Mă gândeam dacă n-ar fi fost mai bun un titlu de genul: Incredibil, află câți bani poți face cu un ONG!, chit că de fapt e o păcăleală. Mai degrabă faci depresie decât bani, dacă te iei prea în serios.
* Pentru ilustrație, de data asta am ales niște produse de sex shop, pentru că după cum vă spuneam și în episodul trecut, un ONG de regulă nu-și permite să plătească full time un om de comunicare (de talia mea :P) așa că îmi completez veniturile și din alte proiecte, plus mâncarea de la mama 🙂 Asta îmi condimentează câteodată zilele, cum s-a întâmplat când a trebuit să scriu un comunicat despre procesele SLAPP, și transpunerea directivei europene în legislația națională, dar în același timp am fost solicitată să completez un alt comunicat, pentru un alt job, cu niște informații destul de explicite despre produsele de sex shop care se găsesc pe noul site al clientului. Am scris și am râs, gândindu-mă cum e viața asta, de pune la un loc directive europene și diverse obiecte de introdus în vagin și nu numai. Din fericire nu am amestecat comunicatele între ele, deși poate ar fi avut mai mult succes așa ăla cu directiva 🙂
Cum poate fi finanțat un ONG și care e treaba cu Soros
Există o lege a asociațiilor și fundațiilor, care împreună cu restul legislației fiscale prevăd suficiente mecanisme de transparență. Adică statul ar trebui să știe exact ce bani și de unde-i primește o organizație. Ca orice entitate, organizația neguvernamentală trebuie să respecte reglementările contabile, să facă bilanțuri, audituri și raportări către stat și către finanțatori, așa că dacă nu primește bani cu sacoșa, cum se laudă unii că fac pe la partide de exemplu, în principiu orice finanțare este trasabilă, indiferent dacă respectiva entitate își afișează sau nu pe site sursa banilor.
George Soros a finanțat o mulțime de chestii în România și în toată Europa de Est, cel puțin în primele decenii de la căderea comunismului. Scopul declarat a fost dezvoltarea societății civile, promovarea valorilor democratice, stat de drept, drepturi civile, liberte, egalite alea alea. Era nevoie de toate astea pentru orice societate abia ieșită din comunism, care nu știa cu pluralismul, democrația, drepturile omului.
Eu una n-am mai prins aceste finanțări în perioada de glorie. Când am ajuns să lucrez efectiv în sector, Soros își îndrepta deja atenția spre alte țări mai amărâte, considerând că la noi s-a prins suficient cheag astfel încât societatea să-și suporte singură organizațiile neguvernamentale.
De fapt într-o societate sănătoasă asta ar fi rețeta, organizațiile civice să fie susținute fie prin voluntariat, fie prin donații de către cetățenii acelei societăți, conștienți că o fac pentru binele lor. Nu suntem Norvegia, să avem ONG-uri finanțate chiar de guvern, ca să-l critice dacă greșește și să-i țină socoteala cum guvernează. Aia mi se pare culmea democrației, la care nu par să fi ajuns multe țări pe planetă. Pentru restul, ca noi, rămân de bază finanțările străine care, da, vin întotdeauna la pachet cu această suspiciune, că există un interes în spatele banilor, căci nimic nu e gratis, nu?
Interesul în cazul Soros, dar și al altor finanțări străine de care știu eu (de exemplu chiar fondurile norvegiene sau cele europene) a fost și este, după cum vă spuneam, întărirea statului de drept, dezvoltarea unei societăți democratice, pluraliste, drepturile civile, egalitatea, libertatea etc. Adică progresism, cum ar zice conservatorii. Eu nu văd nimic greșit în progresismul ăsta. Mai nou se folosește la fel de peiorativ și termenul woke, pe lângă cel de sorosist. Mișcarea woke e veche și nu are nimic reprobabil în ea, dar dacă-i întrebi pe oameni ce e rău în woke sau ce înseamnă pentru ei, nu știu să spună decât că „e ceva cu gheii”.
Personal mi se pare onorant să câștig o pâine din activități finanțate din fondurile norvegiene sau europene și chiar de Soros, finanțatori care promovează valori democratice în care cred, decât să mănânc rahat la vreun post de mogul media din România, care spală bani făcuți prin corupție sau înghite sutele de milioane de lei plătite netransparent de partidele politice, din bani publici, ca să cumpere bunăvoința presei main stream.
