De când trăim în „neagra străinătate” mă tot gândesc la diferențele dintre stilul lor de a locui și trăi în comunitate și individualismul românesc, și cred că am ajuns la o oarecare concluzie despre de ce la noi „nu se poate”.
O școală din Elveția
Înainte de orice trebuie spus că experiențele mele aici se rezumă la câteva localități mici, orășele și sate din zona graniței dintre Franța/Germania/Elveția și sunt mai degrabă observaționale. Interacțiunile cu localnicii îmi sunt destul de limitate momentan, nu din cauză că ei n-ar fi deschiși, ci pentru că în franceză și germană sunt mai proastă decât cred că sunt în realitate și prin urmare nu pot să intru în vorbă așa cum aș vrea cu oamenii pe aici. Dar va veni ea și ziua aia.
Aici casele au garduri mici sau deloc – spre spaima cuiva care tocmai a venit din România și a exclamat: „Dar oamenii ăștia nu sunt deloc în siguranță aici!” -, blocurile sunt în general înconjurate de spații verzi generoase, iar viața e mai calmă decât într-o metropolă. Totuși, am observat că indiferent dacă e metropolă sau localitate mică, sunt unele principii care se aplică general, în orice comunitate, fie ea mică sau mare. Există niște reguli de conviețuire, de construcție, de amenajare, de aruncare a gunoiului, de circulat cu mașina sau bicicleta etc și ele sunt respectate. Ușor de zis, nu? Totuși, oamenii aici știu că cineva întotdeauna va veni să verifice dacă regula e respectată. Aici nu am auzit – dar nu înseamnă că nu există – replica „și cine, ce-o să-mi facă?!”
De exemplu mergeam într-o zi cu niște prieteni din România pe o alee pietonală, pe malul râului Rhin. La un moment dat vedem o biciclistă urmărită de o polițistă, și ea tot pe bicicletă. Au dat colțul aleii până să vedem dacă organul a reușit s-o prindă pe ilegalistă, dar atunci am văzut pentru prima dată că cineva a fost prins în fapt că a mers pe biclă în acea zonă în care este permis doar accesul pietonal. Următorii bicicliști care au vrut să intre pe alee au fost avertizați de cineva să nu se încumete, că tocmai a trecut poliția pe acolo, și uite așa s-a respectat, cel puțin în ziua aia, semnul ăla pictat pe trotuar, cu interzis bicicletele.
Discuția dintre noi, românii, a fost revelatoare. Eu eram căzută în admirație, că wow, uite domnule cum se impune legea, așa se face! Altcineva a zis că, băi, dar stai așa că nu e OK, chiar așa, să trăiești în teroare, să-ți fie frică că dacă greșești o pățești, nu e bine… Cu alte cuvinte omul ar trebui lăsat să respecte regulile doar de bună voie, îndrumat doar cu duhul blândeții.
Acum nu știu ce o fi pățit biciclista aia, probabil nu i-a luat nimeni capul. Poate nici măcar amendă nu a plătit, uneori e suficient un avertisment ca să știi că ai greșit. Dar pentru mine episodul ăla a fost ca o răcorire, după anii de frustrare în România, unde fiecare face ce vrea, că e la el în curte sau în casă sau pentru că știe că nu i se întâmplă nimic. Iar tu, ăla care respectă regulile, ești cel mai prost din curtea școlii.
Deși încă mai câștig o pâine din propovăduirea drepturilor civile, sunt conștientă că omul are nevoie și de bici, când se dedulcește prea mult la zăhărel, ca să poată trăi într-o comunitate. Dacă n-ar exista acel „spectru” al autorității care aplică legea, nimeni n-ar avea motivație s-o respecte. Asta cred că e esența vieții în comun, și de ea depinde calitatea vieții tuturor.
Valoarea unui teren pe care NU se construiește
Am fost de curând în Zurich, la niște prieteni ai unor prieteni, și am venit de acolo cam vrăjită. Am stat într-o mică localitate – Adliswil – răsfirată între malul lacului Zurich și câteva culmi împădurite, cum sunt multe dintre așezările elvețiene. Conform site-ului oficial, localitatea are peste 19.000 de locuitori și o istorie începută din anul 700. Totuși locuirea acolo este cât se poate de modernă și confortabilă. Mă rog, la prețurile alea nici n-ar avea cum să nu fie.
Un bloc din Adliswil, Elveția
Familia la care am fost în vizită stă într-unul din numeroasele blocuri de câteva etaje, înconjurate, inundate de verdeață din toate părțile. Arhitectura este mai degrabă funcțională, fără mari pretenții estetice, predomină ferestrele mari și balcoanele care extind spațiul de locuit cât mai aproape de natura înconjurătoare. Apropos de balcoane, occidentalii ăștia par să nu fi auzit de sfântul obicei românesc de a închide balconul ca să mai câștigi spațiu pentru murături sau depozitare. Aici oamenii chiar se bucură de balcoanele apartamentelor, ca să aibă aer și flori.
Apartamentul în care am stat în vizita la Zurich depășește cu mult suta de mp, numai balconul uriaș cred că are în jur de 30, și a fost cumpărat acum ceva ani cu un milion de franci elvețieni. Azi probabil valorează aproape dublu. Am fost șocată să aud cifra (oricât de mult mi-a plăcut casa), dar am înțeles curând că în acest preț intră mult mai multe elemente decât numărul de metri patrați și funcționalitățile apartamentului.
