La ce sunt bune ONG-urile. Și eventualele lor păcate

Mi-a scris un cititor într-una din zilele astea să mă întrebe ce părere am despre un articol scris de altcineva, în care era un soi de listă cu oameni și organizații „compromise” de finanțările străine pe care le-ar fi avut, ca să facă rău națiunii, poporului etc. Un fel de listă cu sorsiștii, dar ceva mai confuză în afirmații, atât cât am apucat eu să mă uit, destul de superficial, recunosc. M-a prins într-o perioadă încărcată, în care abia aveam timp să-mi iau pauza de masă, așa că atunci când am deschis articolul l-am parcurs în grabă și am decis că nu merită să pierd timp pe care și așa nu-l aveam ca să aflu părerea încă unuia despre domeniul în care lucrez și eu. Pentru că, desigur, mi se pare că părerea mea e mai validă 🙂

Așa că, iaca, fără să am pretenția că le știu pe toate, căci nu mă învârt în domeniul ăsta decât de vreo 13 ani, mă avânt să predic și eu către cor, cum s-ar zice – căci vă bănuiesc că-mi sunteți oarecum gata convinși de ce voi spune – dar mă gândesc că or mai fi și unii care încă nu au habar cum stă treaba cu „oengheurile”. Din păcate a ieșit un post lung ca naiba, inclusiv după ce l-am împărțit în două episoade. Aia e, când o fi să moară democrația, de la asta o să ni se tragă, că scriem prea lung și nu mai are nimeni răbdare să citească. Nu de la sorosisme și wokisme.

* Ca să ilustrez acest text am ales poza făcută în martie, când am fost în țară ultima dată, cu toate felurile de mâncare cu care m-a așteptat mama. Cred că e cea mai potrivită ilustrație, pentru că mama m-a hrănit de când mă știu, când mi-a fost bine sau rău, când îmi luam cu mare întârziere salariul (când lucram în presă), când nu aveam aproape niciun venit (în perioada de freelancing) și chiar și acum, când unul dintre job-urile mele este în sectorul ONG, care-și permite să mă plătească cu un salariu din care nu aș putea trăi, dacă nu aș mai avea un job pe lângă. Iar mama, în felul ei, contribuie și ea la „finanțarea” sectorului oengistic românesc, pe lângă mult mai celebrul și hulitul Soros.

Sarmale de post, praz cu măsline, salată de vinete, fasole bătută, mucenici, zacuscă și murături în borcane

Ce ar trebui să facă ONG-urile

O organizație neguvernamentală (ONG) este un soi de contrapondere cetățenească la puterea politică și statală. Adică sunt niște organizații care stau cu ochii și gura pe stat ca să-i dea peste degete când greșește și să-i ceară să n-o ia pe arătură. Prea tare. Desigur că în teorie cetățenii pot și singuri, fără să fie asociați în vreo organizație, să țină sub observație puterea politică. Să facă petiții, să protesteze, să ceară informații, să participe la dezbateri, să formuleze propuneri sau să le strige unora și altora, când ies de pe unde au intrat: „Borfașule, dă bă’ banii înapoi, borfașule!” etc.

Dar majoritatea populației nu are nici timpul, nici priceperea sau uneori curajul de a face toate lucrurile astea, așa că mai eficient este să le facă o organizație civică, în care se unesc mai mulți oameni, mânați de aceleași convingeri, principii și interese. Practic e ca o firmă, doar că nu face profit, de aia ONG-urile se mai numesc organizații civice sau non-profit sau neguvernamentale, pentru că evident nu sunt guvernamentale și ar trebui să fie și apolitice.

Prețios spus, ONG-urile militează pentru diverse lucruri, în numele cetățenilor care le susțin sau care doar cred în aceleași lucruri: libertate de exprimare, drepturi egale pentru toți, alegeri libere, libertate de circulație, protecția animalelor, a pădurilor, educație laică sau dimpotrivă, introducerea religiei în școli, interzicerea „propagandei homosexuale”, interzicerea avortului, interzicerea căsătoriei între persoane de același sex, păstrarea tradițiilor, cultivarea bananelor ecologice sau ocrotirea urșilor panda etc.

Unele dintre aceste lucruri/drepturi sunt deja legiferate, iar organizațiile militante fie fac presiune ca ele să fie schimbate, fie ca ele să fie întărite, mai bine reglementate. Sau, unele drepturi încă nu sunt prevăzute în legislația națională, dar se lucrează la asta, și atunci organizațiile fac presiuni și propuneri pentru ca legea care va ieși să meargă mai spre stânga sau mai spre dreapta față de cum se prefigurează proiectul.