Mă rog, până la urmă banul e ban, nu are miros, poate și oamenii ăia care lucrează acolo au impresia despre ei că se află în slujba binelui, dar până una alta mi se pare o ipocrizie să faci liste cu oameni și organizații chipurile finanțate de străini, în mod transparent – că toate aceste finanțări au obligatoriu prevăzut în proiect să afișezi finanțatorul și suma primită – tu fiind o televiziune, un site, un influencer sau chiar o organizație cu finanțări nedeclarate. Păi ori suntem transparenți ori nu mai suntem?
Desigur, mai există finanțările pe care organizațiile le pot aduna din cei 3,5% din impozitul pe venit, pe care orice om care are venit și plătește impozit legal pe el îi poate direcționa către o organizație sau alta. Adică în loc să-i lase la stat, când își face declarația anuală de venit îi poate spune statului să-i bage în cont unei organizații. Luate individual aceste sume sunt mici, mă rog, depinde de salariu, dar e vorba despre 3,5% din acel 10% impozit pe venit. Dacă ești o organizație care face ceva palpabil și promovabil, de exemplu ai grijă de animale drăgălașe sau oropsite, de copii bolnăviori, de bătrâni singuri, de persoane cu handicap sau dacă ești Recorder și faci anchete jurnalistice care merg la sufletul oamenilor, da, te poți promova cu ceea ce faci tu, și apelând la fibra sensibilă sau dornică de dreptate a omului îl poți convinge să-ți dea 3,5% din impozitul lui și astfel se pot strânge sume frumoase.
Dacă ești organizație care „acţionează pentru protecţia drepturilor omului şi pentru stabilirea echilibrului atunci când acestea sunt în pericol sau sunt încălcate” ai belit-o în materie de finanțare, că nu înțelege multă lume ce faci. Advocacy pentru drepturi civile e ca o reabilitare de conducte. Nu se vede la suprafață, dar îți dai seama că e nașpa numai dacă refulează rahatul. Pentru astfel de organizații care deși fac o muncă utilă, nu se pot promova arătând șurubelul pe care l-au produs prin munca lor, există finanțările asta oferite „în abstract” de către – de regulă – finanțatorii străini.
Nu ne vindem țara, dar sufletul?
Se poate spune – și chiar spun unii – că finanțările astea au urmărit în ultimele decenii agenda unor puteri, în detrimentul altora ba chiar în detrimentul autodeterminării, a suveranismului, acest inorog la care visează tot mai mulți azi, care-și imaginează că România ar fi putut fi o Elveție a estului, capabilă să se descurce singură, să-i țină la respect pe ruși și să negocieze de pe poziții de forță cu Occidentul. Și că, vezi bine, aderarea la UE a fost o prostie, că ne-am vândut etc. Un fel de nu ne-am vândut țara, ci doar sufletul. E falsă teza, măcar și pentru faptul că mie una nu mi-a zis nimeni să fac ceva în care nu credeam, cât am lucrat în proiecte finanțate de străini. Nu am avut niciun moment senzația că mi-am vândul sufletul ca să câștig o pâine, dar probabil că așa acționează ăștia, insidios, te manipulează și te fac să crezi că asta vrei chiar tu 😀
Nu știu nici ce anume din istoria noastră recentă îi face pe unii oameni să creadă că România s-ar fi descurcat mai bine în afara UE, când ea abia s-a descurcat să cheltuiască banii pe care i-a pompat UE în noi, și chiar și pe ăia preferăm mai degrabă să-i pierdem decât să nu mai avem corupți. Dar poate istoria ne va arăta cine a avut dreptate, politicienii nouăzeciști, care au decis totuși să îndrepte România către vest, sau ăștia de acum care clamează valorile democratice dar o cârmesc pe șest către est, sub pretextul că așa și-ar dori alegătorii.