În primul rând că toate blocurile au parcare subterană pentru toate apartamentele. Cumperi apartamentul cu garajul și pivnița aferente. Așa e și în Franța, unde stăm noi. La elvețieni se pare că pe lângă pivniță și garaj mai au și buncăr pentru caz de război. Sunt și câteva locuri de parcare supraterane, amenajate într-o margine a cartierului, pentru oaspeți și nu numai, dar în general în jurul blocurilor e numai verdeață, alei pietonale, plus niște mici anexe pentru biciclete. Și dacă ai vrea să lași mașina parcată aiurea, ca în România, nu ai avea unde, pentru că arhitectura drumului e de așa natură încât nu se poate.
Spațiile verzi din jurul blocurilor lor sunt adevărate parcuri: copaci, gazon, milioane de tufișuri și soiuri de flori și plante. Nu sunt doar de formă acolo, oamenii le traversează adesea în drumurile lor prin cartier. E cam ca la țară, unde nu se merge doar pe uliță, ci se mai sare și pârleazul prin diverse curți, dacă vrei să scurtezi distanțele. La parterul blocului în care am stat, un român care a locuit acolo cândva a plantat un butuc de viță de vie. Astăzi vița aia s-a întins până la ultimul etaj și le face struguri locatarilor care au balcoanele pe partea aia.
Îngrijirea spațiilor verzi e împărțită între asociațiile de locatari și primărie. Mi s-a spus că se și vede diferența: acolo unde asociația plătește o firmă ca să tundă gazonul se tunde tot, iar în zonele unde se ocupă primăria se aplică noua modă de a lăsa iarba netunsă, ca să se regenereze solul. Se tund doar marginile și aleile pe unde circulă oamenii. Așa văd că se face și în Franța. E drept că îi ajută și clima, aici nu sunt verile atât de toride și secetoase ca la noi. Încă.
Toate astea sunt atât de diferite de curțile meschine ale blocurilor noastre, hectarele de garduri și betoane care delimitează strict neputința administrației și nepăsarea locatarilor. Aici mă refer la curțile blocurilor vechi, construite în comunism, când cât de cât se mai respecta și la noi un standard de locuire, nu la blocurile construite azi, unde „spațiile verzi” se rezumă la niște ghivece supradimensionate și supraevaluate.
Văzut din capitalismul rapace românesc, în care fiecare petic de pământ e adjudecat, betonat, ras, ars și dotat frumos cu mall-uri și centre comerciale, urbanismul elvețian pare o mare naivitate, o pierdere de spațiu și de bani. Cum de dezvoltatorul elvețian nu știe să scoată cât mai mulți bani din peticul de pământ pe care construiește? În loc să ridice cât mai multe blocuri, ca să încaseze milioanele de la viitorii proprietari, el a lăsat spații vaste între ele, le-a amenajat ca grădini, ba chiar a făcut și un ditamai ștrandul în mijlocul cartierului. Și mai au și o țară mică, plină de munți, te și miri că le ajunge pământul.
Terenul viran din centrul Interlaken
Nu e singura ocazie când m-am întrebat asta. Într-o altă vizită, făcută în primăvară la Interlaken, am văzut câteva hectare de spațiu verde lăsate neconstruite fix în centrul orașului, doar ca să poată ateriza pe iarba aia necosită câteva zeci de parapante colorate. Probabil terenul ăla are cea mai mare valoare din oraș, e ca și când la București s-ar lăsa loc viran de la Unirea până la Universitate (desigur, exagerez, Bucureștiul nu e Interlaken, ar vrea el ;). Elvețienii l-au lăsat neconstruit pentru ca toată lumea care vine acolo să se bucure de el, zgâindu-se la parapante. N-am putut să nu mă gândesc, cu ciudă, la Parcul IOR, defrișat și ars de „noul proprietar”, sub ochii placizi ai tuturor autorităților noastre.
Maidanul de la Interlaken
Ștrandul dintre blocuri
Cât am stat la Adliswil am mers la piscina cartierului, pentru că era cald și pentru că aveam în grup o mulțime de copii care cereau asta. Ca adult crescut în strandurile românești de tip „trei ligheane”, și apoi chinuit de frustrantele vizite la insalubrele bazine bucureștene apărute în democrație, eu am mari rezerve față de ștrand în general, și nici al elvețienilor nu credeam că e mai breaz. În fond cât de mișto putea să fie drei ligheanele lor, că tot într-o apă mică te scalzi, la un loc cu alții, plus că era week-end și-mi imaginam că o să împart cearceaful cu prea multă lume pe acolo.
Ștrandul elvețian, la ora închiderii
Nu numai că n-a fost deloc așa, dar am petrecut acolo câteva ore incredibil de plăcute. Un parc de câteva hectare, cu copaci, iarbă, pe care oamenii își întinseseră păturile ici-colo, la distanță suficient de mare unii de alții ca să se simtă toți confortabil. Nu era deloc aglomerat, dar asta se datora și proximității lacului, deci povara răcoririi locuitorilor era împărțită între ștrandul amenajat între blocuri și plaja de la malul lacului. Patru bazine exterioare și unul interior, pe diverse adâncimi, pentru bebeluși, copii mai mici, mai mari și adulți, un mic restaurant, mici căbănuțe ca să te schimbi în costum de baie, dușuri și toalete. Inutil să spun că totul era mai curat ca acasă.
Piesa de rezistență, pentru mine, au fost bazinele din inox (inox pe fund, pe pereți, peste tot) și apa curată și fără miros de clor (bine, elvețienii beau apa de la robinet, atât sunt de încrezători în viața lor în comun). Pur și simplu n-aș mai fi ieșit din apa aia, m-am bălăcit cot la cot cu toată copilărimea de acolo, m-am dat pe tobogan, m-am lăsat în voia curentului de la „râul leneș” și mi-a părut rău când au anunțat în megafoane că se închide ștrandul, să mai mergem și pe acasă.
