mai bine conturate în minte, spre deosebire de mine, care ca întotdeauna mă las purtată de val.

Drumul

Singurul lucru sigur a fost că nu vrem să mergem pe autostrăzi, ca să nu plătim piperatele lor taxe de drum – cam 10 euro la suta de km, ceea ce e incredibil de mult. Dar alegerea nu a fost grea, pentru că francezii au niște drumuri naționale și județene mai bune decât multe din autostrăzile de la noi, singura limitare fiind viteza – 90-110 km/h – dar unde ne grăbim așa, că doar eram în concediu. În plus, pe drumurile astea vezi și tu Franța aia profundă, care s-a dovedit frumoasă, cum ne așteptam. Și are la vaci pe toate câmpurile alea, de te și miri cum de nu sunt francezii recunoscuți pentru brânză… 😉

Prima oprire a fost la Nancy, unde am vrut mai mult să facem o pauză și, dintr-un noroc, s-a oprit și ploaia un pic. Ne-am plimbat prin centrul istoric, în mijlocul căruia tronează o piață cu laturi făcute din palate impresionante, de la 1700, și niște porți impozante (cu mult aur). În mijlocul pieței e statuia unui Stanislas – înțeleg că a fost de fapt un rege al Poloniei, dar la un moment dat a ajuns să fie și Duce de Lorena și să sistematizeze Nancy-ul.

Orașul era destul de pustiu în rest, pentru că toată lumea era îngrămădită la un târg de carte, organizat între palatele astea și un mare parc adiacent. La intrarea în târgul de carte ne-au controlat la buzunare și sacoșe, semn că pe la ei cultura se ia foarte în serios. N-am stat mult acolo, că la câtă franceză știm noi ne-am simțit proști.

Cine nu era la târgul de carte stătea la coadă ca să intre la diversele muzee de artă din palatele alea din piață. Lume cultă. Fiind un oraș universitar, probabil urma să se mai anime către seară și cârciumile, dar noi n-am mai stat să vedem asta.

Am plecat ca să ajungem și să înoptăm la Reims, unde de fapt ținteam să vedem și regiunea Champagne. Ăsta a fost obiectivul meu, că eu duc greul bulelor în familie 🙂

Cazarea

De-a lungul întregii vacanțe, cu o singură excepție, am ales să ne cazăm la categorie B&B, cu self check-in și prețuri medii (60-80 euro/noapte). Cauzele sunt multiple, în primul rând am constatat că pentru o singură noapte de popas condițiile sunt mai mult decât decente la hotelurile B&B, iar faptul că poți rezerva chiar și cu câteva ore înainte, de pe drum, e un mare plus pentru genul de vacanță cu care ne îndeletnicim noi. Indiferent când ajungi, bagi codul primit prin email și intri în camera în care știi la ce să te aștepți: lenjerie albă, o saltea bună, dotări minimale și o baie cu apă caldă. Ce-ți trebuie mai mult?

Dar mai sunt și excepții. Prima cazare din seria asta, la Reims, a fost de strâmbat din nas, mai ales pentru un nas pretențios ca al meu. Am stat într-un apartcity în care probabil nu se mai curățaseră budele de la înființare sau nu auziseră de perie de WC și Domestos. De fapt chiar peria aia era ruptă, iar femeia de serviciu o fi avut vreo depresie sau ceva, de vreme ce era clar că nu-și făcea treaba. Nu mai zic de numeroasele fire de păr de sub cearceaf – da, uneori mai verific și salteaua – și alte neajunsuri. Din fericire nu avea ploșnițe. Cred.

Dar, cum se întâmplă adesea cu cățeaua fudulă, care stă cu coada pe sus, acest apartcity avea pretenția să triezi gunoiul ca nicăieri în altă parte. Mai exact, pe lângă coșul de gunoi cu două compartimente, puseseră deasupra și o pungă de hârtie destinată deșeurilor vegetale, din care urma să se facă compost. Frumos, eco, probabil și piatra aia maronie din fundul budei se datora tot silinței pe care – se afirma prin toate afișele – și-o dădea hotelul ca să nu polueze cu substanțe chimice agresive.