Ca fapt divers, să vă mai zic una amuzantă despre finanțare. Prin 2015 cred, făcea 25 de ani organizația cu care colaborez, am strâns și noi diverse bartere, ca să încropim un soi de petrecere pe 10 decembrie, de Ziua drepturilor omului. Și pentru că și atunci erau stigmatizați sorosiștii, ca și azi, am tipărit și niște etichete autocolante cu definiția termenului sorosist, ca să și le pună oaspeții în piept, ca semn de susținere, chit că pe noi nu ne mai finanța Soros demult. Am dat noi bani, cum ar veni, ca să simulăm că suntem finanțați de Soros.
Există ONG-uri bune sau rele?
Din nou, depinde în ce valori crezi și ce ideal de societate ai. Eu una cred în cele expuse mai sus, ca atare pot fi etichetată drept sorosistă. O etichetă care e lipită ușor zilele astea, de către oameni care nu știu ce e în spatele acestui nume și nici măcar ce este și cum funcționează un ONG. M-am întrebat adesea dacă oamenii ăștia care fac liste și aruncă cu acuzații au făcut vreodată voluntariat în vreun ONG ca să vadă cu ce se mănâncă treaba asta. Orice fel de ONG, să zicem să fi mers într-un adăpost pentru animale ca să se joace cu câinii de acolo. Sau să ia acasă pentru câteva ore, să-l plimbe prin oraș, un copil de la un centru de plasament. Sau să meargă într-un azil ca să socializeze cu un bătrân. Chestii palpabile, nu advocay. Nu mai zic de donații, că tuturor ne e greu să băgăm mâna în buzunar.
Există desigur și organizații care promovează altfel de valori, clamat creștine să zicem. Consideră că homosexualitatea e un păcat, la fel avortul, văd altfel rolul femeii în societate etc. Și ele fac advocacy pe lângă instituțiile statului, ca să-și atingă obiectivele, fac campanii de promovare, ba chiar au reușit un referendum pentru definirea mai clară a familiei în Constituție, totul în timp ce se complac, totuși, în climatul democratic pentru care militează celelalte organizații, păgâne 🙂 Mi se pare iarăși o ipocrizie să blamezi progresul, modernismul, să predici întoarcerea la un stil de viață patriarhal și abuziv pe alocuri, tu fiind femeie modernă, aleasă chiar în Parlament. Dar până la urmă și consecvența e un păcat în zilele noastre, doamne ferește să cădem în el.
Cu toate astea cred că toți ar trebui să avem loc într-o democrație, în care oamenii sunt diverși și au libertate de credință și de asociere, până acolo unde se cere limitarea drepturilor altora. Pentru că în fața statului toți suntem egali, plătitori de impozite și avem dreptul la același tratament, indiferent de sex, orientare, etnie, credință, culoare.
În plus, toate organizațiile ar trebui să aibă această obligativitate de a afișa pe site-ul propriu sursele de finanțare sau măcar oamenii care cască gura la ele să-i întrebe de unde vin banii, pentru că așa cum există umbra lui Soros asupra progresiștilor, există și multe umbre neclare, aliniate în spatele organizațiilor conservatoare așa zis creștine, care au o influență crescută în spațiul public.
Ca și la politicieni și partide, ar trebui să știm cine îi păpușează din spate, ca să știm ce valori au. Desigur, valorile unei societăți evoluează sau involuează odată cu oamenii ei. Deci eu nu cred că există ONG bun sau rău, ci doar organizație care promovează idei cu care ești de acord sau cu care nu ești. În democrație e normal să existe toate, cu condiția să fie legal înființate.
Ce păcate au ONG-urile și de unde vin ele
Organizațiile societății civile nu pot fi altfel decât este societatea, decât sunt oamenii. Ca și politicienii, partidele și instituțiile statului. Suntem suma competențelor și a păcatelor noastre, împărțită la câte milioane am mai rămas. Dacă în primul deceniu după 89 a plouat cu burse și finanțări din Occident – citesc acum cartea Gabrielei Adameșteanu, Anii romantici, și-mi dau seama ce nebunie a fost atunci cu finanțările astea – acum țeava a secat dramatic.
De fapt e o situație care durează deja de mai bine de zece ani în care finanțările pentru ONG-uri s-au tot restrâns, în timp ce problemele în mare au rămas. Adică nu putem spune că gata, avem democrație, rolul organizațiilor civice s-a terminat, găsiți-vă de lucru la șaibă, dragi activiști. Căci și democrația asta trebuie păzită mai abitir ca o adolescentă în care colcăie hormonii.