Ștrandul elvețian
M-am gândit cât de profitabil poate fi un astfel de ștrand public – că ține de primărie – cu 8 franci intrarea pentru adulți și 5 pentru copii, dat fiind gradul ăla mic de ocupare. Adică sâmbătă de la 4 la 8 seara, când am fost noi, nu cred să fi fost acolo mai mult de câteva sute de vizitatori. Dacă în week-end a fost așa de lejer îmi imaginez că în cursul săptămânii e și mai puțină lume, și asta în vacanța de vară. Și fiecare localitate în Elveția cam are măcar un ștrand din ăsta, pe lângă lacurile aferente. Probabil ștrandul e subvenționat de la buget.
M-am uitat un pic pe gmaps și am văzut că strandurile în general respectă același model, deci probabil or fi un fel de săli de sport ale lui Năstase, doar că aici chiar s-au făcut bine și cu rost. Bineînțeles că nu e toată lumea mulțumită, am găsit niște ratinguri de 1 stea pe google, pentru că nu era afișată temperatura apei la intrarea în ștrand (când am fost noi era) sau că salvamarii au fost nepoliticoși. Na, nici Elveția nu e perfectă.
În România mă gândesc că niciun privat nu ar face o astfel de investiție, pentru că ar considera-o neprofitabilă, pentru câteva luni pe an de activitate, iar primăriile, care ar avea destui bani, mai ales alea de sector, și dacă ar vrea să mai facă acum ștranduri de cartier nu ar mai avea unde, la cum s-a construit în ultimii 30 de ani.
De ce să repari ceva ce pare ca nou?
Pentru că totul părea nou în ștrandul ăla, am întrebat când a fost făcut și mi s-a răspuns că e destul de vechi, dar că totul acolo pare nou datorită obsesiei elvețienilor de a întreține lucrurile. „Aici sunt niște reguli care te obligă, ca asociație de proprietari, să renovezi blocul la un număr de ani, chiar dacă el arată foarte bine. Prima dată când m-am mutat aici nu înțelegeam ce are, de ce trebuie renovat? După aia am înțeles că așa se păstrează, prin întreținere”, mi-a zis proprietara apartamentului de un milion.
Același lucru se petrece la infrastructură. Pentru reabilitarea unui pod din localitate s-a făcut un referendum local în care oamenii au fost chemați să voteze dacă sunt de acord să investească nu știu câte zeci de milioane de franci în podul ăla. Au primit acasă materiale informative despre investiție, plus punctele de vedere pro/contra ale politicienilor locali.
La noi lipsa de proprietate și apoi împroprietărirea pe bucăți în blocurile comuniște pare să fi fost cel mai mare dezastru de locuire. Cu excepția blocurilor „reabilitate” de primării, restul arată jalnic pe afară, în timp ce fiecare s-a gospodărit cum l-a tăiat capul la interior sau prin balcoane. Rezultatul este o cacofonie vizuală care nu are nicio legătură cu arhitectura. Mă rog, poate fi instagramabil, așa cum ne ducem noi prin America de sud și pozăm favele sau vechile clădiri coloniale în ruină.
Cine ar trebui să impună regulile de urbanism în cazul ăsta? Păi aceleași autorități locale care îi lasă pe dezvoltatori să facă ce vor ei pe terenurilor lor. Asociațiile de locatari sunt niște zeci de mii de mici Românii, în care oamenii nu reușesc să se pună de acord între ei ca să-și facă locuința comună mai frumoasă și funcțională. Iar de situația asta profită politicienii, primarii care taie și spânzură bugetele cum vor ei, căci la noi se votează doar la patru ani, și ăia care câștigă decid singuri cum sparg banii.
Luna trecută am primit un telefon de la mama care-mi spunea că administratoarea blocului îi cere semnătură pentru schimbarea lifturilor, a apometrelor și nu știu ce pompe de căldură, pe care ar vrea să li le pună primăria la bloc (!?), și ea nu știa dacă să semneze sau nu. Am vorbit cu administratoarea care nu numai că nu m-a lămurit cât costă, cine plătește, ce presupune, dar m-a și enervat că a refuzat să-mi trimită niște documente concrete pe care să le citesc înainte să le semnez. Cică unde ar ajunge ea dacă ar sta să le trimită pe email la toți locatarii să citească ce semnează înainte?!
I-am zis mamei să nu semneze și am făcut o cerere pe 544 la primărie, ca să aflu și eu ce are de gând Negoiță să le facă la blocuri. Aveam exemplul propriului bloc în care am stat în București, care pe site-ul primăriei figurează că e în reabilitare, dar în trei ani nu au reușit să-i izoleze decât subsolul și acoperișul. Tot așa ni se promitea și nouă că ne pun pompe de căldură etc. După ce faci o casă în regie proprie cam știi ce e aia o pompă de căldură și ce presupune, deci nu mai muști ca guvidul toate comunicatele laudative ale primăriei.
Am primit răspunsul primăriei, nu la fel de arogant ca al administratoarei, dar la fel de neconcludent. Primăria zicea că asociația mamei nici nu depusese vreo cerere pentru a fi inclusă în mărețul program cu pompele de căldură. Deci locatarilor li se cereau semnături în orb, ca administratoarea să se ducă la primărie și să ceară să fie inclusă în program, urmând ca oamenii să afle după aia dacă au sau nu ceva de plătit, ce presupune toată tevatura și ce benficii ar avea.