O să ziceți că de ce e nevoie de alte structuri pentru ca Parlamentul să facă o lege bună? Nu e el format din oameni aleși de cetățeni ca să facă legi bune din start? Da, și asta tot o teorie e, care nu funcționează în practică. Sau nu mereu.

De câte feluri sunt ONG-urile

Câte interese, atâtea organizații. Oamenii uniți de un interes comun pot pune la cale înființarea unei organizații neguvernamentale care, încă din statut, își poate propune să facă diverse lucruri.

Organizațiile neguvernamentale pot să facă numai activism, advocacy – că la noi nu este legiferată activitatea de lobby, așa că îi zicem advocacy (e și o diferență între ele, dar nu intrăm în detalii) – sau pot să ofere și diverse servicii dacă observă că ele nu sunt suficient sau deloc furnizate de alții în societate, de exemplu de stat. Sau le pot face pe ambele. Sau pot fi organizații menite să promoveze și să adune finanțare pentru diverse obiective concrete, nu numai pentru cauze abstracte: o școală, un spital, o biserică, un muzeu, eradicarea unei boli incurabile etc… .

Activismul și advocacy sunt activități care presupun o muncă adesea nevăzută, greu de cuantificat și cel puțin din ce am constatat eu în ăștia 13 ani mai degrabă fără succes sau cu un succes prea mic pentru efortul depus. Adică există ici colo mici schimbări legislative ca urmare a acestor activități, dar nu știu decât activiștii câtă muncă a fost în spate pentru a le obține și câtă frustrare că s-a obținut atât de puțin, mai ales când vezi cum e în alte țări.

Pentru activism ai nevoie de oameni pricepuți în politici publice, în marketing și comunicare, dar mai ales ai nevoie ca de aer de juriști care să știe să descifreze legislația și cum s-o îmbunătățească. E o chestie tare dificilă, să știi cum să formulezi o propunere de modificare legislativă care să se potrivească și cu restul prevederilor din alte legi, să fie constituțională și aplicabilă în viața reală. Pentru că asta țintește activitatea de advocacy: să ajuți la transpunerea în viața reală a principiilor abstracte (drepturile omului) iar asta se face prin legi bune, clare, simple și care trebuie mai ales respectate.

Organizațiile care oferă servicii sunt desigur calate pe acest lucru, dar observând din activitatea lor practică ce nu merge în societate pot milita sau se pot asocia cu altele, specializate în advocacy, să schimbe vreo lege sau să propună instituțiilor statului niște proceduri mai bune în diverse domenii.

Cunosc o situație în care un singur om, părintele unui copil cu dizabilități, a reușit singur să strângă semnături din toate județele țării ca să promoveze o inițiativă legislativă – chestie teribil de greoaie, care nu le reușește nici organizațiilor – apoi a făcut o organizație și ulterior cred că a obținut și o funcție publică. Activismul ăsta este deci și o rampă de acces spre politică.

Ce NU face un ONG

Judecând după scrisorile pe care le primim și noi la organizația la care colaborez, oamenii cer de la un ONG tot ce nu au reușit să primească sau să rezolve cu instituțiile statului. Când ești disperat crezi și în zei imaginari și în ONG-uri atotputernice. Dar nu există nici una nici alta.

Un ONG nu-ți dă casă, nici butelie, nu-ți rezolvă procesul în care ai nevoie de un avocat, nu îi pedepsește pe unii și pe alții cu care ai avut vreun diferend, fie că a fost vecinul agresiv sau polițistul abuziv. ONG-ul nu poate decât cel mult să te îndrume pe ce căi să apuci ca să rezolvi respectivele probleme, în limitele legale. Iar dacă situația e chiar gravă, poate să te sprijine cu o scrisoare de protest către conducătorii instituțiilor care ar trebui să te ajute dar nu o fac, și niscai publicitate pentru a atrage atenția și a forța o anchetă sau alte măsuri care se impun.

În teorie statul are suficiente instituții care ar trebui să rezolve toate nedreptățile care ajung la un ONG, dar nu le rezolvă și atunci e nevoie să mai fie trase de mânecă.

Așadar, un ONG îi poate învăța pe oameni unde și cum să își ceară drepturile și dreptatea, la ce instituție să scrie, ce demersuri să facă sau îi poate ajuta să se unească în grupuri de inițiativă într-o zonă sau alta ca să aibă o putere mai mare împreună. Dar ONG-ul nu le poate asfalta strada, nici nu-i poate apăra de vreo companie care-i abuzează, nici nu le poate aresta primarul care fură.