Soros a stricat oarecum piața, cu finanțări multianuale – la unii întinse și pe 15-20 de ani, în care organizația nu avea decât țelul de a-și urmări obiectivele din statut. Era confortabil. Nu vreau să insist pe Soros, pentru că nu cunosc aproape deloc cine și ce bani a luat – știu doar că exista o fundație care împărțea acești bani în România și care s-a desființat când s-au terminat banii, iar pentru acea fundație am făcut și eu voluntariat într-un mic proiect care mapa modul în care respectă autoritățile Legea 544/2001, a informațiilor publice. Am mai concurat la un moment dat, tot acolo, și cu un short-video despre alegeri și am primit un premiu în bani pentru el. Deci se poate spune că un pic așa, de gust, am văzut și eu niscai bani de la Soros. Asta era în perioada mea de freelancer, când cam muream de foame și făceam orice, de la mystery shopping la recenzor la Recesământul din 2011.
Revenind, în anii 90, din ce am auzit, fusese dezmăț cu finanțări de orice fel, cu cumpărare de sedii, de mașini, de aparatură și angajări fără număr. Când s-au terminat finanțările multianuale și s-a trecut la cele pe bază de proiect a început o altă epocă. Nu numai că banii sunt mai puțini, dar ei sunt alocați și pe perioade scurte, de maxim un an-doi, iar dacă se termină proiectul și nu mai găsești altă finanțare ești nevoit să concediezi oamenii cu care ai lucrat.
În teorie sună eficient și profi, dar în realitate practica a generat o drenare de personal și așa greu de găsit. Desigur, cele mai chivernisite organizații reușesc să facă proiecte care să susțină o activitate permanentă și un nucleu mic de echipă cu care să le facă. Dar sunt puține, iar oamenii care lucrează de ani de zile într-o organizație pot fi numărați pe degete. În cazul lor se mai întâmplă și ca, fiind de așa mult timp în breaslă, să sufere de o oarecare anchilozare și să nu mai fie nici ei cu adevărat capabili să facă activism, o chemare mai mult decât o meserie, care presupune efervescență, o continuă neliniște și un strop de nebunie, care să provoace lucrurile alea așezate ale societății, să conteste ierarhii și să scuture praful de pe obieciuri.
În general, din cauza acestui stil de finanțare sporadică, menținerea oamenilor specializați într-o organizație este dificilă. Angajarea, fie și pe un post de secretară, a devenit o aventură, chiar și atunci când ai cât de cât bani ca să-i plătești un salariu. Mă rog, e greu să găsești oameni în orice domeniu, darmite în ăsta care este destul de aparte și deloc bine plătit, în ciuda zvonurilor.
Dacă adăugăm la toate astea și personalitățile diverse și chiar convingerile diferite – da, greu de crezut, dar când întrebi trei avocați cum interpretează o lege, obții patru răspunsuri diferite și fiecare îi consideră proști pe ceilalți – ajungem și la râcile și schismele din sânul organizațiilor sau între organizații. Căci și oamenii din ONG-uri sunt tot oameni, au simpatii, antipatii, unii sunt mânați de diverse interese sau pur și simplu au egouri prea mari pentru micul sector neguvernamental în care activează. Există și aici practici jenante, de genul copy/paste sau bârfe sau încercări de a-i discredita pe cei cu care nu ești de acord, există ipocrizie și oameni care știu să dea mai bine din gură și să acopere printr-o imagine gonflată o activitate inexistentă sau pe care o fac de fapt alții.
Apoi, există desigur și în acest sector corupție. Sunt grupuri pe Internet unde poți vinde sau cumpăra o organizație, sub umbrela căreia pot face chestii la limita legii. În unele cazuri flagrante s-a acționat și unii au ajuns și la pușcărie. Dar sistemele au fost întotdeauna făcute pentru ca unii să le forțeze. În orice domeniu. Nu e corect ca anatema să planeze asupra întregului sector, pentru că majoritatea organizațiilor își fac treaba cât pot de bine pe felia lor, iar oamenii lor sunt mai degrabă mânați de idealism și convingere în cauza pe care o susțin, decât de bani. De aia nu e bine să faci liste și să arunci cu vorbe la grămadă, împotriva unui întreg sector.
