Valea Loarei și foștii ei bogați

În ultima parte a traseului ne-am târât dârdâind pe o bucată din Valea Loarei, de la Tours la Orleans și am vizitat două castele, că la al treilea n-am mai avut răbdare să intrăm și înăuntru, i-am dat roată pe afară, pe principiul că ai văzut unul, le-ai văzut pe toate. După Mont Saint Michel și Saint Malo am trecut prin Le Mans, unde a vrut neapărat domnul inginer să vadă circuitul auto pe care niște nebuni merg timp de 24 de ore neîntrerupt, cu niște mașinuțe de curse. Circuitul era închis, dar avea și ăla un muzeu, normal. După ce am vizitat muzeul am putut să și mergem pe o parte din circuit, cu mașina personală, cât să se simtă și domnul inginer pilot pentru câteva minute. Circuitul face parte de fapt din rețeaua publică de drumuri din zonă, așa că în restul anului, când nu sunt cursele astea de 24 de ore, aici e un trafic normal, dar nu poți să știi niciodată ce e în inimile unora dintre participanții la trafic 🙂

Ne-am cazat într-un sătuc în apropiere de Tours, unde am rezervat pentru două nopți fosta magazie transformată în maisonette, din curtea unei gospodării autentice. Că am zis să ne anturăm și noi cu localnicii, să nu mai stăm ca sălbaticii, numai la B&B pe la periferii. Așa am dat peste mezonetul amenajat în fundul curții unei doamne care, ghinion, era plecată de acasă taman în zilele alea. Dar avea cheia sub preș. Așa a eșuat singura noastră tentativă de a interacționa cu localnicii. Care de altfel nici nu prea se vedeau prin zonă. Ori se terminase sezonul, se culeseseră viile, merii și alte roade, ori totul era o butaforie cu sate bretone în care doar doamnele care mai făceau curățenie prin mezonetele închiriate pe Airbnb mai țineau luminile aprinse. Căci turiști, slavă domnului, erau destui.

E, dacă localnici actuali nu am întâlnit, ne-am mulțumit cu poveștile celor morți demult, care au stăpânit castelele alea celebre de pe Valea Loarei.

Castelul Villandry și grădinile lui fantastice

Am început cu Villandry fără o logică anume. Așa s-a întâmplat. Cerul acoperit pișa norii din când în când și făcea ca temperaturile să pară și mai scăzute decât în mod normal. Pe mine deja mă luase un guturai cu o zi înainte, că avusesem pretenția că plecăm în vacanță „de vară”, așa că nu prea luasem haine groase la noi. Cam asta era starea de spirit.

Castelul Villandry are o istorie veche, parțial început prin secolul 14, cumpărat prin secolul 16 de nush ce ministru al lui Francis I, apoi pierdut la revoluția (franceză) și cumpărat de un Napoleon pentru frate-su și tot așa. Diverșii proprietari au mai stricat la el, punându-și amprenta personală după gustul lor, considerat îndoielnic de către următorii.

Așa cum arată el azi, este de fapt rodul strădaniei și mai ales al banilor îngropați în el de doamna Coleman, bogata moștenitoare a unui industriaș american (ceva cu oțel) care s-a amorezat de un doctor spaniol care „cerceta fiziologia digestiei” (Joachim Carvallo) și s-au stabilit împreună la Villandry, că le-a plăcut vibe-ul când au vizitat zona. Probabil au fost mai norocoși decât noi și i-au găsit acasă și pe stâpânii mezonetului în care s-or fi cazat… mă rog, cert e că asta i-a costat, că au cam îngropat aici averea făcută prin furnalele americane.

Doctorul Carvallo se pare că a înființat și fantasticele grădini care fac azi jumătate din faima locului, căci castelul în sine nu e mare scofală. OK, se pare că e construit în stil renascentist, ca majoritatea celorlalte, și o grămadă de muncă a trebuit făcută ca să-i restabilească această fațadă distrusă de nu știu care proprietar înainte, dar în final tot o ditamai clădirea impozantă și prea mare pentru o familie e. De fapt asta e și problema cu castelele astea, ce să faci cu ele odată moșteninte, că te costă o avere numai ca să le întreții. Probabil cuplul Carvallo-Coleman habar nu aveau ce înseamnă, când l-au cumpărat. Stilul de viață actual nu mai cadrează cu dimensiunile astea, decât dacă furi banii, nu le cunoști valoarea și nu știi ce să faci cu ei.