Uneori, tot mai rar, ONG-urile mai intervin în procese alături de oameni, ca să susțină o cauză sau alta, cum ar fi salvarea vreunui parc sau alte ofuri similare. Se întâmplă rar, din două motive: lipsa fondurilor și teama de cheltuielile de judecată disproporționate cu care s-ar putea finaliza procesele.

Exemplu concret: cum încearcă niște ONG-uri să facă o lege mai bună pentru apărarea vocilor critice

Eu nu am experiență în organizații care oferă servicii, nu am colaborat cu niciuna, dar pot să povestesc experiența mea dintr-o organizație care, din 1990 încoace, face activism și advocacy. Cred că de altfel acest gen de activitate e și mai greu de înțeles, de aia are nevoie de această lungă explicație. Un exemplu concret, la care am lucrat în ultimul an jumate, este cel de îmbunătățire a unei legi pe care Parlamentul trebuie s-o adopte până în 2026: legea anti SLAPP.

SLAPP vine de la Strategic Lawsuit Against Public Participation, adică pe românește sunt procese menite să le închidă gura celor mai vocali dintre noi, care îndrăznesc să critice instituțiile sau să se pună cu corporațiile, pentru apărarea propriilor drepturi sau ale unei comunități. Iar România e în top 3 european la SLAPP.

Câteva cazuri:

• niște cetățenii din Floreasca și ONG-urile care le-au luat apărarea, se luptă de câțiva ani cu un mare dezvoltator imobiliar care a construit acolo și care, zic oamenii, le poluează zona și așa aglomerată. Mă rog, între timp construcția s-a făcut, dar oamenii au rămas cu procesele. Inițial au început cu petiții și cereri de anulare a autorizațiilor de construcție sau de mediu, și cum n-au reușit au dat în judecată primăria ca să le anuleze. Dezvoltatorul a intervenit în proces ca să-și apere autorizația și a câștigat. Apoi le-a cerut oamenilor despăgubiri pe care nu le-au putut duce. Un ONG a fost desființat din cauza asta, iar oamenii acum stau cu frica în sân că-și pierd apartamentele, pentru că firma i-a dat în judecată pentru daune, pe fiecare cetățean în parte și pe cei din ONG-urile interveniente, iar sumele cerute ajung la un milion de euro. Și totul pentru că și-au exercitat drepturile constituționale la petiționare – culmea, chiar asta scrie în chemarea în judecată;
• niște oameni din Slobozia se luptă de câțiva ani cu o firmă de procesare a cărnii care le poluează aerul și apa – pute de nu poți să stai în casă – și care totuși primește acorduri de mediu, în ciuda protestelor oamenilor. Ca să-i descurajeze să-i mai conteste dreptul de a polua, firma le cere acum oamenilor în instanță 20 de milioane de euro despăgubiri;
• niște oameni din Bucovina se opun de mai bine de zece ani înființării unei gropi de gunoi pe care Consiliul județean Suceava vrea s-o facă chiar pe dealul de deasupra satului lor. Primăria comunei lor a aprobat și a dat terenul la județ, dar oamenii nu vor să stea cu groapa de gunoi în cap, normal, așa că s-au opus prin toate mijloacele legale. Dar și pe ei a ajuns să-i dea în judecată Consiliul județean (de data asta nu a fost o firmă, ci chiar autoritatea locală, care a cheltuit bani din impozitele și taxele oamenilor, ca să-i dea în judecată pe aceiași oameni, că nu sunt de acord cu autoritatea). Și aici li se cer oamenilor, care au pierdut procesul, cheltuieli de judecată de niște zeci de mii de euro.

Exemple ca astea sunt multe, chiar dacă nu le vedeți prin presă, ele pot avea ca victime cetățeni oarecare, organizații sau jurnaliști.  Căci și jurnaliștii incomozi se trezesc dați în judecată de „subiecții” lor, doar ca să-i intimideze și să nu mai scrie. Cazurile astea merg ca niște SLAPP, măcăne ca niște SLAPP, totuși legal deocamdată nu sunt etichetate ca SLAPP pentru că noi nu avem o lege pentru asta.

Oamenii implicați în cazurile astea au început cu câte o petiție sau întrebare: băi dar ce se întâmplă aici? cum facem să fie bine pentru toată lumea? adică să-și producă și firmele profitul, dar să respirăm și noi pe lângă ele…  și au ajuns băgați într-un rahat mai mare decât pot duce, pentru că da, instituțiile statului nu și-au făcut de fapt treaba, adică fie au dat autorizații acolo unde nu era cazul, și s-au acoperit cu hârtii, fie au închis ochii sau nu au controlat dacă autorizațiile date sunt respectate sau nu. Corupție sau/și prostie.

