Povești aproape pescărești, cu navetiști. La Tropice

Cu „Navetist la tropice”, cartea doctorului Ionuț Șendroiu, încheiem cât de cât fericit tura de lecturi începută la finele lui 2023 și deschidem lista pentru anul ăsta. Aștept propunerile voastre până duminică.

Cartea de la clubul de luna asta încheie într-o notă oarecum veselă un ciclu de lectură trist. Dacă vă uitați pe ce am citit în 2024 o să găsiți fantome răzbunătoare prin Sri Lanka, amintiri din război prin Franța, lupte cu leucemia prin America, comunism (la noi), emigrare prin UK, fundamentalism (tot acolo) și iar comunism (tot aici). După așa o tură, se cerea un pic de umor, mai ales că războaiele nu s-au terminat și nici lumea în care trăim nu se simte mai bine. Și s-a întâmplat să fie o culegere de povești, uneori chiar pescărești, cu oameni adunați de prin diverse locuri ale lumi, în „subțioara” Africii (Nigeria, Andola, Ghana), dar și în Egipt și Indonezia, adică în general la tropice, unde se zice că soarele te bate direct în cap, n-o ia pe ocolite, ca în restul globului.

Navetist la Tropice” este un volum în care se întâlnesc o seamă de „războinici offshore” în drumurile lor către sau dinspre platformele de foraj marin, pe care sunt siliți să petreacă mare parte dintr-o lună, departe de familii și de țările din care probabil au plecat pentru bani sau aventură. Portretele lor sunt ca niște anamneze, scrise cu umor și talent de povestitor, de un doctor, Ionuț Șendroiu, el însuși nevetist pe drumul ăsta.

Nu știm de ce a plecat Șendroiu în Nigeria, prima dată. Probabil pentru că salariul de medic în România lui 2006 nu era sănătos. Sau cine știe din ce angoasă personală. Dar e cert că pe parcurs a ajuns să-i placă aventura asta, de vreme ce o continuă și astăzi. De altfel doctorul e destul de zgârcit cu informațiile despre el însuși și nu insistă pe trăirile personale, decât în rare situații în care pare că e mai afectat decât de obicei de ce vede pe acolo – cum e cazul incendiilor din Indonezia, unde nu ezită să-i catalogheze drept cretini pe țăranii care dau foc la junglă ca să facă loc uleiului de palmier. Altfel e destul de curtenitor și blând cu oamenii locurilor, față de care pare să aibă mereu compasiunea celui care înțelege mai mult, dar nu poate face destul.

În poveștile lui, Șendroiu se concentrează mai ales pe ceilalți, pe colegi sau parteneri de băut, prin barurile și hotelurile în care, împreună, își așteaptă rândul fie la un avion, care să-i ducă spre case, fie la un elicopter care să-i ducă pe platforma de foraj. Multe povești se petrec în acest intermezzo, care seamănă cu gura aia de aer pe care o iei înainte de a te afunda sub apă. Oamenii știu că în cele trei săptămâni pe care le vor petrece pe platformă vor fi privați de multe, de la familie, prieteni până la băutură și alte excese, așa că exagerează când se regăsesc „în libertate”.

Cel mai mult se bea, în cartea lui Șendroiu, și nu e doar o defulare, ci și o plăcere. Numai un băutor avizat și îndrăgostit de anumite licori poate descrie așa de viu o astfel de scenă, de exemplu:

Barmanul avea mâini extrem de masculine, cu fire de păr negre şi puternice zbătându-se să iasă de sub manşeta cămăşii albe. Cuţitul a dansat din nou, tăind câte o felie de limetă şi una de lămâie, pe care le-a despicat în V. Degetele lui, cu unghii tăiate drept, păreau că lasă dâre de testosteron prin aer în timp ce au înfipt cele două felii de citrice în buza paharului. O sticlă de Schweppes acoperită cu condens a aterizat lângă pahar şi barmanul i-a îndoit capacul cu un gest precis, provocându-i un fâsâit răcoritor. A stropit doar ginul cu un jet scurt de tonic, cât să-l facă să sfârâie la contactul cu gheaţa şi feliile suculente de limetă, apoi a lăsat sticla lângă pahar, invitându-mă să adaug eu tonic, după preferinţă. Am adăugat încă un splash, cât să-i mai provoc un sfârâit, şi apoi am gustat. Mmmm – senzaţia aia că se duce de pe cerul gurii direct în memoria gustativă. O capodoperă a genului.