Mă rog, e o întreagă discuție pe tema asta, că tot s-a stârnit și cu noua noastră catedrală, și nu cred că e o surpriză că eu mă situez pe partea aia care zice că e o investiție faronică inutilă și prostească, chit că da, în vacanțele mele, intru și în catedrale, iar unele chiar mă impresionează. Desigur că argumentul că alea au fost făcute în alte epoci, în care asta se făcea, se înălțau altare zeilor, e și el destul de subțire, căci în nicio epocă nu se justifică îngroparea unor munți de bani în niște ziduri care nu au altă menire decât să impresioneze prin grandoare, să strivească destine, să impună respect cu de-a sila. Așa cum sunt și castelele astea.

Întotdeauna ar fi de făcut altceva mai util cu banii, pentru ca ei să ajute cât mai mulți oameni să progreseze, nu să perpetueze niște tâmpenii. Deci ca și azi, când altele ar fi nevoile sociale decât construcția de catedrale, și acum câteva sute de ani cu siguranță că s-ar fi găsit ce să se facă cu banii îngropați în catedrale, dacă nu ar fi fost la mijloc de fapt interesele de castă, politică, clericală etc. Dar nimeni nu învață din greșelile altora, asta e deja o chestie demonstrată de cel puțin 2000 de ani, iar societatea românească a ales în secolul 21 să se închine la pereți auriți și să bage banii în fundul unor bărboși care pretind că dețin adevărul, dreapta credință și monopolul moralității, deși nu fac decât business profitabil și marketing bine targetat. Dovadă că în 2025 catedrala noastră de secol 18 e deja dotată cu POS-uri de secol 21, așa cum vedem și prin alte catedrale ale lumii 🙂 Dar disonanța cognitivă n-a omorât pe nimeni. Cu atât mai puțin una culturală…

Altfel, da, curiozitatea publicului continuă să fie mare față de acest stil de viață, de aia și afluxul mare de turiști care se înghesuie să vadă și să pozeze pe unde s-au păcălit unii că au trăit fericiți. Însă tocmai vizitând aceste construcții îți dai seama că oamenii care le-au locuit nu erau cu nimic diferiți de ceilalți, erau niște indivizi banali, care dormeau în paturi mici și incomode, care își făceau nevoile în oale pe care le goleau niște sclavi, mâncau ce le găteau alții, nu erau nemuritori, chit că se pretindeau unșii zeilor, dimpotrivă, mureau de boli tratabile, dacă banii ar fi fost folosiți pentru progres, nu pentru menținerea blazonului. Și singurul lor merit era norocul.

Gata divagația , dar se cerea ca să înțelegeți de ce nu m-a dat pe spate vreunul din castelele astea.

Spre deosebire de grădina lui Monet, în grădinile de la Villandry domnește mai degrabă un spirit cazon, sunt toate brazdele și culturile puse cu linia și echerul, de un creator cu un pronunțat OCD. Dar pesemne că așa arătau grădinile franceze renascentiste, iar ambiția lui Carvallo a fost să recreeze una, pe locul grădinii engleze care înconjura castelul la momentul cumpărării lui. Grădina engleză era mai pe relaxare, avea de fapt mult gazon și copaci diverși, mult mai ușor de întreținut decât grădina franceză de azi – numa cine nu grădinărește nu știe ce muncă implică și una și alta, dar să tunzi iarba e infinit mai ușor, mai ales mecanizat, decât să te cocoșezi toată ziua la ditamai grădina de legume.

Carvallo a amenajat grădina asta pe la 1920, și probabil că ea mimează o grădină de legume care asigura hrana unei curți nobiliare de secol 16 sau mai încoace. Marea întrebare cu care am rămas eu după ce am văzut grădina asta, și de sus și de jos, am apreciat priveliștea, este ce naiba se întâmplă cu roadele alea? Căci la momentul vizitei debordau de ardei, vinete, roșii și tot felul de alte legume de toamnă, dar nu părea că le adună nimeni. Dimpotrivă, putrezeau pe jos, deși grădina era îngrijită de o armată de grădinari.

N-am aflat răspunsul, probabil toate alea sunt doar pentru show, dar mi se pare o mare risipă. De ce nu or aduna roadele alea să le doneze la vreo instituție caritabilă, nu știu.

