Un atac de panică

A venit și ziua aia, tovarăși, când clubul nostru de carte este recunoscut pe piața (națională deocamdată) de carte ca o rampă de popularizare a noilor apariții. Dar ce zic eu popularizare, că practic asta e aproape lansare, dacă ne gândim că primul roman al lui Ionuț Șendroiu încă nu a apucat să fie lansat oficial, dar iată că apare mai întâi pe dollo.ro, cu un fragment ales special de autor. Era cât pe ce să apară aici chiar înainte de a vedea lumina tiparului, cum se zicea pe vremuri, dar ne-am abținut eroic. Am zis că dacă tot vă facem poftă cu un fragment, măcar să aveți și de unde s-o cumpărați.

Și iată, romanul „Un atac de panică”, de Ionuț Șendroiu, se găsește în librării și poate fi comandat și online pe site-ul editurii. Din păcate nu și ebook, pentru colegii mei clubiști de pe alte meridiane, dar ne-om descurca noi cumva să facem să ajungă și la ei.

Cum s-a întâmplat? desigur e întrebarea care stă acum pe buzele tuturor. Păi s-a întâmplat că după ce i-am citit cartea de debut la clubul de carte – Navetist la tropice –  domnul autor și-a exprimat simpatia față de acest blog, eu l-am invitat să-și popularizeze viitorul roman aici și uite așa, din vorbă în vorbă, am aflat că avem și câteva lucruri în comun, cum ar fi numele exotice sau măcar străine de neam, și amintirile din comunism. Pe el îl mai cheamă și Alain, după admirația feminină a bunicii sale materne, Alain Delon, pe mine mă cheamă Dollores, după admirația masculină a tatălui meu, care nu era comunist, dar o simpatiza pe Dolores Ibarruri.

„Wow! Dolores Ibarruri! Cel mai frumos nume, de departe, dintre toți politicienii care-l vizitau pe Ceaușescu! Îmi amintesc pomelnicele acelea de la radio, în care știristul citea toate numele liderilor străini care-l felicitau pe Ceaușescu cu diverse ocazii si printre toți bulgarii, arabii, chinezii și nord-coreenii răsuna la un moment dat numele tovarășei Dolores Ibarruri – parcă venea din Macondo. (…) Imaginează-ți ce spectacol era pentru urechea unui om care mergea la serviciu cu un autobuz înghețat pe 26 ianuarie, să audă numele lui Dolores Ibarruri la 6 dimineața, printre nume gen Yasser Arafat, Todor Jivkov sau Mobutu Sese Seko! Îi făcea ziua un pic mai bună”, s-a emoționat Șendroiu, când a auzit de unde mi se trage numele.

Și reacția asta a lui m-a făcut să mă gândesc că poate și tata o fi avut vreo dimineață din asta tristă și rece, de 26 ianuarie, când a auzit la radio numele însorit al liderei comuniste, și așa m-am pricopsit și eu cu el.

Că suntem suma genelor împreunate ale alor noștri era deja știut, dar iată că purtăm o viață și numele admirațiilor lor platonice, ba îi mai și derutăm pe alții cu ele. Așa am ajuns la un alt fragment din acest nou roman al lui Ionuț Șendroiu, în care apare și un oarecare Omar, bucătar sicilian, care fusese botezat așa după cine credeți, Omar Sharif, firește, de care fusese amorezată bunică-sa în tinerețe. Dar Omar cel mic era catolic, mânca prosciutto și îi deruta pe egiptenii cu care ajunsese să lucreze pe platforma marină, unde se petrece și a doua carte a lui Șendroiu.

Până la urmă fragmentul ales pentru publicarea pe blog n-a rămas ăla cu Omar, ci ăsta care pare că a inspirat și coperta asta aproape hitchcockiană. Când l-am citit prima dată am râs, deși mi-a părut rău de bietul pescăruș. A doua oară n-am mai râs, pentru că aproape că l-am văzut pe amărâtul ăla vospit, chinuindu-se să scape cu viață.

„Un atac de panică”, doamnelor și domnilor, este un roman, nu o culegere de texte, cum a fost „Navetist la tropice”, dar judecând după fragmentul ales de autor, probabil e încă o carte în care râzi, deși nu e de râs, doar pentru că Ionuț Alain Șendroiu a ales acest stil literar, în care spune mai ușor lucrurile grele, cu un gram de umor. Zice că intră mai bine așa.

fragment

„Acum vreo patru‑cinci ani eram cu șandramaua în șantierul naval din Port Elizabeth. Toată ziua vopsiserăm helideck‑ul în verde, eu, Nea Vasile, care era șeful echipei, și doi angolezi. Ne‑a bătut soarele în cap de ne‑a rupt, da’ până seara am terminat. A doua zi mai rămânea doar să pictăm litera H mare, cu galben, în mijloc.