Nu sunt ipocrită, îmi dau seama că la situația din România reabilitările făcute de primării sunt măcar niște paliative, doar că totul se face complet netransparent și prostesc. Locatarii nu au absolut niciun control asupra procesului, iar reabilitarea este doar o spoială de fațadă, în timp ce majoritatea instalațiilor blocurilor vechi sunt putrede. Țevile se sparg la fiecare intervenție punctuală, cel puțin asta e situația în blocul mamei, vechi de peste 50 de ani. Reabilitarea la ei a însemnat doar o placare exterioară cu polistiren și o vopsea nouă. Pe interior a rămas la fel de putred.
Așa s-au făcut toate reabilitările din România: primăriile au dispus de bani, uneori europeni, au ales firmele de casă care au subcontractat lucrările și de multe ori au fost făcute de mântuială, iar la recepție locatarii, chit că erau proprietari, nu au avut niciun cuvânt de spus, deși toate lucrările alea s-au făcut din bani publici și uneori și cu contribuția lor. Avem azi niște tone în plus de polistiren și adeziv pe niște fațade, și vom vedea în timp cum se vor comporta.
*
Știind toate astea și venind de unde am venit, mă uit cu jind la elvețieni, chiar și la francezi sau nemți, că nu sunt chiar atât de diferiți între ei. Cum au putut ei să își pună interesul comun mai presus de ăla individual și să înțeleagă că dintr-un teren neconstruit câștigi ceva mai important decât banii? Dacă-l lași liber, ca să se bucure oamenii de el, să se dea cu parapanta sau să se scalde sau doar să stea pe iarbă și să se uite la păsări, câștigi o comunitate care trăiește cu adevărat împreună, împarte și întreține spațiile comune pentru că așa „ale tuturor” chiar are sens și nu înseamnă „ale nimănui”, iar bunăstarea nu se traduce numai în bani, ci și în sănătate psihică.
Desigur că nu e de neglijat nici banul. În prețul ăsta piperat plătit de prietenii prietenilor noștri, pe apartamentul ăla de un milion de franci, proprietarul a cumpărat la pachet o serie de servicii conexe: spații verzi mai multe decât își poate dori, piscină și terenuri de sport, un lac limpede de munte alături, în care se poate și înota și pescui, dar care este folosit și ca rută alternativă de transport către Zurich. Nu mai zic, firește, de transportul cu trenul, care asigură legătura cu orașul și orice parte a țării până la urmă.
Totuși, de tot ce am descris aici nu se bucură numai oamenii care au bani ca să plătească un milion pe un apartament. Există apartamente și mai ieftine sau cu chirie. Însă indiferent de venitul pe care-l ai, serviciile publice de care te bucuri sunt aceleași.
Pe lacul Zurich
Nici eu nu am înțeles concret valoarea acestor servicii publice până când nu am venit să trăiesc aici. Oricât le-ai spune românilor care trăiesc în țară despre ce li s-ar cuveni, din banii pe care-i plătesc ca impozite și taxe, și chiar din banii pe care-i achită cu greu pentru un apartament, nu vor înțelege cum ar trebui să stea lucrurile până când nu le vor vedea cum funcționează la alții. Și aici nu vorbim nici măcar de vreun lux până la urmă, ci doar de o viață decentă.
La noi se vorbește de ani de zile că avem cel mai mic număr de mp de verdeață pe cap de locuitor, dar eu abia aici am înțeles catastrofa ecologică în care am trăit în București peste 40 de ani. Sau corupția din construcții și urbanism, abia aici am înțeles-o cu adevărat, când am văzut cum ar trebui să arate un bloc și o stradă și o parcare. Presupunând că se eradichează corupția de mâine, orașele noastre ar trebui rase și refăcute din temelii alături, că nu se mai poate repara nimic acolo.
Oamenii care cumpără, cu prețul unor credite întinse pe zeci de ani, o cutie de chibrituri cocoțată la etajul 7 într-un bloc cu 10 etaje dintr-un „ansamblu” cu alte zece blocuri, fără parcări, fără căi de acces adecvate pentru pompieri, fără spații verzi, fără acces la locuri de joacă, grădinițe, magazine etc, se bucură că la noi prețurile imobiliare sunt cele mai scăzute din Europa. Da, la noi mp construit nu costă 13.000 de franci ca în Elveția sau 3-5.000 ca în Franța, deși pe alocuri tragem tare ca să-i ajungem din urmă. Totuși apartamentul ăla de la etajul 7 dintr-un „ansamblu modern” este plătit cu ceva mai scump decât banii: cu ani de viață proastă, cu stres, cu aer poluat și lipsă de alternative. Și cu perpetuarea ideii că românul înghite orice, important e să aibă impresia că atunci când închide ușa e la casa lui, în cei 35 de mp și poate face ce vrea mușchiul lui.
Nu am o concluzie, doar îndemnul de a ieși din țară ca să vedeți cum trăiesc alții. Și apoi să vă întrebați de ce la ei se poate și la noi nu. Om fi și noi de vină cu ceva, nu?
In procesul meu de ¨diasporizare¨ am trecut si eu prin asta:
– etapa de uimire ¨uite domne ce simplu si eficient fac astia,
– etapa de diseminare a informatiilor nou castigate,
– etapa de soc cand dai piept cu mentalitatea ¨lasa ca stim noi mai bine¨.
-Si in final etapa de resemnare si dezgust, cand realizezi ca tot ce ai descoperit tu nou exista de zeci de ani si ca altii au avut acces la ele fara sa ii intereseze si sa ii influenteze in vreun fel.