Mă rog, povestesc de cazarea asta în special pentru că demult nu mi-a mai fost așa silă să mă culc pe un pat și să stau pe un wc, și pentru că acolo, din păcate, am stat două nopți. Deci m-a marcat 🙂

Champagne la toată lumea, cu rezervare

E toamnă, tocmai s-au cules viile, cât de greu poate fi să vizitezi o cramă și să vezi cum se face vinul?! Fie el și șampanie. Ne gândeam că dacă ar fi fost la noi, când e gata tulburelu’, sfârâie peste tot grătarele de pastramă și gâlgâie pocalu’, vorba poeziei. Chiar așa, cum s-o zice „must” în franceză?

Totuși a fost greu să găsim o casă de vinuri care să vândă un tur cu degustare pe loc. Căci, ca și la cazare, noi suntem adversarii nedeclarați ai rezervărilor planificate și făcute cu timp înainte. Am mai nimerit și într-o zi de luni, când și la muzeu e închis, darmite la cramă. Inițial ne-am documentat pe net ca să vedem care sunt în apropierea orașului Reims. Toate aveau review-uri entuziaste, dar la fața locului s-a dovedit că multe erau închise. Ba unele erau în niște sate la fel de pustii, de te întrebai dacă nu cumva totul e o butaforie. În spatele mult prețuitei denumiri de orgine controlată – Champagne – fiind de fapt niște băieți care îmbuteliază niște sticle în depozite și le pun etichete prețioase ca să le ia banii la fraieri.

Ce-i drept zona e frumoasă. Dealuri acoperite cu vii trase la linie, cât vezi cu ochii, ici-colo sate mici cu case vechi, dar bine îngrijite. Peste toate ni s-a mai arătat și curcubeul după o ploaie, nori fotogenici, ce mai, totul părea pus cu mâna.

Până la urmă am dat peste o casă de vinuri mai mică, și deci cu mai puține pretenții. Am cumpărat un tur ghidat cu degustare, pe care a trebuit s-o duc singură, căci cineva trebuia să mai conducă și mașina după aia.

Turul s-a rezumat de fapt la niște vorbe turuite de o englezoaică, care probabil spusese poezia aia de sute de ori, într-o cramă lungă în care erau puse la decantat câteva mii de sticle de șampanie din recoltele din anii trecuți. Sticle pe care am fost atenționați în mod expres să nu le atingem, că pot exploda. Mă rog, cred că e mai mult o legendă, căci la final am întrebat-o pe ghidă câte sticle explodează în timpul procesului de rotire periodică a sticlelor, în timpul fermentației? Și a zis că în ziua de azi nu se mai întâmplă așa des, ca pe vremuri, căci nu se mai fac sticle așa proaste. În plus nici rotirea nu se mai face manual.

Am aflat că creșterea strugurilor pentru șampanie nu e lăsată la voia întâmplării. Sunt niște condiții care încep cu distanța standard între rândurile de vie și sfârșesc cu culegerea manuală a recoltei (motiv pentru care e nevoie de mii de mâini în sezon, când culege toată lumea via), ca nu cumva strugurii să se amestece sau să se deterioreze în proces. După asta se zdrobesc și se combină în funcție de diversele soiuri pe care casa respectivă le produce, firește și aici nimic nu e lăsat la voia sorții, practic dacă e s-o credem pe ghida aia, treaba e mai aproape de fizică cuantică decât de o banală drojdeală din care iese vinul, fie el și cu bule.

Un rol important în produsul final îl joacă și terenul și mediul înconjurător. Aici ghida n-a intrat în amănunte că probabil nici ea nu le știa. Sub dealurile alea pe care crește via de champagne, în cursul ghiorlănirii pentru amenajarea cramelor, au fost descoperite rămășițe ale mării care acoperea acum câteva mii de ani pământurile astea. De aia unele crame oferă acum tururi în care îți arată și niscai fosile de melci și alte vietăți marine.

Piatra scoasă din acțiunea de săpare a cramelor a fost folosită la construcția caselor. Majoritatea celor vechi încă mai păstrează vizibil pe fațade piatra asta, și au un aer interesant.