Dimineața, au venit ofițerul de punte, cu căpitanul și cu inspectorii de la aviație să măsoare unde să vopsim H‑ul, ca să fie fix în centru. Când am ajuns sus, helideck‑ul – plin de găinaț. Băi, da’ plin, înțelegi? Mitraliat! Ne‑a luat comandantu’ la ciocane de n‑am știut cum ne cheamă. „Băăă, vă bateți joc de mine de față cu domnii inspectori?!“

A trebuit să curățăm cu jet de apă și să vopsim din nou. Pe la vreo trei‑patru după‑amiaza am terminat și l‑am chemat pe ofițer să vadă. A venit, a făcut poze, l‑a sunat pe comandant. Toată lumea fericită, așteptăm să se usuce, mâine pictăm litera H și facem recepția.

Ca să n‑avem surprize, au desemnat un marinar din schimbul  de noapte să facă de pază. Cum vede vreo pasăre că vrea să aterizeze pe helideck, s‑o alunge.
— Sperietoare de ciori vie, gen, a constatat Marian.
— Exact. Din ce ne‑a povestit omul ăla, noaptea a fost plictiseală totală până pe la șase dimineața, când s‑au întors din larg navele de pescuit calamari, urmărite de un stol mare de pescăruși. A fost ca o tornadă de păsări, cât au descărcat ăia lăzile cu pește pe chei, zburau în toate direcțiile, nu se mai auzea nimic în afară de țipetele lor. Bombardament aerian. La șapte, când am urcat noi spre helideck, damful de găinaț se simțea mai tare decât mirosul de vopsea proaspătă.

Evident, tot noi am luat‑o pe cocoașă. „Spălați tot găinațul, vopsiți din nou!“ Pe la prânz, eram chiauni de căldură, dar aproape terminaserăm. „Nu pleacă nimeni la cantină, ne‑a zis ofițeru’, trimitem pe cineva să aducă mâncarea aici. Nu mai lăsăm helideck‑ul nesupravegheat până nu se face recepția și ne eliberează ăștia certificatele.“

Am mâncat în containerul unde țineam cutiile cu vopsea, pensulele si diluantu’, să avem un pic de umbră. Unuia din noi i‑a scăpat o juma de sendviș pe jos și nu s‑a mai aplecat după el. „Lasă‑l dracu’, că măturăm la sfârșit, când terminăm lucrarea.“ După ce ne‑am apucat din nou de treabă, un pescăruș a planat de pe una din macarale și s‑a băgat cu tupeu în container, să ia jumătatea aia de sendviș. Era mare cât o rață și avea aripile foarte negre.

Din descrierea lui Zeljko, m‑am gândit că, cel mai probabil, a fost un Larus dominicanus.

— Unul din vopsitorii angolezi l‑a ușuit, pescărușul s‑a speriat și a răsturnat cu aripa o cutie de vopsea galbenă, care era deja începută. La impactul cu podeaua, i‑a sărit capacul și l‑a împroșcat cu vopsea. Eeeei, și ce să vezi? Din cauza că i s‑au năclăit penele cu vopsea, n‑a mai putut să zboare. Țopăia prin container și țipa, disperat.

Nea Vasile, șeful de echipă, care era din Tulcea, s‑a bucurat. „Stai așa, mânca‑ți‑aș, că am rezolvat problema cu găinațu’!“ S‑a repezit la container și a trântit ușa, închizând pescărușul înăuntru. „Dacă vrei să scapi de un stol de păsări, zice, prinzi una, o chinui un pic și după aia îi dai drumu’. Pasărea, după ce se vede liberă, se duce glonț la restul stolului și le spune celorlalte, pe limba lor, cât a suferit. Şi apoi, gata, stolul zboară în altă parte, să fugă de pericol.“ „Du‑te, bre, și te plimbă!“ i‑am zis. „Bă, io sunt din Delta Dunării, dacă nici io nu mă pricep la păsări…“

Cum Nea Vasile era șef de echipă, angolezii luau de bune toate aberațiile lui. Unul din ei s‑a băgat în container, a  prins pescărușul de picioare și i l‑a adus să‑l chinuie un pic, după cum a zis. Da’ nu era prea simplu să‑l chinuie, că era ditamai păsăroiu’, se zbătea şi lovea tare de tot cu ciocul. Ca să n‑o mai lungească, i‑au mai aplicat niște vopsea verde, cu pensulele, pe cealaltă aripă. Acum avea o aripă verde și una galbenă. Plus o dungă verde pe piept. Dup’ aia, l‑au aruncat în aer, cică să‑l elibereze. A dat din aripi, săracu’, da’ a căzut ca o pleașcă și a început să alerge lipăind pe helideck, pe picioarele ălea de rață, cu aripile desfăcute, mânjite de vopsea. Alerga bezmetic și țipa.