După ce am publicat asta m-am gândit că sună ca povestea aia cu emigrantul în Canada care în primele luni scrie în jurnal ce minunată e zăpada, după care ajunge la disperare de atâta „rahat alb” care nu se mai termină 🙂 Să vedem dacă ajung să mă plâng și eu de condițiile din occident, așa cum văd că fac unii de pe aici pe rețelele de socializare.
Vine si asta, dar ceva mai incolo.
A, si mai vine un soc: Cand incepem sa vedem probleme care aveau o rezolvare simpla „acasa” dar solutia e respinsa de „indigeni” pt ca vine de la un outsider. :)).
Da, asta ni s-a zis deja încă de când eram la moșie și eram considerați outsiderii satului, care încercau să le zică oamenilor că nu e sănătos să ardă cauciucuri. Nu poți tu, venetic, să îi înveți pe ei cum e cu tradițiile.
Tot timpul m-am gandit la toti astia ajunsi in functii de raspundere prin primarii, prefecturi si alte institutii, ca-s primari, consilieri, contabili sau urbanisti, etc. He he, am chiar si un fost coleg de banca ajuns prefect.
Au toti mijloacele personale sa se plimbe pe unde vor si pe unde neam de neamurile lor n-au visat sa umble. Pe unde au tot mers si merg in continuare in vacanta, vad cartiere ingrijite, sosele asfaltate, parcuri, piscine, piste de bicicleta, maluri de rauri amenajate si case vechi renovate. Unul n-ar vrea sa faca macar putin din ce a vazut prin alta parte! Sau poate ca unii ar vrea, dar cert este ca nici unul nu stie cum. Toti prefera sa-si tranteasca ditamai casoiul personal intr-o zona unde nici macar drum cu asfalt nu este, daramite canalizare. Ce sa zic, e fain inauntru, dar in rest, SUV-ul disproportionat pe care il poseda tot prin gropi razbeste pana la poarta casei …
Si unde se mai si aloca buget pentru o renovare in centrul orasului, dupa ce se termina, tot stramb iese totul. Bordurile alea refactute, tot cu rosu galben si albastru se vopsesc, panselutele alea, odata plantate, nu se mai ocupa nimeni de ele si se usuca in soare, masinile tot claie peste gramada se parcheaza, fatadele cladirilor „de patrimoniu” din centru tot cu culori tipatoare se vopsesc si se scorojesc in 2-3 ani dupa. Nu stiu ce le lipseste sa le iasa ceva bine. Ca bugete asa, ochiometric, mi se pare ca sunt …
Zic asa din ce vad an de an cand ma intorc in orasul mic si de cacao in care am locuit 25 de ani neintrerupt, dintr-o regiune calificata drept „gura de rai” in folclorul oficial.
Cumparasera niste cunostinte din Franta o ferma veche normanda. Era o ruina. Bai, si ce-au facut oamenii aceea din ea! Nu numai ca i-au pastrat aspectul si arhitectura de origine dar au si facut-o perfect locuibila, cu tot confortul modern, de ti-e mai mare dragul sa mergi la ei. Cand vin in Romania, mi se rupe inima cand vad case batranesti extraordinare pe care „italienii” le darama ca sa-si tranteasca viloiul cu acoperis rosu sau albastru in care nici macar nu vor locui. Cand incerc sa spun ar putea incerca sa _restaureze_ si sa reamenajeze casa veche, mi se explica superior ca asa ceva e imposibil si ca sunt eu prost si ma opun progresului si ca la naiba cu specificul regional.
Am mers cu masina acum o saptamana pe faimoasa autostrada A7, recent deschisa (partial). Asa ceva … Nu numai ca au unii un comportament ca in vestul salbatic (depasiri din scurt, punitive, ca ai indraznit sa il depasesti tu cu 2 min mai devreme, in timp ce el vorbea la telefon, banda a doua ocupata la viteza mica, nu se asigura in depasire si te obliga sa franezi, parcare si chiar circulatie pe banda de urgenta) dar deja e valurita, parca ar fi facuta la economie. Nici o arie de servicii in functiune, desi am vazut ceva bludozere stationate acolo unde cam ar trebui sa fie si nu ai nici macar unde sa pui ceva benzina. Nu mai spun de A3, spre Ploiesti, si ea destul de recenta, mi se pare, cu portiuni unde mergi ca pe traversele de la tren! Asa ca mai e mult pana departe.
Pardon pentru mesajul dezlanat si partial „off topic”, dar pe mine ma doare de fiecare data cand vad ca desi e o evolutie evidenta, parca tot nu s-a schimbat nimic. Sunt taxat frecvent de antiromanism, dar nu inteleg de ce a critica o stare de fapt inseamna ca de fapt esti anti. In fine …
Da,și pe mine mă frustrează fiecare vizită acasă, dar credeam că trece cu timpul, că ajungi să nu-ți mai pese.
¨Sau poate ca unii ar vrea, dar cert este ca nici unul nu stie cum.¨- Aici e o cheie.
Apoi mai e si cultura aratatului cu degetul si cautatului de tapi ispasitori. Greselile nu sunt o ocazie sa inveti ceva, ci un prilej de hahaiala sau razbunare.