Mi-am amintit cu ocazia asta cum mi s-a făcut poftă de mămăligă, pe vremuri, când eram la mamaie la țară și citeam Moromeții. Atunci am rugat-o pe mamaie să-mi facă o mămăligă, dar de data asta am rămas cu pofta în gât, că n-aveam gin la îndemână când am citit povestea asta din Egipt 🙂

Apoi, ce-ar fi băutura fără femei. Mai ales că poveștile lui Șendroiu se petrec în locurile alea în care femeile au sâni și funduri, ca un făcut, remarcabile. Doar pe peștii prinși de colegii lui, din apele oceanului, îi mai descrie doctorul așa de admirativ cum o face cu unele chelnerițe pe care le întâlnește.

Dar oamenii platformelor mai suspină și după femeile lăsate acasă. Iar asta e o suferință de care tot doctorul trebuia să aibă grijă, deși spune că ar fi preferat un pacient cu diaree sau febră tifoidă, decât unul deprimat că-i dăduse iubirea vieții papucii:

Înainte de decolarea spre câmpul petrolier, faimoşii off-shore pigs, cei care zguduie cârciumile din aeroporturi la întoarcerea acasă, arată ca nişte pisici plouate. Un ultim telefon spre gagică, în secunda în care vehiculul demarează spre avionul ce se lăfăie pe pistă ca o balenă albă, gata să ne înghită. Ciao, bella, un ultimo bacio prima della partenza… Guten Abend mein Schatz. Wir fahren in 20 Minuten. Die geschätzte Ankunftszeit ist 06.30 in Luanda. Ich werde dich um 7.15 Uhr nach der Kontrolle der Einwanderung wieder anrufen…

Combinația băutură și femei nu a reușit să mi-l facă simpatic pe Bukowski, cu niște ani în urmă, dar poveștile lui Șendroiu sunt de altă factură. Sau oi fi mai îmbătrânit eu și sunt mai tolerantă 🙂 Majoritatea personajelor lui Șendroiu dau dovadă de sensibilități mari în sensul ăsta, ba chiar de obsesii duse la extrem. Unul dintre muncitorii de pe platformă era preocupat de alimentele pretins afrodisiace și face tot felul de tâmpenii ca să le mănânce. Ca un făcut, nu reușește însă să le și probeze în realitate, din diverse cauze. De exemplu când a mâncat carne de iguană, preparată prea picant dintr-o eroare de comunicare cu bucătarul, a fost refuzat de prostituata pe care voia s-o fericească cu un oral, pe motiv că avea limba prea iute 🙂

După cină au mers direct la curve, pe o stradă din apropiere, iar el simţea efectul cărnii de iguană în tot corpul, însă nici nu a început bine, că prostituata i-a pus mâinile pe frunte şi l-a împins într-o parte, deoarece iguana fusese al dracului de condimentată. L-a trimis să se spele pe dinţi dacă vrea să continue. Sau măcar să-şi clătească gura, avea pe chiuveta de la baie o sticlă de Listerine, dar el a refuzat, convins că apa de gură ar fi anulat tot efectul cărnii de iguană şi ar fi fost păcat de iguană, sacrificată degeaba, dacă tot spiritul cărnii sale ar fi fost distrus de o gargară cu Listerine. „No Listerine, no oral, amigo! Eu îmi câştig existenţa cu chestia aia, nu vreau să mă usture pe urmă toată noaptea de la limba ta picantă.“ Până la urmă au făcut-o normal şi el a plecat, cu gura în flăcări şi frustrat de refuzurile categorice ale prostituatei, care nu i-a permis nici măcar să o sărute pe ţâţe.