Concluzia cu care am ieșit din turul ăla a fost aceeași cu care am intrat, că cea mai bună șampanie e aia care-mi place mie, o afirmație cu care a fost de acord și ghida. Am întrebat-o la final dacă francezii au ceea ce noi numim must, a stat să se gândească și a zis că s-ar putea să fie ceva, dar nu era sigură, și oricum ei acolo nu se încurcă cu așa ceva. De aia zona aia este probabil singura în istoria lumii care a dat numele celei mai celebre băuturi. Căci altfel ce bea toată lumea la bucurie s-ar fi chemat Cotnari sau Drăgășani, nu șampanie.

După turul cu degustare am mai vizitat și muzeul șampaniei, care e amenajat în palatul unei alte case de șampanie, pe un bulevard pe care se găsesc probabil cele mai celebre mărci locale. E strada opulenței, unde palatul Moet&Chandon stă față în față cu primăria și o face de râs prin opulență. Nu că primăria ar arăta rău, că din taxele atâtor producători de șampanie sigur s-a strâns câte ceva și pentru clădirile publice.

Reims, unde erau unși regii

Reims este orașul în care au fost încoronați aproape toți regii Franței. Sau oricum o listă lungă, care e săpată în marmură pe unul din pereții catedralei. Catedrala în sine este, cum altfel, impresionantă. Gotică, patrimoniu UNESCO etc. Și conține și câteva din obiectele pe care în mod normal le-ai vedea în muzeul de lângă, care însă era în renovare. De exemplu „ampula” care conținea mirul destinat încoronaților…

În esență am reținut că ceremoniile de încoronare erau rezervate în special bărbaților – cum altfel – femeile, fie ele și regine, erau lăsate doar să asiste la banchetul de după, de undeva de sus, de la un balcon. Îi vedeau pe bărbați cum băgau la maț și se îmbătau până cădeau sub masa, cu șampanie, probabil 😊

O altă informație cu care am rămas este că multe din vitraliile originale ale catedralei au fost distruse la niște bombardamente – în primul război mondial – iar parte din ele au fost refăcute, în diverse stiluri, de către diverși artiști. Unul dintre ei este Marc Chagall. Catedrala în sine a fost de fapt refăcută și consolidată, în mare parte cu niște fonduri Rockefeller, dar și statul german cică ar fi dat multe fonduri pe acolo, din remușcare că i-a bombardat cu diverse ocazii. Multe din vitraliile originale conțin scene care preaslăvesc viticultura.

În oraș mai sunt niște ruine romane, un soi de arc de triumf reconstruit, care se cheamă Poarta lui Mars, și câteva clădiri art nouveau sau art deco, unele construite de fapt de diverse case de vinuri, căci ăștia erau bogații zonei. Destul de frumos orașul, una peste alta, mai ales că a dat și soarele de câteva ori cât am umblat pe acolo.

Casa lui Monet și mai ales grădina unde s-a inventat instagramarea

Mai departe, pe drumul spre Rouen am făcut un ocol mai măricel prin sud, ca să vedem și casa de vacanță și mai ales grădina lui Claude Monet. Aici pesemne s-a inventat termenul „instagramabil”, la câte chestii te îmbie la pozat acolo. Monet însuși probabil că dacă ar fi avut un telefon mobil n-ar mai fi pictat nimic toată ziua, ar fi făcut numai poze la flori, la lac, la nuferi și la bucătăria aia alb-arămie-albastră, și așa s-ar fi dus impresionismul pe Sena.

Dar pentru că n-a avut cu ce să facă poze, Monet a rămas în istoria artei ca un reper suficient de atractiv încât să aducă hoarde de turiști la casa aia pe care când trăia o închiria, într-un sat la mijlocul distanței dintre Paris și Rouen. Acuma, ca să fac impresie, o să aglomerez și eu Internetul cu niște imagini din grădina și casa lui Monet, iată:

Deși am ajuns pe la ora 16.00 acolo, ne-am călcat pe picioare cu alte sute de turiști, mergând umăr la umăr în camerele casei (salonul, dormitorul lui, al nevestei, al fetei, micile băi și apoi sala de mese și bucătăria – astea două sunt cele mai interesante din punct de vedere cromatic. Apoi am petrecut vreo oră și mai bine în grădină. E mai spectaculoasă decât casa și ai putea să stai în ea cu orele. La întoarcerea din grădină am observant că se eliberase casa de turiști – mai era jumătate de oră până la închidere – așa că am mai intrat o tură, de data asta s-o vedem cu adevărat, singuri. Așadar, dacă ajungeți prin zonă, mergeți spre închiderea programului, e mult mai omenesc.