Progresul peste tot e incremental, pe sistemul esec, reajustare, reincercare, din nou esec, din nou reajustare pana cand se ajunge la rezultatul scontat sau pana cand nu se mai poate imbunatati ceva. In Romania se rupe totul la primul esec: ¨ia uite pe Dorel, ba da ce prost esti, nu o sa mearga degeaba incerci samd. ¨
Si apoi spiritul civic a fost distrus de comunism, elitele au fost eliminate si initiativa ucisa din fasa. Societatea s-a adaptat cumva si dintr-o societate bazata pe incredere, cum au cei din vest, a rezultat o societate de tip tribal in cere ai incredere in familia apropiata si mai apoi cea extinsa. Eventual in prietenii foarte apropiati, dar si aici cu mari rezerve. De asta majoritatea ramasa se si comporta ca niste babuini- mental sunt tot acolo.
„ci pentru că în franceză și germană sunt mai proastă decât cred că sunt în realitate și prin urmare nu pot să intru în vorbă așa cum aș vrea cu oamenii pe aici. Dar va veni ea și ziua aia.”
Incercati sa va reprimati teama. Nu stiu cum sunt elvetienii, dar in America nu fac crize ca in Romania ca nu s-a facut acordul subiectului cu predicatul sau ca vorbim cam ca in vremea ca eram mici : a LU’ CINE E ASTA? Daca spuneti de la inceput ca sunteti noua si ca va cereti scuze pentru limba, va vor corecta cu mare placere si veti evolua.
„Dacă n-ar exista acel „spectru” al autorității care aplică legea, nimeni n-ar avea motivație s-o respecte. Asta cred că e esența vieții în comun, și de ea depinde calitatea vieții tuturor.”
Cu amendamentul ca el se aplica la toti. E drept, veti observa in timp, ca uneori masura e un pic diferita, dar ea exista. Ma refer la faptul ca si politicienii cind sunt prinsi cu mina pina la cot fac ceva puscarie, dar tot putina, tot procese lungi, tot aminari. Dar, dispar din politica. SI atunci lucreaza memoria colectiva care uita. Ramine „sacrificiul ritualic” – nu mai e in politica, dar pedeapsa primita e mai mult simbolica.
„blocuri de câteva etaje, înconjurate, inundate de verdeață din toate părțile. Arhitectura este mai degrabă funcțională, fără mari pretenții estetice, predomină ferestrele mari și balcoanele care extind spațiul de locuit cât mai aproape de natura înconjurătoare. Apropos de balcoane, occidentalii ăștia par să nu fi auzit de sfântul obicei românesc de a închide balconul ca să mai câștigi spațiu pentru murături sau depozitare. Aici oamenii chiar se bucură de balcoanele apartamentelor, ca să aibă aer și flori.”
Ocupati in anii 90 cu sus ala si jos alalalt (a se citi directivele KGB), n-am bagat de seama legile facute atunci in pregatire pentru tunurile ulterioare. Asa ca legea cu blocurile a dat blocurilor 90 cm de jur imprejur. Asa ca acum cind iesi din bloc dai in spatiul public de care ar trebui sa aiba grija primaria. Occidentalii astai prosti au pus gazon (ieftin, usor de intretinut) si din loc in loc ceva pomi, deci nu gradini de zarzavat si pomi fructiferi. Iar legea i-a obligat pe dezvoltatori sa faca locuri de parcare pentru toti (pe la unii chiar si 2 locuri de parcare pe apartament) plus faimoasa pivnita (ziceti mai jos de ele) pe care blocurile din Ro nu o au. Si au mai dat legi ca sa nu inchizi balconul si, si? Si sa nu intinzi rufele la vedere. Adica sunt unii care daca au creier il si folosesc, nu au capul doar ca sa nu le ploua in git.
„M-am gândit cât de profitabil poate fi un astfel de ștrand public – că ține de primărie – cu 8 franci intrarea pentru adulți și 5 pentru copii, dat fiind gradul ăla mic de ocupare. Adică sâmbătă de la 4 la 8 seara, când am fost noi, nu cred să fi fost acolo mai mult de câteva sute de vizitatori. Dacă în week-end a fost așa de lejer îmi imaginez că în cursul săptămânii e și mai puțină lume, și asta în vacanța de vară. Și fiecare localitate în Elveția cam are măcar un ștrand din ăsta, pe lângă lacurile aferente. Probabil ștrandul e subvenționat de la buget.”
Nu e profitabil, sunt bani de la bugetul localitatii, dar: taxele municipale sunt mari (taxele pe proprietate). Intrebati sau cautati pe site-urile localitatilor. Primaria se ocupa de ce al primariei. Nu da ajutoare sociale, nici ajutoare de incalzire. In schimb deszapezeste, ia gunoiul (pe caprarii si in zile clare), mai repara trotuare, locurile de joaca, etc. Sunt piscine locale, dar sunt blocuri mari de 10-15 etaje care au piscina lor proprie (interioara) si o sala de festivitati x ce o poti inchiria pentru o petrecere sa nu deranjezi vecinii, sau complexe de locuinte cu o piscina interioara iarna a complexului si una vara deschisa, tot a complexului. Ba chiar si terenuri de sport (tenis, baschet).
Dar stiti e un banc cu parlamentarii romani in vizita la cei englezi. Si-i duc englezii la ei acasa si vad romanii gazonul verde, tuns frumos, fara ierburi. Si intreaba cum fac de e asa frumos. Pai simplu, li se raspunde: il udam, il tundem, il udam il tundem. Bine, si eu fac la fel si nu e asa. Da, dar noi facem asta de vreo 400 de ani.