O altă chestie care ar putea fi imputabilă oamenilor din societatea civilă este elitismul. Mulți sunt așa de convinși de faptul că au dreptate, că ei știu mai bine decât marea masă și că doar calea lor e aia bună, dreaptă și spre progres, încât deseori îi tratează de sus de ceilalți care se întâmplă să nu fie de acord cu ei. Oamenii trebuie convinși chiar și să treacă strada, dar uneori societatea civilă pierde asta din vedere, acolo sus în rolul ei civilizator, de far călăuzitor spre progres, chiar și cu forța. Multe schimbări sunt insuficient explicate, pentru că se consideră că e de la sine înțeles că sunt bune, iar pe fondul ăsta au înflorit multe conspirații și fakenews-uri care, ca de obicei, au avut tracțiune mai mare decât simplul adevăr.
Așadar, avem o lipsă constantă de finanțare, care a dus la depopularea și deprofesionalizarea organizațiilor, apoi lipsa de obișnuință a românilor de a dona sau de a se implica civic, combinate cu un soi de activitate relativ greu de înțeles de majoritatea (advocacy), care nu te face simpatic în ochii publicului, pentru că pur și simplu publicul nu înțelege ce faci. Dacă mai vine și un ministru sau prim ministru să zică „huo!” și „șo pe ei!”, iaca demonizarea. Luptă cu asta, dacă poți. Nu poți, pentru că de fapt tu abia ai bani ca să faci chestiile alea aparent mici și insignifiante pentru care te chinui de te ia dracu. Nu mai ai nici timp și nici energie ca să lupți cu zvonurile și cu prostiile din capul altora. Iar uneori ți se pare absurd și nedrept, pentru că tu crezi că ai avut numai intenții bune.
Din treaba asta pierdem de fapt toți, ca societate în timp ce partea aia care ar trebui contrabalansată – statul, politicienii – câștigă și mai multă putere, incontrolabilă.
Motivația și lipsa ei
Când am început eu să lucrez în domeniul ăsta am fost multă vreme frustrată din cauza asta, a faptului că deși ziua are tot 24 de ore, la finalul ei constați că aparent nu ai făcut nimic concret. Plecasem din presă, unde după aproape 20 de ani constatam cu tristețe că nu am reușit să schimb mare lucru, că puteam să republic texte mai vechi la fel de valabile și deci aveam impresia că în societatea civilă sunt mai aproape de motoarele schimbării.
Vedeam oengismul ca pe ceva foarte dinamic, oameni tineri, gata să iasă în stradă ca să apere valori, principii, să se bată pentru ele altfel decât cuminte, pe căi legale, birocratice, prin care schimbi de exemplu o lege. Desigur, am avut parte și de astfel de acțiuni, dar în timp mi-am dat seama că nu doar așa se face activismul. Că de multe ori prinzi muște cu zahăr, nu cu oțet, și de și mai multe ori trebuie să te mulțumești cu foarte puțin din întregul pe care l-ai vizat, pentru că pur și simplu societatea nu poate să înghită dintr-o îmbucătură toată schimbarea pe care încerci să i-o bagi tu pe gât, chit că ar fi bună. Mai ales când oamenii nu sunt încurajați spre schimbare nici de la vârf, când liderii politici sunt temători, indeciși sau retrograzi ei înșiși. Însă categoric orice schimbare are nevoie de nebunii ei frumoși, care să o provoace. Altfel nimic nu s-ar fi întâmplat în istorie.
Lucrând într-un ONG care apără drepturile civile în general, eu am constatat de multe ori în anii ăștia că dacă îți scrie un om care are cu adevărat o problemă gravă, și îți cere să-l ajuți, tu de fapt nu prea ai cum. Uneori nu ai nici oamenii potriviți (lipsa de finanțare), dar de cele mai multe ori nu ai competența necesară. Instituțiile statului ar fi trebuit să-i facă omului dreptate, dar instituțiile alea nu funcționează. Iar tu nu ai nicio putere, ești la fel ca și omul ăla, plus o titulatură pompoasă, de apărător al drepturilor. Și-ți vine să urli de neputință și te întrebi: Are vreun rost, dacă în final nu poți ajuta cu adevărat un om cu o problemă concretă?