Iar justiția, mă rog, nu intrăm în detalii, dar de multe ori oamenii pot pierde procese fie și numai prin chichițe avocățești. În cazul din Slobozia, de exemplu, aerul duhnea inclusiv la poarta tribunalului, și totuși oamenii au pierdut procesul. Te face să te întrebi cum naiba se dă avizul ăla de mediu dacă fabrica aia nu are filtre ca să prevină poluarea aerului și a apei din zonă, nu?

În general astfel de acțiuni de opoziție față de proiecte controversate sunt sau e bine să fie sprijinite de ONG-uri cu experiență în lupta asta de gherilă cu statul. Dar chiar și ele o pot lua în barbă, după cum s-a văzut cu cele desființate pentru că nu au avut bani de despăgubiri.

Cum se transpune o directivă europeană în lege națională

Și aici începe munca mai grea de advocacy, nu pentru sprijinirea punctuală a unui caz, ci pentru ca astfel de cazuri să nu existe în general. Parlamentul European a făcut o directivă anti SLAPP. La baza ei au stat procesele în care fusese implicată jurnalista malteză Daphne Caruana Galizia, înainte de a fi omorâtă. Directiva europeană a stabilit că ar trebui ca statele să prevadă niște mecanisme de respingere din fașă a acestor procese, pentru că da, ele nu fac decât să descurajeze oamenii să mai participe la viața publică, dacă se tem că vor fi dați în judecată doar dacă fac o petiție la primărie, gen.

În directivă sunt enumerate niște căi prin care se pot preveni aceste procese, ce condiții trebuie să îndeplinească SLAPP-urile, ca să fie recunoscute de judecător ca SLAPP etc. Singura problemă este că directiva prevede că SLAPP sunt doar acele procese în care părțile implicate nu locuiesc în aceeași țară. Adică, după directivă, dacă te hărțuiește în procese Consiliul județean Suceava, că nu ești de acord cu groapa lui de gunoi,  n-ar fi SLAPP. Trebuie să te hărțuiască musai o companie din altă țară decât aia în care stai tu.

Asta a fost prima chestie cu care ne-am luptat, la Ministerul justiției, care trebuie să transpună directiva asta anti SLAPP în legislația noastră. Adică concret trebuie să facă un proiect de lege și să-l trimită la Parlament ca să fie votat. În general ai noștri transpun directivele copy paste și aia e. După aia se mai gândesc și dacă le respectă. Iar pretextul de fiecare dată e că „așa ne cere UE”. Ceea ce nu e cu totul adevărat, adică UE nu te ține să faci mai mult și mai bine decât zice directiva.

Iar noi asta am cerut ministerului (era Alina Gorghiu ministră atunci), să prevadă în lege că sunt SLAPP și acele procese de genul celor descrise mai sus, în care părțile locuiesc în aceeași țară. Pentru că de fapt ele reprezintă 90% din totalul SLAPP la nivel european. Procesele transnaționale sunt o minoritate de 9%.

Ca să convingem ministerul că poate să adauge la directivă am făcut niște zeci de interviuri cu oameni din ăștia victime ale SLAPP, de la noi, i-am întrebat ce au pățit, ce nevoi au, cum văd ei lucrurile. După interviurile astea eu am ieșit și optimistă – că uite, avem și români care au curaj, nu se lasă descurajați, mor cu nenorociții de gât – dar și furioasă, pentru câte mizerii am aflat că li se întâmplă acestor oameni. Căci procesele sunt doar o mică parte din toate micile sau marile hărțuieli pe care este în stare chiar statul să ți le facă, dacă ai ghinionul să te contrezi cu el. Și oricum, și dacă n-ar fi hărțuielile, simpla idee că ai un proces în care te judeci cu unul mult mai puternic decât tine e de natură să te apese și să te facă mai temător.

După ce am făcut toate interviurile astea am scris o scrisoare către minister, semnată de câteva zeci de organizații și oameni pățiți și am atașat toate cazurile astea. Ministreasa ne-a zis, previzibil, că daa, mulțumim că ne-ați semnalat cazurile, nu știam de ele, dar stai să vedem dacă ne dă voie UE.

Am scris noi la UE, ca să fim siguri, și am întrebat: mă UE, le dați voie alor noștri să facă o lege mai bună decât directiva? Adică o lege în care SLAPP înseamnă toate procesele în care unul puternic se pune cu unul slab, indiferent dacă stau sau nu în țări diferite? Și UE ne-a zis că da, chiar vă rugăm să faceți asta, că noi, UE, nu am putut să legiferăm așa ceva, că nu aveam competență, dar voi, la voi în țară, puteți, hai, faceți, bravo, baftă!