Cind ai fost scos din priza 50 de ani si cel ce te-a scos din priza ti-a omorit toata intelectualitatea si te-a facut sa crezi ca asa e bine, si nu mai ai decit fire tare subtiri sa te reconectezi (care dupa 35 de ani au cam disparut). Ma bucur ca scrieti despre ceea ce vedeti si traiti, exact in ideea ce v-am mai spus-o, ca apa calda, surubul si mersul pe jos au fost inventate. E nevoie de ceva creier si dorinta de aplicare ca lucrurile sa se miste un pic in directia buna. Si ma duce gindul la Fundatia (tot ciclul) lui Asimov, cum a doua Fundatie trebuia sa miste lucrurile cite putin, in asa fel incit un haos prevazut la 30.000 de ani sa ramina numai la 1000.
„Desigur că nu e de neglijat nici banul. În prețul ăsta piperat plătit de prietenii prietenilor noștri, pe apartamentul ăla de un milion de franci, proprietarul a cumpărat la pachet o serie de servicii conexe: spații verzi mai multe decât își poate dori, piscină și terenuri de sport, un lac limpede de munte alături, în care se poate și înota și pescui, dar care este folosit și ca rută alternativă de transport către Zurich. Nu mai zic, firește, de transportul cu trenul, care asigură legătura cu orașul și orice parte a țării până la urmă.”
In acea tara si cam in toate ce cistiga oamenii aia platesc. N-o sa auziti in Elvetia de credite in Euro sau dolari americani. Si aici Romania mai are de facut multe. Cred ca ar trebui trecut la Euro. (Fiindca sunteti cu drepturile omului, de ce nu faceti ceva sa fie scoasa incasarea accizelor in Euro?) Iar despre trenuri, ce sa spun. Fac parte dintre cei care odinioara umbla cu trenul mult. Nu erau linii de mare viteza, iernile, cind ningea aveau intirzieri uriase, dar orasele erau relativ apropiate datorita trenurilor. Unde nu era tren era o problema mare transportul in comun. Pe colegii studenti la Universitate ce deveneau profesori ii sfatuiam la vremea aceea sa aleaga un sat cu gara. (Nu erau repartitii prin orase, cel mult orasele. Cele mari erau inchise.) Un Miron Mitrea ar trebui inchis pe viata pentru dezastrul facut la CFR.
Si in loc de final, 2 intrebari. Pe malul lacului la Zürich cite circiumioare chic ati vazut? Pe acolo trotuarele sunt drepte sau iti rupi picioarele in ele daca nu privesti la trotuar ci te uiti in jur? (Eu asa am ratat acum 3 ani ARTMARK pe Lipscani, ca in loc sa privesc in jur priveam in jos la trotuarul ca vai de lume, cu gropi si pietre scoase.)
Cum spuneam și în text, nu cred că se mai poate repara ceva la noi, eu una mă recunosc învinsă deja după 20 de ani de presă și alți zece de activism. Nici ăstora care încearcă acum, din politică, să schimbe ceva, nu li se dau mari șanse, așa că probabil va fi nevoie să vină să „facă curat” ceilalți.
¨Incercati sa va reprimati teama. Nu stiu cum sunt elvetienii, dar in America nu fac crize ca in Romania ca nu s-a facut acordul subiectului cu predicatul¨Cred ca e cel mai bun sfat care poate fi dat pe aceasta tema. Nu poti fi mai bun decat daca vorbesti, dar ti-e teama sa vorbesti pt ca nu vorbesti bine. 🙂
Pe unde am umblat majoritatea se bucura daca cineva incerca sa le invete limba si incearca sa te ajute. Doar in Ro e tabu sa vorbesti altfel. Ironia e ca 90% sunt agramati in acelasi timp in care la scoala sunt invatati ca romana e o limba vie. (O limba vie evolueaz vie evolueaza si se schimba constant, apar neologisme, se schiomba pronuntii, se scurteaza cuvinte etc). Deci daca 90 % zic ¨oamenii este¨ si limba e vie, atunci asta e varianta corecta. Dar deviez de la subiect. Vorbiti doamna, nu va sfiiti!
Vorbesc, dar deocamdată îmi e mai ușor să virez în engleză, mai ales dacă și interlocutorul vorbește limba, așa că franceza rămâne timidă.
In acest text reușiți o re-glorificare (nu sunteți deloc originală) a anostului periurban, a conformismului parohial și a anodinului provincial.
Din fericire aceste texte curg și viața merge mai departe, complet nepăsătoare.
Marile centre urbane occidentale și exuberantele creații ale omulețului speriat de singurătate nu țin cont de regulamentele inepte și de simțul estetic de birocrat coclit (capabil să viseze doar o pășune, cea a copilăriei searbăde unde cea mai fericită zi a fost picnicul cu familia extinsă).
Roma, Veneția, Amsterdam, New York, Praga și sute de alte fantastice orașe au fost ridicate fără sau in pofida regulamenteloi, in total dispreț față de liniile drepte nemțești. Oamenii ăia au construit și ei fără să le pese de verdeața pășuniștilor post-moderni. In viziunea acestora probabil că Veneția este o eroare abominabilă a civilizației noastre…:)
Îți dau dreptate in principiu. Totuși, în focul creației, nu te-ai inflamat puțin? Vrei sa spui că la New York nu sunt linii drepte?
Și în Amsterdam sunt linii drepte, dar nu nemțești..:)
Da, după o vârstă ajungi să apreciezi anostul liniștit, de aia ne mutasem și în România de la oraș la sat. Dar satul românesc ne-a învins, așa că am ajuns să-l apreciem pe ăsta franțuzesc/german/evețian. Am și specificat asta la începutul textului. Din fericire, cum spuneți, lumea e diversă și oferă câte ceva pe placul fiecăruia. Sunt destui care au plecat de aici ca să se bucure de ce le oferă lumea prin alte părți. Nu am contestat aici avantajele metropolei, ci am încercat să subliniez că nicăieri, fie metropolă, fie sat, nu se poate trăi civilizat fără reguli și fără ca ele să fie impuse cu aceeași măsură tuturor. Nici măcar la Veneția nu cred că-ți poți lăsa gondola aiurea pe vreun canal, ca să încurce circulația, nu? Și nici la Roma sau Praga nu cred că se construiesc blocuri pe spațiile verzi dintre blocuri. Pledoaria mea aici despre asta era în esență, dar poate n-am reușit eu s-o explic mai clar.