În interior, castelul are niște camere de familie amenajate și niscai coridoare cu mozaic alb-negru pe jos care mi-au amintit de niște scene din Twin Peacks. Cele mai mișto mi s-au părut însă tablourile expuse în podul castelului, o expoziție temporară a unei pictorițe (Marie Laurence Gaudrat – intrați pe site-ul ei ca să vedeți ce mișto sunt), ale cărei tablouri care reprezentau zona înconjurătoare mi s-au părut foarte calde și frumoase. Tablourile alea te cam îmbiau să vii să revezi zona vara, când cu siguranță că ai alte senzații și în grădină.

Vizita s-a încheiat cu caietul de impresii al castelului, în care am găsit și primul semn al trecerii altor români pe acolo, că tot ne întrebasem în toată vacanța aia unde sunt românii, de nu auzim niciun ghiers cunoscut pe unde ne oprim? Da, fuseseră și alți români la Villandry 🙂

Castelul Chenonceau și răzbunarea Caterinei de Medici

A doua zi ne-am dus la Chenonceau. Alt căsoi, alte grădini, dar și altă poveste, mult mai întortocheată. Chenonceau a găzduit probabil jumătate din personajele lui Dumas. Dacă ați citit vreodată despre madame Dupin, Diane de Poitier, Caterina de Medici și nenumărați Henrici, Louiși și Francisci, să știți că toți au dormit prin paturile astea subdimensionate și aparent incomode.

Chateaul Chenonceau (căci se pare că nu e chiar castel, e ceva între viloacă și castel) a apartinut pe la 1400 unui nobil francez care nu făcea frumos în fața regelui. Ca să-l pedepsească, niște oameni de bine i-au incendiat domeniul și l-au forțat astfel să-l reconstruiască din temelii. Din cauza efortului financiar (că nu se inventaseră polițele PAID pe vremea aia), l-a lăsat pe fii-su cu datorii cât castelu’, așa că ăsta micu a fost nevoit să-l vândă, pe nimic, ministrului de finanțe al lui Charles al VIII-lea, pe nume Bohier.

Bohier ăsta s-a apucat, cu nevasta, să dărâme și să refacă ce cumpăraseră, că nu le plăcea, Au tot construit la el până prin 1520, și l-au transformat într-un soi de domeniu de petrecere, la care erau invitați adesea regii Franței și camarila. Pentru că le-a plăcut și se simțeau bine, vorba aia, mi casa es tu casa… regele Francis I i-a luat castelașul lui Bohier, pe motiv să nu și-a plătit fonciirea la zi, și așa a ajuns, un deceniu mai târziu, ca fii-su, Henric al doilea, ajuns rege după ce a murit tac-su, să-i dea castelul și domeniul Dianei de Poitier, amantă-sa.

De Diana asta sigur ați auzit/citit pe la Dumas, că a fost celebră, mai ales că era mult mai matură decât Henri (cu vreo 20 de ani). Legenda spune că cei doi s-au întâlnit prima dată când el era doar un copil și fusese trimis ostatic în Spania, până când avea să facă tac-su ceva ce i se cerea. Așa se materializa pe vremea aia promisiunea: să moară copiii mei dacă… La plecare, Diana i-a dat lui Henri un sărut cast și de atunci lui i s-a pus pata pe ea și n-a mai lăsat-o până la moarte, chit că între timp a devenit rege și s-a însurat cu Caterina de Medici, o italiancă focoasă despre care s-au auzit și mai multe.

Diana se pare că era o femeie organizată, deșteaptă și deci chivernisită. Ca amantă a regelui a reușit să sporească averea familiei, iar spiritul ăsta întreprinzător s-a văzut și la Chenonceau. A organizat tot așa niște grădini franțuzești, în jurul castelului (nu sunt așa spectaculoase ca alea de la Villandry), a dispus construirea unui pod care leagă castelul de malul opus al râului Cher și se pare că a înființat o crescătorie de viermi de mătase, că era nevoie pentru atâtea rochii. Diana de Poitier s-a bucurat de domeniul ăsta până a murit Henri, vreo zece-cinșpe ani, după care a fost dată afară cu satisfacție maximă de nevasta încornorată. Mă rog, n-a rămas pe drumuri, s-a mutat la alt castelaș, unde a trăit până la bătrânețe.