După asta i-am zis și ministresei, dar o schimbase Ciolacu între timp, că fusese remaniere, și a trebuit iar s-o luăm de la capăt cu noul ministru. În fine, până la urmă ministerul a produs un proiect de lege în care a acceptat parțial ce am propus noi, adică legea admite că SLAPP poate fi și când ambele părți stau în aceeași țară, dar nu se aplică decât la procesele civile. Dacă un procuror prea zelos îi deschide dosar penal unui jurnalist, că nu-i place ce a scris, asta cică nu e SLAPP. Mă rog, e o discuție mai lungă aici, dar să zicem că am obținut un minim succes. Urmează ca proiectul să fie supus dezbaterii publice – aici din nou vom trimite și noi observații și propuneri de îmbunătățire – apoi aprobat de guvern și trimis la Parlament, unde… să vedem ce iese.

Între timp, ciolacii…

Dar nu e greu de ghicit ce iese, dacă ne uităm la ce s-a întâmplat chiar zilele trecute la Guvern, unde ministrul energiei, de exemplu, a îndemnat companiile mari din energie să ceară în instanță daune „maxime” de la ONG-urile care se opun marilor proiecte energetice ale patriei. Asta este instigare la SLAPP pe față. În loc să te întrebi de ce dracu se opun ăia, poate proiectele tale sunt prost făcute și e nevoie să le faci altfel, tu ministru instigi companiile să le rupă picioarele contestatarilor. Uite de aia nu aveam noi sistemul energetic dezvoltat, de 35 de ani, pentru că niște ONG-uri atrag atenția și protestează față de unele proiecte care mai mult distrug mediul decât produc energie.

Deci noi ăștia din societatea civilă muncim de mai bine de un an ca să avem o legislație cât de cât bună pentru contracararea SLAPP, avem speranță că actualul guvern, așa cum e el, o s-o și aprobe, cât de cât, și vine un ministru din guvern și arată că nu dă doi bani pe toate astea. I-am cerut lui Ciolacu să-l demită pe Burduja, după declarația asta, iar Ciolacu ce credeți că a zis? „Drill, Sebi, drill!”. Atâta a învățat el la engleza aia cu care se pregătea să devină președinte, citate din Trump. Și, firește, că noi ăștia de i-am cerut demisia suntem sorosiști.

Să se ghicească cum va ieși legea anti SLAPP românească din Guvern și din Parlament, în condițiile astea. Hai că nu e greu.

Ăsta este doar cel mai recent exemplu, de muncă de advocacy pentru o lege mai bună. În ultimii 35 de ani multe din drepturile pe care le avem azi și le considerăm cuvenite, garantate, au fost obținute prin astfel de procese greoaie, îndelungate, în care societatea civilă, asta sorosistă, progresistă, wokistă a presat politicienii să facă legi mai bune decât ar fi fost înclinați ei să o facă. Din acest punct de vedere nu mă voi îndoi niciodată de utilitatea ONG-urilor, pentru că știu că fără unele (care mai există și azi) nu am fi avut legi care ne garantează libertatea de exprimare, accesul la informații publice sau să știm ce averi au mai acumulat aleșii noștri.

Evident, nu toate acțiunile ONG-urilor au avut succes. O estimare personală ar fi că în mai puțin de jumătate din cazuri ai succes. Adică tu te zbați să-i convingi, faci munca de documentare ca să le aduci dovezi, deși instituțiile statului stau pe un munte de bani și oameni plătiți să facă asta, participi la dezbateri, formulezi amendamente, pierzi timp și uneori ți se spune în față că ești de apreciat pentru cât te agiți, dar că „hai să votăm legea asta așa cum e acuma și o mai îmbunătățim după aia”. Asta e scuza clasică, dacă e să fii refuzat politicos și nu făcut direct sorosist nenorocit.

Mă opresc aici ca să nu vă extenuez. În episodul doi vă zic și despre finanțare, Soros, ideologii, calitatea oamenilor din organizații și conflictele dintre ei. Adică vorbim și de păcate, că nu e nimeni fără pată. Dacă ar fi așa n-am mai avea nevoie de ONG-uri 🙂

Păcatele ONG-urilor și ale oamenilor de bine din ele (II)

Tags: drepturi civile, implicare civică, ONG, organizație neguvernamentală, procese de intimidare, SLAPP, slider