Şi în momentul ăla, domnu’ Sidney, că aici voiam să ajung, au tăbărât pe el vreo zece pescăruși, lovindu‑l din toate direcțiile. Nu ştiu de unde au apărut. Băi, nu‑mi venea să cred ce ai dracului puteau să fie, l‑au izbit cu ciocurile în cap, să‑i scoată ochii, l‑au tăvălit. Ăsta țipa și încerca să se ferească, s‑a umplut helideckul de fulgi lipiți de vopseaua proaspătă, „uite, bre, Nea Vasile, ce căcat a ieșit din cauza matale, marele expert în păsări!“. Angolezii s‑au repezit să‑l recupereze și să alunge pescărușii agresori, dar al nostru s‑a speriat și el de ei și a sărit dincolo de marginea helideck‑ului, de unde a căzut ca un bolovan. S‑a izbit de balustrada punții a doua, cred, și a aterizat pe puntea inferioară, la doi pași de niște sud‑africani care sudau ceva.

Normal că ăia s‑au speriat când au auzit bufnitura. S‑au oprit din sudat și și‑au dat jos ochelarii de protecție. Au privit pescărușul vopsit, care mai mișca un pic din picioare, dar nu mai era în stare să se ridice, apoi s‑au holbat în sus, la noi. Ne priveau ca pe niște cretini care tocmai au făcut o glumă de căcat, da nu se vedea nici un pic de ură în ochii lor. Cred că am fi putut să ne înțelegem cu ei, dacă le ceream scuze ca lumea. Partea proastă a fost că lângă ei era unu’ de la protecția muncii, care s‑a enervat foarte tare.

„Şefu’, stai așa, că‑ți explic“, a strigat Nea Vasile, iar ăla a turbat, direct. „Ce mama dracului să‑mi explici, bă? Sunteți patru idioți cu pensule verzi în mâini, iar ăsta e un pescăruș mort, vopsit în verde, pe care cineva l‑a aruncat în noi. Oare cine?!“ Nea Vasile nu s‑a lăsat: „A căzut singur, nu l‑a aruncat nimeni.“ Sudorii au râs inițial, da’ în secunda doi le‑a înghețat râsul. Ăla de la protecția muncii s‑a crizat complet. „Băăă, nenorocitule, tu‑ți permiți să mă faci prost în față?! După ce aţi adus o ofensă mediului înconjurător, omorând un pescăruş, și altă ofensă acestor oameni nevinovați, aruncând cu o pasăre moartă în ei de la douăzeci de metri înălțime, ai tupeu să mă faci prost în față?!“ Făcea spume la gură, era clar că nu știa de glumă. A luat pescărușul de picioare și a plecat cu el plin de draci, târându‑i pe punte aripile lungi şi grele, mânjite de vopsea.

Mi‑am dat seama că se duce la căpitan. Pe Nea Vasile l‑am înjurat direct în română, că de la el am învățat să înjur în română, „Zzzgura mă‑tii, Nea Vasile, în ce căcat ne‑ai băgat!“ Chiar și angolezii, care, în mod normal, nu comentau ordinele lui, i‑au zis că altă dată să nu‑și mai dea cu părerea despre păsări, că singurele păsări la care se pricepe sunt găinile, probabil.

Căpitanul, nu mai intru în detalii, a fost fiert. Când a ajuns cu disperatu’ de la protecția muncii pe helideck şi a văzut toți fulgii ăia lipiți de vopsea şi urmele de labe de pescăruş peste tot, s‑a făcut vânăt de draci, am crezut că‑i plesneşte  vreo venă pe la creier.

— Acum vreo sută de ani v‑ar fi aruncat peste bord fără discuții, a estimat cineva, din spatele unei sticle de bere.
— Până la urmă, totuşi, căpitanul l‑a convins pe sud‑african să nu raporteze faza cu pescărușul, că ăștia de la mediu ar fi în stare să oprească proiectul și rămâne o grămadă de lume fără loc de muncă. Ipocritul dracului s‑a calmat și a aruncat pasărea în tomberonul în care strângeam noi cârpele cu care curățam pensulele. Încă nu era moartă, că am auzit‑o cum foșnea înăuntru să‑și facă loc. Da’ nu a mai foşnit mult timp…”

Tags: club de carte, Ionuț Șendroiu, Roman, Un atac de panică