Mă rog, nu e singurul exemplu, pare că platformele astea de foraj sunt un magnet pentru aventurieri. A tunat și i-a adunat. Un chilian, de exemplu, îi povestește doctorului cum a ajuns să organizeze „vacanțe” în țara natală, împreună cu un prieten, doar ca să se îmbete prin cârciumi dubioase și să se ia la bătaie cu oamenii locului, ca să vină să-i salte poliția și să-i ducă la secție. Abia acolo ei scot pașapoartele britanice și îi fac pe polițiștii care până atunci îi trataseră ca pe niște bețivani obișnuiți să li se adreseze cu deferență și să le ceară scuze pentru confuzie etc. Din aventurile astea se întorc adesea schilodiți, dar nevasta lui cică „preferă ca bărbatul să-i vină acasă mirosind a rivanol, decât a pizdă”. Iubirea distinge totuși între mirosuri 😉

Dincolo de aventurile astea de râsu plânsu, poveștile lui Șendroiu au și un strat subtil de tristețe. Întâmplările se petrec în zone cu sărăcie extremă, în care evident că oamenii locului nu se aleg cu mare lucru din exploatările petroliere ale țărilor lor. Deși nu abordează teme politice, uneori trece câte ceva dincolo de numeroasele metafore pe care medicul le folosește în poveștile lui:

Victoria Island este un fel de Manhattan al Lagosului, o insulă acoperită de zgârie-nori, conectată cu continentul prin podul lung de 11 kilometri, pe care goneam acum. Văzut noaptea din avion, Lagos pare o termografie uriaşă, în care Victoria Island este tumora malignă. Aici se află sediile companiilor petroliere, băncile, hotelurile şi restaurantele frecventate de expaţi şi de bogătaşii locali. Aici se afla şi hotelul unde am oprit.

În fața localnicilor, muncitorii platformelor sunt un soi de extratereștri – oameni veniți din alte lumi, mult mai bine plătiți decât populațiile locale, chiar dacă probabil mulți dintre muncitori tot de sărăcie au plecat de acasă.  Deși sărăcia lor nu e așa de rea ca aia proverbială din Africa, totuși ea e săpată iremediabil în caracterele unora. Uneori, întâlnirea acestor două sărăcii diferite îți lasă un gust amar. O chelneriță dintr-un hotel, în care băieții au băut până în ultima clipă, a alergat după microbuzul care-i ducea la aeroport, preț de câteva sute de metri, ca să-i dea unuia dintre muncitori, un ucrainean, portofelul uitat pe masă. Unul dintre colegi i-a sugerat să-i lase un bacșiș fetei, că făcuse acest efort, dar ucraineanul a pretins că n-are bani locali. Un altul i-a dat de la el 20 de dolari fetei, iar ucraineanul a protestat până la aeroport. I-a tot scos ăluia ochii că de ce a fost așa de generos cu fata, că el nu poate să-i dea înapoi decât maxim 5 dolari, apoi a protestat și când „generosul” i-a lăsat cei 5 dolari următoarei chelnerițe, care le dăduse să bea în aeroport.

Deseori, însă, „extratereștri” încearcă, prin forțe proprii, să îndulcească cât pot viața și nedreptatea lumii în care ajung să muncească vremelnic. Un pescar angolez e tratat aproape regește pe un vas danez, când are un acces de febră și diaree, iar doctorul contribuie și el la tratamentul ăsta. Altă dată, tot într-un sat angolez, unde se întâmplă să li se defecteze elicopterul care-i ducea la platformă, „extratereștrii” le fac cinste copiilor care le arată calea către (evident) cârciumă. Șendroiu privește cum mama unuia dintre copii încearcă să-l facă să plece de lângă albii „căzuți din cer”. Femeia purta trauma războiului în spate, știa că albii nu aduc nimic bun, dar copiii nu aveau aceste amintiri.