Caterina de Medici avea, firește, la dispoziție nenumărate castele și domenii, dar Chenonceau era de fapt o revanșă morală asupra femeii căreia a fost obligată de bărbat-su să i se închine, când a intrat în familie. Culmea e că cică Diana și Caterina erau ceva verișoare de-al doilea, deci n-ar fi trebuit să se urască, chit că împărțeau același bărbat. După ce a dat-o afară pe Diana, Caterina a ocupat castelul și a avut grijă să-și lase peste tot amprenta. De exemplu în dormitorul Dianei de Poitier și-a pus ditamai portretul, iar în camera ei a încrustat pe tot tavanul emblema cu inițialele lor îmbârligate. Vă dați seama câtă frustrare pe femeia asta, și câtă ură față de Diana, dacă și după zece copii cu Henri tot a simțit nevoia să accentueze pentru posteritate relația de iubire dintre ea și soțul ei. În fine, dureri femeiești.

Mă rog, e posibil ca actuala amenajare a castelului să nu fie chiar aia din acele vremuri, căci au trecut războaie și revoluții peste ele, dar mă gândesc că s-or fi inspirat din niscai tablouri ale vremii când au recondiționat camerele.

Caterina a adăugat și ea castelului niște etaje și camere. Mai exact a construit un etaj peste podul construit de Diana și apoi i-a închis balcoanele, ca să facă acolo ditamai sala de bal. Cum arată acum castelul, cu aripa aia peste apă, i se datorează ei. Se pare că totuși i-a plăcut așa de mult domeniul ăsta, că dădea multe petreceri aici, ba chiar aici s-ar fi lansat prima salvă de artificii din Franța, la un moment dat.

După ce a murit și Caterina, castelul a încăput pe mâinile unei nurori, nevasta lui Henri al III-lea, omorât mișelește într-o împrejurare. Nevastă-sa a suferit așa de mult după el încât a bântuit singură prin casă preț de vreun deceniu. E o cameră la ultimul etaj, care are și azi aerul întunecat al doliului acelei femei. Cu ea s-a cam stins lumina renașterii în Chenonceau până pe la 1600, când a murit și ea, iar castelul a încăput iar pe mâinile altei amante, a regelui Henri al IV-lea.

Altă sută de ani mai târziu, castelul a fost cumpărat de un bogat numit Claude Dupin, al cărui merit a fost că s-a însurat cu Luise Dupin, o altă femeie deșteaptă care a deschis castelul lumii artistice franceze și nu numai. Așa a ajuns și iluminismul în saloanele ce la Chenonceau, prin prezența unora ca Voltaire, Montesquieu, Marivaux sau alții. Iar Jean Jacques Rousseau se pare că a fost tutorele fiului lui madame Dupin și ar fi scris niște chestii chiar împreună cu doamna.

Și despre Madame Dupin s-au scris cărți, ea a fost cea care ar fi apărat, se pare, castelul, de furia revoluționarilor francezi, prin diverse tertipuri. Printr-o îmbârligătură de familie cu prima nevastă a domnului Dupin, în familia asta a apărut mai târziu și celebra scriitoare George Sand, care se pare că le era într-un fel strănepoată. O fi ajuns și ea pe la Chenonceau la un moment dat.

Încoace spre zilele noastre, castelul a mai trecut dintr-o mână în alta, a fost bombardat și de nemți, a fost transformat și în spital de campanie în război, iar în final a ajuns în posesia unui producător de ciocolată, care se pare că are suficienți bani să-l întrețină. Scoate el câte ceva și din turism, nu mă îndoiesc, dar cum spuneam mai sus, probabil un astfel de căsoi e azi o povară dacă nu e suficient de celebru cât să aducă venituri din turism.

Pe vreme rece și posomorâtă, cum a fost când l-am vizitat noi, castelul nu e asa wow ca în pliante, dar micile lui istorii si drame au fost suficient de interesante cât să ne țină acolo preț de vreo trei ore.

Castelul Chambord și gata

Al treilea castel la care ne-am oprit a fost mai mult decât mai aveam noi dispoziție de vizitat. E așa de mare că nu încape nici în poze, așa că nu am mai intrat să-l vizităm și pe dinăuntru. De fapt se pare că e cel mai mare dintre toate castelele de pe Valea Loarei, construit de Francis I pentru vânătoare, dar și ca să se dea mare, așa că de aia probabil a ieșit așa de mare.