Rouen, aici sunt păcatele dumneavoastră!

Odată ajunși la Rouen am considerat că am intrat în Normandia, că e cum s-ar zice reședință de județ. Ne-am cazat la un B&B situat în oraș, dar pe malul celălalt al Senei față de centrul istoric. Și am avut un pic de emoții când am văzut unde am nimerit. Era mai degrabă o zonă periferică, plină de diverse etnii și magazinele lor. Am purces spre centru și ne-am gândit că atunci când ne vom întoarce la hotel, seara, o să fie cam riscant (știți legendele despre orașele occidentale cotropite de emigranți, unde nicio femeie nu e sigură noaptea bla, bla), dar aia e, nu voiam noi să cunoaștem Franța profundă?

Până la urmă n-a fost nimic, oamenii își vedeau de treburile lor, așa cum ne vedeam și noi, Erau o mulțime de lucrări edilitare în zonă, se refăceau utilități, trotuare, o activitate care e destul de prezentă, din câte am văzut, prin aproape toate orașele. Se modernizează, se investește destul de mult, pare că există fonduri publice și lumea își vede de treabă, chit că la radio numai despre schimbarea celui de-al treilea guvern în nouă luni se vorbea și aici.

Cred că o chestie pe care am realizat-o în vacanța asta este că majoritatea orașelor franceze – cel puțin pe astea pe care le-am călcat noi – au cam aceeași topografie: un centru istoric pe bune, bine conservat, cu casele astea celebre din lemn, a căror structură e păstrată la vedere, unde se află și restaurante, magazine, aracții turistice și unde se petrece de fapt turismul, dar nu se mai locuiește. Apoi există inelul central să zicem, format din imobile ceva mai moderne, în care locuiește midle class-ul probabil, iar inelul al doilea e ocupat de emigrație, cu toate acareturile aferente. Aici avem toate mâncătoriile alea gustoase, magazine asiatice, turcești, arabe, mirosuri specifice și fauna locului, care uneori sperie. De remarcat, totuși, că din punct de vedere edilitar orașul e aproximativ la fel de dezvoltat până la periferie. Nu contează cine locuiește acolo, pe jos arată la fel ca în centru. Sau măcar se lucrează la asta.

Povestea Rouen-ului istoric e ținută de Ioana d’Arc. Aici a fost judecată și arsă pe rug, pentru erezie, apoi a fost beatificată, de aceeși biserică, 500 de ani mai târziu, și i s-a construit o biserică pe locul unde a fost arsă. Adică în mijlocul pieței centrale, unde și azi se mai vinde pește. Pentru cine nu știe, fata asta era o adolescentă care auzea voci și care datorită acestor halucinații ar fi ajutat armatele franceze să le învingă pe alea engleze, la un moment dat în multele războaie duse pe aceste pământuri.

Probabil era vreo exaltată, cine știe, cert e că la 19 ani, când n-a mai fost de folos regelui pe care-l slujise (un Charles parcă), și care a avut de câștigat de pe urma ei, a fost judecată de biserică, pentru erezie, și arsă pe rug. Era femeie, se îmbrăca în pantaloni, mergea la luptă, probabil nici nu era smerită, dracu știe. Ceva, ceva a făcut ea. Câțiva ani mai târziu, pentru că probabil devenise o legendă prea populară, același rege a dispus rejudecarea procesului ei și s-a constatat, fatalitate, că fusese o eroare judiciară. Na, erori judiciare se mai întâmplă și azi, noroc că nu ne grăbim așa cu grătarele, am învățat să ne conservăm valorile, cum s-ar zice. Ca fapt divers, palatul lor de justiție (fost parlament din Rouen), seamănă destul de bine cu al nostru.