înțeleg perfect ce spuneți, și eu am migrat de la oraș la sat, in urmă cu vreo 15 ani. Doar că am căutat îndelung satul in care să mă așez. Am căutat insă un sat, nu o suburbie, chit că in timp in jurul meu s-au mutat o mulțime de navetiști înstăriți. Am căutat liniștea unei dimineți la umbra unui copac bătrân, dar nu o să ridic niciodată in slăvi acest moment de egoism pe care mi-l rezerv.
In plus am căutat fără prea multe așteptări și fără să-mi imaginez că debarcarea mea in rural va produce nu știu ce transformări fantastice acolo. Că satul era îngrijit, curat sau mai curat ca altele a fost și este suficient ca să-l aleg. Aici, in Ardeal, munții de gunoaie la marginea satului nu prea există, sau dacă se întâmplă e semn că e ceva putred in așezarea aia…
Cât despre cei ce părăsesc România, nu am atacat acest subiect și mă abțin să o fac, mai ales că toată lumea bună a netului vorbește despre. Dar o să spun că e foarte posibil să te simți străin propria țară și să devii brusc legat de un loc in care ai călcat pentru prima oară și unde nimeni nu vorbește limba ta.
V-ați organizat mai bine decât noi sau poate ați avut și noroc. Nu avem pretenția să schimbăm lumea, doar să ne simțim și noi bine acolo unde am decis să ne așezăm. Și da, poate fi și o nepotrivire de caracter la mijloc, cu România aia prin care am trecut.
Și atuncea cum rămîne cu ”Miorița” ? Vasăzică avem trei – doar TREI – indivizi (”ciobănei”) de același neam și vorbind un idiom identic (altfel CUM ar fi priceput bîrsana-năzdrăvana ce-și șopteau în barbă ”bacii” ne-moldoveni ?). Deși prin apropiere mișunau tot felul de ”lifte dușmane” precum pecenegii, tătarii, turcii, UNGURII, respectivii ”daco-romani”, IMEDIAT ce se întîlnesc, trec la căsăpeli reciproce pe motive de brînză, mînz, spînz (și alte bunuri mobile).
Ăsta nu-i nici măcar război tribal, ci tot o meschină ”hoție de țevi”, a cărei intensitate patologică conduce direct la asasinat.
Vi se pare că exagerez echivalînd furtul cu crima ? Adică ce mare nenorocire o fi să stai fără robinet sau closet cîteva decenii în plus, nu-i așa ? Dar atunci ce vă inspiră zulitul șinelor de pe o cale ferată ACTIVĂ ce poate conduce direct la un accident grav ? (știre din anii 1990 pe care nu o pot documenta, însă a făcut destulă vîlvă în epocă). Dar foarte recenta ”extragere” a 7 tone de granit din zidurile de sprijin ale Transalpina tot șparleală benignă o fi ?
(http://www.diacaf.com/stiri/actualitate/prinsi-la-furat-granit-din-zidurile-de-sprijin-de_78306488.html)
Trăsăturile psihologice principale ale românilor: „Profilul psihocultural actual al României se caracterizează prin structura colectivistă (cu neîncredere faţă de cei din afara colectivului), concentrarea puterii sociale (cu tendinţe spre autoritarism), interpretarea incertitudinii aduse de viitor ca pericol (cu frica faţă de schimbare şi cantonarea în prezent) şi controlul comportamentului social mai degrabă prin pedepse, decât prin recompense (cu vânarea greşelilor)”.
https://adevarul.ro/locale/cluj-napoca/nici-cluj-napoca-nu-respecta-termenele-claxoneaza-conflicte-violente-trafic-miturile-regionale-desfiintate-profes%E2%80%A6
Există oare vreo oglindă prăfuită în care să ne reflectăm pentru a înțelege DE CE sîntem așa ?
Sociologul american Edward Banfield a publicat în 1958 un studiu despre țăranii din Basilicata, una din cele mai sărace regiuni din Italia. Studiul se cheamă The Moral Basis of a Backward Society. Banfield spune că sătenii pe care i-a întâlnit în cercetarea sa NU AU cum să progreseze pentru că SUNT INCAPABILI SĂ ACȚIONEZE ÎMPREUNĂ PENTRU ATINGEREA UNUI SCOP COMUN. Țăranii nu puteau ieși din celula denumită de sociologul american AMORAL FAMILISM. Loialitatea pentru familie îi împiedică să înțeleagă concepte primare de BINE sau RĂU și, bănuind că membrii celorlalte familii manifestă aceeași neîncredere în străini, nu încearcă nicio clipă să găsească căi MUTUALE de acțiune.
Problema cea mare a unei lumi primitive și sărace e aceea că nu cunoaște umanul care e comun tuturor oamenilor. Pentru ea nu există decât două realități: lupta – PE VIAȚĂ ȘI PE MOARTE – pentru putere (sancționată fie de privilegii, fie de umilință) și solidaritatea de clan (pentru că nu ești ”om” cu adevărat decât în familia ta).
https://www.contributors.ro/de-la-numerologie-la-romania-educata/