Zice că și-ar fi băgat talentul pe aici și Leonardo Da Vinci, cu celebra lui scară cu dublă spirală, necesară probabil pentru cazurile de vizite ale amantelor multiple, care nu trebuiau să se întâlnească. Că nu erau toți regii așa de transparenți ca Henri al doilea…

Ne-am învârtit un pic și prin jurul lui Chambord și am plecat spre Orleans, unde urma să înoptăm și să ne reîntâlnim cu Ioana dArc, ca să încheiem astfel, ciclic, vacanța asta începută în locul arderii ei pe rug.

Orleans și fecioara lui

Alături de Rouen și Paris, Orleans cică era al treilea oraș medieval al Franței. Bogăția lui venea și din faptul că avea un pod peste Loara, pentru care percepea taxe. Un motiv suficient și azi să sărbătorești râul care-ți dă de mâncare.

Așa se face că la Orleans noi am nimerit în plin festival al Loarei, o paranghelie întinsă pe malul apei în care se mânca, bea, cânta, dansa, în limitele impuse totuși de vremea rece, umedă și neprietenoasă. Mă rog, de când umblăm prin țările astea vestice am constatat că de fapt ei nu au deloc aceeași relație cu vremea ploiasă ca noi, nu se sperie imediat de niște stropi, ci își văd mai departe de program, dacă nu cumva dă vreun uragan care chiar să-i țină în case.

Am căscat și noi gura pe acolo până s-a înserat. După aia am luat la pas centrul orașului, de la catedrala pe care se proiectase reclama la festival până la piața în care e statuia ecvestră a Ioanei dArc. Cu ocazia asta mi-am amintit de legenda care circula pe la noi, cum că de fapt statuia lui Mihai Viteazu pe cal, de la Universitate, ar fi fost făcută inițial să fie a Ioanei dArc, dar ulterior i s-a pus cap de bărbat, din nu știu ce motiv. De aia, cică, corpul lui Mihai Viteazul ar fi de fapt mic, ca de femeie.

Nu știu ce să zic, o fi sau nu, cert e că o Ioană dArc pe cal stă bine mersi și în centrul Orleansului, unde e venerată „fecioara din Orleans” încă din vremea războiului de o sută de ani, când ea cu viziunile ei ar fi ajutat cetățenii orașului să scape de asediul dușman. În semn de recunoștință cică orașul i-ar fi dat Ioanei și o casă, pe o stradă adiacentă pieței cu statuia, dar nu cred că s-a bucurat prea mult de ea.

Atât cât am apucat să vedem din el în seara aia, Orleans e încă un orășel frumos, cu un centru istoric bine conservat, o catedrală impunătoare și o istorie pe care știu s-o vândă turiștilor. Pentru noi a fost și punctul în care am decis să n-o mai lălăim în vacanță, chit că mai aveam două zile la dispoziție, și să mergem întins spre casă, ca să ne încălzim.

Numa bine că atunci când am ajuns din vacanță ăștia nu dăduseră drumul la căldură aici, v-am mai povestit de ce, așa că a fost nevoie să dăm fuga la un Hornbach să cumpărăm o aerotermă, ca să ne revenim din frigul îndurat în vacanța de vară 🙂

Cam asta a fost vacanța 2025. De pe drum i-am tot trimis mamei poze pe whatsapp, pe unde am fost, ce am făcut și mai ales ce am mâncat, că asta o interesează pe ea întotdeauna. Când am vizitat Chenonceau i-am scris și o explicatie mai amplă, despre personajele de acolo, crezând c-o s-o si încânte, că era și ea pasionată de romanele lui Dumas și de regii Franței („boală” pe care o luase de la tata). Am primit un răspuns scurt de la ea, a doua zi după ce i-am trimis pozele, în care zicea doar așa: câți bani mai am pe card?
Așa trebuie să se fi simțit și vistiernicul Caterinei de Medici, când îi scria aia să-l întrebe câți bani mai are în conturi, că vrea să mai închidă din balcoanele alea de la chateau, c-o trăgea curentul 🙂

Și cu asta am încălecat pe o șa și v-am terminat povestea. Poate ne citim la anul cu altele, mai calde 😉

Uite și celelalte episoade din seria asta:

1. Champagne, Monet, Ioana d’Arc
2. Plajele debarcării și muzeele de război
3. Experiența cu balonul și datul din aripi
4. Mont Saint Michel și Saint Malo
5. Valea Loarei cu castelele ei

Tags: castele Loara, Caterina de Medici, Chambord, Chenonceau, Diana de Poitier, Franta, slider, vacanța 2025, Valea Loarei, Villandry