Ca să-mi mai treacă amocul, de mute ori îmi amintesc de scena aia din „Whats up doc”, când ajung toți în fața judecătorului, și unul îi zice că e doctor în muzică, iar judecătorul îl întrebă: „can you fix a HiFi?” „No, sir!” zice el. „Then shut up!” Cam așa și noi cu drepturile omului, îți scrie unul că i-a fost încălcat un drept, tu nu poți să-i zici decât eventual cui să se adreseze, că n-ai cum să-i rezolvi tu problema, că ești un amărât de ONG, el îți zice că a încercat toate căile și degeaba, de aia a ajuns la tine, după care te întreabă: dar voi ce drepturi apărați?
Explică-i că tu de fapt aperi drepturi în abstract, astfel încât să funcționeze instituțiile statului și să nu mai fie încălcări punctuale, dar pe omul ăla nu-l încălzește prea mult și cu prima ocazie o să-ți scrie pe unde apucă că nu ești decât o organizație inutilă, mâncătoare de bani și atât. Mulți consideră chiar că primești bani de la stat (guvernamental, neguvernamental, tot un drac), deci și din banii lor, și ești obligat să-i ajuți, iar dacă nu, te vor reclama și mai sus.
Ca și în alte sectoare, unde aparent se împachetează fum, există și în rândul oamenilor din societatea civilă un soi de epuizare și deznădejde, în fața realității că doar o mică parte din ce faci tu contează sau ajută cu adevărat. Mai ales dacă ești un pic mai entuziast sau te ambalezi mai mult decât ar fi sănătos necesar. Sau dacă suferi de sindromul impostorului.
În loc de concluzie
Pentru că nu am o concluzie așa cum nu am nici soluții, mai ales că noile evoluții de pe mapamond nu arată bine nici pentru progresiști nici pentru conservatori (chit că ultimii au impresia că pentru ei va fi bine) mai zic doar că ce s-a întâmplat în ultimele luni în România și reacțiile oamenilor la asta ne arată că de fapt ca societate nu suntem suficient de democrați, nici măcar noi ăștia progresiști.
Vremurile astea ne-au pus la încercare credințele și ne-au arătat că ele se cam opresc acolo unde ni se oprește și interesul. Tabăra progresistă a privit anularea alegerilor prezidențiale cu superioară ușurare, chit că cu juma de gură a admis că nu e democratic să-i interzici să candideze unui om încă necondamnat de vreo faptă anume. Faptul că personajele alea ne sunt antipatice și sărite de pe fix ne ajută să avem conștiința mai puțin încărcată la gândul că am fost de acord cu acest abuz. Dacă i-ar fi interzis unuia „de-al nostru” să candideze, altfel ar fi stat lucrurile. Atunci ne-am fi amintit brusc că oamenii care au interzis sunt aceiași politruci siniștri care mănâncă pensii speciale și apără interese de castă și de partid.
Același dualism se manifestă și cu cenzurarea tâmpeniilor spuse de unii și alții din tabăra adversă. Suntem mult mai intransigenți contra cenzurii când e vorba de ai noștri, dar dacă unui conservator i se închide gura, atunci este pentru binele poporului, care oricum e prost și nu e capabil să înțeleagă și să aleagă singur binele de rău. Iar noi, deștepții, nu avem timp și chef să ne mai supunem din când în când alegerilor făcute de proști, ci numai proștii trebuie să se supună și să trăiască cu alegerile noastre, chit că și alea se dovedesc până la urmă proaste.
Desigur că nivelul de educație stă la rădăcina tuturor acestor probleme (și votul universal, ar zice unii), dar manipularea se manifestă insidios din toate părțile și toți îi cădem victime. E suficient să ne amintim câți l-am votat pe Iohannis pentru al doilea mandat, chit că am făcut-o în silă. Și câți suntem gata să votăm orice rău pe care-l credem mai mic, în continuare, ba chiar să credităm orice abuz și derapaj democratic atâta vreme cât li se întâmplă acelora care nu ne plac.
Noi să fim sănătoși, că belele vor tot fi în continuare 🙂
Dacă ai ratat prima parte e aici:
