Pe măsură ce îmbătrânesc îi înțeleg tot mai bine pe cei care tânjesc după vremurile apuse, care refuză schimbarea și care nu se simt bine decât bifându-și micile lor tabieturi aparent lipsite de importanță. Să le zic conservatori? Neah, ar fi o etichetă prea îngustă. Pentru că nostalgiile astea îmbracă atâtea forme încât e imposibil să nu suferim toți de câte una, chit că alfel ne dăm progresiști din moși strămoși.
Cafeaua vieneză
De exemplu eu mi-am descoperit recent o durere din asta în fund, când, traversând Ungaria, Austria și Elveția (venind din România) am constatat cu aproape indignare că nu se mai face frappe ca pe vremea mea. Adică nu se mai găsește cafea cu înghețată, cum am băut eu la un moment dat în tinerețe, pe litoralul proaspăt capitalizat al patriei, cel mai probabil prin anii 90.
Ca să înțelegeți de unde mi se trage, trebuie să știți că marele meu neajuns, pe care-l trăiesc în fiecare vacanță, este imposibilitatea de a-mi bea cafeaua matinală preparată în felul aparte cu care m-am obișnuit deja de peste 20 de ani. Știu că o să-i oripilez acum pe apostolii cafelei naturale prăjite etc, dar eu prefer aroma de ness frecat cu jumătate de linguriță de miere într-un pahar cu lapte rece de la frigider. Și nu orice ness, ci Amigo (și ești ca nou!), care din păcate nu se găsește deloc în supermarketurile din cele trei țări în care mă învârt în ultimul an, cu viața. Probabil are ceva nechezol la bază, de vreme ce ăștia civilizații nu-l importă.
(Știu, ness-ul e moartea, nu e cafea adevărată, e cel mai nociv etc, dar asta e, și alcoolul poate provoca cancer și totuși multora ne place păhărelul, ca să nu mai zic de tutun și alte droguri.)
Revenind la frappe-ul de la care am pornit, în week-end-ul trecut am parcurs vreo 2000 de km cu mașina, din România până aici. Profitând de numeroșii km de autostradă dați în folosință de bravii noștri conducători, am plecat dis de dimineață de la moșie și până seara descălecam la Budapesta. A doua seară am dormit la Viena, iar a treia într-un orășel german mai apropiat de Elveția, căci (ați ghicit deja) acolo era mai ieftină cazarea. E, vă vine să credeți că am bătut 2000 de km și n-am găsit nicăieri pe parcurs, un loc care să facă și să vândă un caffe frappe cinstit?
Și cum am ajuns aici. Pentru că nu aveam frigidere prin camerele prin care am dormit, nu aveam nici logistica necesară să-mi car laptele după mine ca să-mi fac ness-ul de dimineață. Așa că m-am bazat pe cafelele instant care se găsesc pe la automatele din hoteluri și, de ce nu, chiar pe cafenele. Dacă nici la Viena nu găsești să bei o cafea, înseamnă că deja s-or fi cărat toate pachetele alea originale dincoace de cortina de fier.
Dar problema nu a fost calitatea cafelei – v-am zis deja mai sus că nu mă dau în vânt după kopi luwak sau alte fițe – ci papila aia a mea nostalgică, siameză cu aia care simte imediat că ness-ul din laptele de dimineață nu e Amigo, ci orice altă marcă de instant. Și papila asta și-a amintit că prin anii 90 a băut ea niște cafea cu un guguloi de înghețată înăuntru, în vreun bar la malul mării, așa că i s-a trezit pofta asta și acum, căci pesemne că în amintirea mea gustul ăla al frappe-ului din tinerețe se suprapune perfect pe ceea ce beau eu dimineața, zi de zi.
Până la urmă nici n-ar fi fost ceva așa de greu de găsit, în toiul verii, cu multitudinea de cârciumi, baruri și gelaterii care colcăie prin toate orașele astea turistice. Așa că în road-trip-ul ăsta, cafeaua frappe a fost arca mea pierdută. Și rămasă așa și după aia.
În dimineața doi am băut o cafea de la automatul din holul B&B, pe care evident am ales-o greșit. Căci câte automate atâtea specialități diferite. Apoi, cu papila încă nesatisfăcută, am intrat într-un Starbucks în Budapesta, unde am ales un frapuccino, cel mai apropiat de ce-mi doream. Când m-a întrebat băiatul ăla dacă doar atât vreau i-am zis că aș fi vrut un caffe frappe, dar se pare că nu-l mai face nimeni, maică. Iar el a zis că, cum, dar fac ei. Sigur, faceți cafea cu înghețată (ice cream)?, am întrebat, incredulă, căci nu scria nimic de genul ăsta pe meniul lor. Sigur, zice el, ice coffe. Ice cream, subliniez eu, iar el, ca și când nu mai văzuse înghețată de la instaurarea regimului Orban, bate în retragere și admite cu regret că, într-adevăr, coffe cu ice cream nu fac.
Apoi am mai văzut o cafenea din asta hipsterească, care se chema Goa mama, și i-a amintit domnului inginer de o scenă citită în cartea lui Șendroiu, cu o profă de engleză care făcea cafea etiopiană. Pe tabla lor de afară scria ceva cu Ice Coffe, dar înăuntru nu s-a adeverit nici cu ice, nici cu cream. Și nici cu profesoară de engleză, doar cu o vânzătoare plictisită.
Până la urmă m-am mulțumit cu aia de la Starbucks și a mai trecut o zi. A doua zi, m-am mulțumit cu o cafea cu lapte undeva la poarta Schönbrunn, pe care am împărțit-o cu o albină, iar păcăleala supremă am trăit-o în a treia zi, la Innsbruck, unde renunțasem complet la ideea că aș găsi caffe frappe, dar tot domnul inginer, săracu, a văzut că o gelaterie vindea fix asta, ice cream coffe. Și am dat 5 euro pe ceea ce s-a dovedit un soi de înghețată lichidă cu un pronunțat și grețos gust de cafea. Adică nici înghețată, nici cafea, ci un carcalete.
În final am renunțat la pretenții, am revenit acasă și la ness-ul meu de dimineață și m-am gândit că probabil întră și frappe-ul ăsta în categoria plăcerilor pierdute ale vieții. Cu ocazia asta am descoperit pe net că frappe-ul ar fi fost inventat de un grec, în 1957, și nici măcar nu era neapărat cu înghețată, ci cu gheață, dar oricum, e clar că de aproape 60 de ani și-a trăit traiul, cât să mai țină meniurile lumii!
De altfel, de când sunt pe aici am început deja să mă gândesc cu jind la gustul diverselor chestii de acasă, în special mâncăruri gătite de mama (care făcute de mine aici nu sunt la fel) și probabil nostalgiile astea se vor accentua, mai ales când nu va mai fi nici mama care să le mai facă din când în când.
Până acum nu mi se părea că sunt așa tributară unor anumite gusturi. Mai degrabă dădeam ochii peste cap de fiecare dată când călătoream cu mama pe undeva și ea strâmba din nas la ce gusta, pentru că nu se potrivea fie cu ce știa ea că ar trebui să fie, fie cu ce-și imagina. Dar uite că mamele noastre și tabieturile lor ne ajung mai devreme sau mai târziu.
Nu cred că o să apuc ziua aia când ne vom hrăni cu pastile, ca ăia în Star Trek, dar dacă ar fi așa, aș zice că decât să piardă timpul cu tot felul de aiureli, AI-ul ăsta mai bine ar face mai repede o mașinărie să transforme pastilele alea Star Trek în orice vrea clientul nostalgic: să arate ca varza aia cu carne făcută de mama, ținută la cuptor până se rumenește, cu niște mămăligă caldă și un pic de smântână deasupra. Poftim, am transformat pastila în varză a la mama. Ai grijă că frige și e și un pic cam iute, că am uitat că pasta aia de roșii făcută astă vară avea și niscai ardei iuți prin ea. Dar se stinge cu niscai bere.
Voi ce nostalgii culinare de tinerețe aveți?
Buna, Dollo! Poate „frappe”-ul de pe vremuri era de fapt un „affogato”?
Nu, din ce văd pe net affogato ăsta e și cu ceva alcool sau mai degrabă desert. Eu îmi amintesc de paharele alea înalte de la mare, cu cafea în partea de jos, ceva frișcă deasupra și un guguloi de înghețată care se zbătea să se topească între ele. Plus paiul aferent.
În Slovenia se găsește (cel puțin în Maribor, unde sunt eu). Când mai treceți prin zonă, ai șanse să-ți ostoiești nostalgia. 🙂
Ah, n-am știut anul trecut să mă fi lovit pofta 😀 mersi de pont.
Asta ar putea fi o idee grozava de „business” care sa „targeteze” fanii Amigo: o caffe-frapperie cu ness Amigo si inghetata.
Elvetia e patria Nestle, producatorul Nescafe, prin urmare este ultimul loc din lume unde s-ar putea gasi Amigo. In Grecia se beau tone de frappe, e disponibil in orice cafenea, dar e preparat doar cu lapte & gheata agitate intr-un shaker, impreuna cu o lingurita de ness.
Desigur, grecii folosesc tot ness Nestle, dar cred ca este cea mai apropiata bautura de frappe-ul din Eforie, care, tehnic, era un combo intre frappe-ul grecesc si affogato.
PS desigur, principala diferenta dintre frappe-ul de Eforie si cel grecesc este gustul nessului frecat fata de cel agitat.
Gustul nessului Amigo frecat este Proustian madeleine al romanilor care si-au p[etrecut studentia in anii 90. Cunosc fenomenul destul de bine, pt ca am avut colegi greci, care beau doar frappe cu Nestle agitat si erau oripilati de gustul de Amigo frecat 🙂
Da, frecatul este veața 🙂
Hm, nu știu ce să zic cu Nestle. Citesc aici că ar fi adus direct din Brazilia de Strauss Group: https://amigo.ro/despre-amigo/. Cum ar fi să mă duc în Elveția taman pentru ness Amigo 🙂 I-aș oripila cu extravaganța mea până și pe elvețienii care vin în fiecare week-end la cumpărături în FR și DE :))
am băut în tinerețe caffe frappe (cam o dată pe an mi se întâmplă să prepar acasă. chiar așa, anul ăsta am ratat 🙁 ), dar înghețata era amestecată/blenduită în lichid, nu plutea.
acum mulți ani, în studenție, ieșeam o prietenă o dată pe săptămână. într-o zi eram amândouă în bani și ne-am luat un frappe. ea, ca și tine, probabil băuse frappe cu înghețata plutitoare și a bălăcărit-o pe chelneriță că nu ne-a pus înghețata în frappe și ne-a servit un produs mai ieftin, dar ne-a luat banii de frappe.
câteva săptămâni mai târziu am invitat-o la mine acasă și am preparat eu frappe. la vremea aia nici net nu aveam acasă, nici telefon mobil, nicio sursă de informații, așa că am preparat după ureche: o cafea mai țeapănă, lapte, apoi câteva linguri de înghețată de vanilie. doar că am mixat tot amestecul, în ideea că nu pot bea înghețata cu paiul. 🙂
frappeul meu, preparat cu câteva linguri zdravene de înghețată, a avut aceeași consistență ca cel pe care îl băusem în acel local.
prietenei mele i-a părut rău că a certat-o pe chelneriță, concluzionând că probabil și ei au blenduit înghețata în amestecul de cafea cu lapte.
Tocmai asta era mișto, că înghețata se topea treptat și nu transforma băutura într-un shake
Te inteleg, cafeaua mea de dimineata e probabil si mai stranie. Eu pun 2 lingurite de ness (aici n-am preferinte, poate fi orice marca, dar de obicei imi iau ori crema ori ness mai fin, granulele mari nu se dizolva usor in apa rece) cu sirop concentrat de afine si apa din frigider. Problema mea e la siropul de afine, trebuie sa fie musai Europlant, cu zahar, nu cu indulcitori, si un anumit tip de sticla. Ani de zile am gasit la Auchan, si luam cu baxul, pana cand nu s-a mai gasit. Am cautat pe emag, disparuse si de acolo, am mai comandat vreo 3 baxuri tot de la Europlant, alt model de sticla, era cel mai apropiat de cel vechi, dar nu chiar ala, si acum a disparut si ala. Nu stiu ce voi face pe viitor. Am incercat cu sirop de afine de la Carrefour, Lidl, nu e acelasi gust si iese bautura acra. Nu mai zic daca pun sirop de fructe de padure e acra rau. Mai imi place nessul cu Fanta de struguri, dar incerc sa evit sa beau asa de mult bauturi acidulate. Ultima cafe frappe buna am baut-o in Alba Iulia, am uitat anul, dar erau Rusaliile si o punte lunga, de 5 zile.
Interesantă combinație :)) Aduce a vin cu Coca Cola?
Nu stiu, ca n-am incercat. Doar rom-cola pe o barca pe Nipru, in 1999, cand am facut o calatorie Ucraina si Rusia, si asta iarna in Rep Dominicana, toti ghizii in excursii ne serveau rom-cola, vitaminas ii ziceau.
E, rom-cola e Cuba libre style, deja consacrat. Dar vinul cu cola e considerat un barbarism de „oenologi” 🙂
Dar frișcă din lapte, adevărată? În Bucale se găsește doar prin vreo două-trei locuri. Cafea cu multă frișcă!
La frișcă nu mă emoționez
Sarlota ca pe vremuri nu mai gasesc. Si nici de cumparat o zacusca cum facea mama. Am primit de curand un borcanas de la cineva si mi-am adus aminte de gustul copilariei la zacusca.
O, da, sarlota!
Imediat dupa revolutie se gasea la magazin un praf din care faceai o sarlota cu ciocolata delicioasa. Tin minte un an, avusese tata niste stupi la munte, si culesesem fragi din care a facut mama dulceata. Sarlota aia cu dulceata deasupra, to die for! In Piatra Neamt mai exista inca o cofetarie unde mai fac sarlota ca pe vremuri.
Da, șarlotă mâncam și eu pe vremuri, îmi amintesc că îmi plăcea, dar nu-mi amintesc și gustul. Zacuscă am făcut cu mama recent, chiar cu vinete de la moșie, și am înregistrat rețeta 😉
ketchup-ul bulgaresc de pe vremea ailalta, rila star. gustul exact nu mai exista in nimic din comert si nimic din ce am incercat de mai multe ori sa fac cu toate condimentele care mi-au trecut prin cap. doar in bulgaria n-am cautat, dar daca nici google nici AI nu gasesc…
Ar trebui să cauți în Bulgaria, au și ei destule campanii nostalgice, de exemplu la bere aveau într-un an când am fost pe la Shabla.
Eu am ramas cu pofta dupa un profiterol grozav pe care l-am mancat la cofetaria Florentina prin 1986. Cofetaria nu mai e demult, si, desi profiterol am mai mancat, niciodata ca ala…
Imi amintesc si eu de un frappe baut pe litoral prin 90 si ceva, Doamne, ca bin mai a fost…tind sa cred ca n-aveam noi termen de comparatie, dar satisfactia avuta atunci cand mananci ceva cu pofta parca nu se compara cu nimic.
Era o cofetărie cu profiterol bun pe undeva pe la actuala Piață Delfinului. Dar la fel de posibil e ca noi să ne amintim de fapt de o stare anume de atunci, nu neapărat că aveau ăia de la cofetărie o rețetă fabuloasă 🙂