Până la urmă, așa cum a profitat regele de pe urma ei s-a gândit și biserica să profite, așa că au făcut-o sfântă și i-au înălțat biserica aia. E o construcție interesantă, modernă, făcută în anii 70, în Franța seculară. Intrarea e gratuită, dar știe biserica să-ți ia banul și altfel, că acuma peste tot sunt puse POS-uri prin toate catedralele astea pline de turiști. De remarcat că pe vitraliile din noua biserică nu apare deloc vreo imagine cu păcatul ăsta, ar arderii pe rug „din eroare”. Singurul loc unde apare înconjurată de flăcări este o statuie pusă undeva în catedrala mare din Rouen, și unde la momentul vizitei noastre erau depozitate o mulțime de materiale de grădină, probabil fusese sau urma să fie vreun eveniment care avea nevoie de ele. Se pare că Ioana d’Arc mai apare totuși pe unele vitralii mai noi, făcute și aici ca să le înlocuiască pe cele distruse de bombardamente, dar în niciun caz pe rug, ci triumfătoare, în luptă etc.

Tot în catedrala din Rouen se găsește și mormântul lui Richard Inimă de Leu, pentru cine a văzut filmul. Aici ar fi de fapt doar inima aia de leu, că restul corpului e îngropat în altă parte. În rest, catedrala din Rouen e la fel de impozantă ca și aia din Reims. O poveste care spune totul despre vremurile în care a fost făcută este aceea a Turnului de unt (Tour de Beurre – cel din dreapta, mai bont, cum te uiți la poză), construit se pare din vânzarea de indulgențe pentru mâncatul de unt. Adică în timpul postului Paștelui era interzis să mănânci unt și lapte, iar ăia care păcătuiau își absolveau păcatul plătind o taxă la biserică, numită „indulgență”. Cine avea unt, avea bani și de indulgențe. Cu banii din indulgențele astea s-ar fi construit turnul de unt. Un fel de „aici sunt păcatele voastre, priviți-le câte sunt!”. Că dacă nici biserica nu se pricepe să-ți scoată păcatele pe nas, cine să se mai priceapă.

Cealaltă poveste e că spira centrală de pe turnul din mijlocul catedralei, care a ars la un moment dat lovită de un fulger, a fost refăcută în cele din urmă din metal, în pofida opoziției unora în epocă (pe la 1800) și astfel catedrala din Rouen a fost, pentru câțiva ani, cea mai înaltă din lume, până când s-a construit alta.

Catedrala din Rouen a fost și una din obsesiile lui Monet, care are zeci de schițe și picturi cu catedrala asta, văzută în diverse tonuri de lumini și umbre.

Altă chestie interesantă de văzut în Rouen e fostul cimitir ar ciumaților, undeva în spatele catedralei, între niște case din astea vechi. Se pare că îi îngropau într-un soi de hol/tindă în lateralul unei școli-cămin pentru copii. În curtea interioară se jucau copiii, în pod se adunau craniile ciumaților. Explicațiile de la fața locului zic că au găsit multe oseminte când au reabilitat casa, și că ciumații nu au fost ținuți acolo decât o scurtă perioadă de timp, după care au fost duși mai la periferie, din motive de igienă. Azi se mai păstrează doar niște sculpturi macabre pe lemnele casei ăleia, dar clădirea în sine găzduiește o cârciumă și niște ateliere de artă. Unde mâncăm azi? La ciumați.

Bineînțeles, mai e și orologiul solar, un alt soi de monument celebru în Rouen, amplasat tot pe una din clădirile alea vechi, din lemn, care zici că stau să cadă pe tine, așa de înclinate sunt.

Dar altfel, noaptea, centrul e tare animat, se mănâncă și bea bine, chiar vis a vis de biserica Ioanei d’Arc era o așa numită cafenea populară înțesată cu tineret. Aveam să mai vedem așa mulțimi compacte de consumatori și prin alte orașe, de exemplu pe la Caen sau Orleans, și cred că e o modă să stea toți în picioare, să discute animat și să bea. Probabil altfel curge băutura dacă stai în picioare.

Ah, și aici la Rouen cică s-a născut Francois Hollande, fost președinte al Franței.

De la Rouen am plecat în sfârșit spre mare, și ne-am oprit prima dată la Etretat, ca să vedem celebrele stânci pe care le vezi în toate reclamele când e vorba de Normandia. Dar despre asta în episodul doi, unde ne plimbăn pe mal și luăm la rând toate plajele pe care au debarcat Aliații, în 1944, ca să ne salveze.

P.S. Ah, era să vă las fără poza cea mai importantă:

Tags: Champagne, Claude Monet, degustare șampanie, Ioana dArc, Nancy, Normandia, Reims, road trip, Rouen, șampanie, slider, vacanța 2025