Zece ani sunt foarte puţini ca să-i scoţi războiul din cap cuiva care chiar l-a trăit. Copilul însă nu avea de unde să ştie ce e războiul, iar războiul nu e o chestie pe care s-o poţi explica unui copil. E adevărat, în Angola vezi adesea copii în cârje. Au călcat pe o mină îngropată, rămasă din timpul războiului, şi şi-au pierdut un picior. Dar se obişnuiesc cu asta şi aleargă cum pot, împreună cu ceilalţi copii de seama lor. Nici măcar nu cerşesc. Unii îşi susţin corpul pe o scândură prevăzută cu roţi de rulment – un fel de trotinetă fără ghidon – şi se împing în braţe. Femeia a renunţat să-l mai boscorodească pe copil şi s-a întors la treaba ei. Fiul ei nu-i asocia pe albi cu unii care lansau bombe din avioane.

Pentru mine a fost o lectură plăcută, așa că vă recomand „Navetist la tropice”. Are și poze la final, făcute chiar de autor – precum astea de mai sus 😉 Vă mai dau pe final un citat dintr-o poveste, în care se amestecă surprinzător de bine o referință porno cu Sfântul Petru:

Francezul avea frisoane puternice, parcă era electrocutat. Tăblia patului se izbea ritmic de perete, ca într-un film porno. Era mai palid decât cearşaful, iar ochii lui arătau ca şi cum s-ar fi întâlnit cu Sfântul Petru, care i-ar fi zis „Bau!“. Criza a durat cam 20 de minute, după care francezul a adormit buştean.

și unul despre Brăila:

Am călătorit de la Bucureşti la Paris cu o aeronavă Tarom botezată Brăila, lângă două americance, aflate într-un circuit turistic pentru seniori, care mi-au mărturisit că li se pare cel puţin ciudat să zboare într-un avion care poartă numele unui alfabet pentru orbi. M-am aventurat să le explic că aeronava se numeşte de fapt Brăila – cu un singur L –, după numele unui oraş din România, şi nu Braille. Cele două doamne m-au întrebat dacă nu cumva Braille, creatorul alfabetului pentru nevăzători, s-a născut în Brăila. Ar fi căutat pe Google, dar nu aveau Wi-Fi în avion. Nu le-am mai spus că singura legătură pe care o cunosc între Braille şi Brăila este zicala despre orbul care a nimerit oraşul, pentru că nu doream ca discuţia să degenereze; până la urmă am fost perfect de acord cu ele, numele avionului este cel puţin ciudat.

 

Și mă opresc, că iar am exagerat scriind prea mult despre o carte pe care mai bine puneți mâna și o citiți, și veniți s-o dezbatem la clubul de carte de vineri 7 februarie, de la ora 19.00, pe skype


 

Cu ocazia asta deschid și lista de propuneri pentru seria următoare de cărți. Ca de obicei, poate propune oricine, maxim două titluri de cărți pe care le recomandă, dintr-un motiv anume. Ar fi bine ca motivul să nu fie pentru că așa zice editura că e bună cartea aia, ci pentru că i-a plăcut celui care o propune  🙂

Primesc propuneri până duminică, 2 februarie, aici în comentarii și vă mulțumesc pentru ele anticipat.

Care e treaba cu clubul de carte, pentru cei care nu au fost, dar ar vrea să participe:

  • cum alegem cărțile – propune oricine, aici pe blog, diverse titluri și autori, votăm doar noi ăștia care venim la club, iar cărțile care întrunesc cel mai mare număr de voturi vor fi citite;
  • cine are drept de vot – cei care au participat la club de cel puțin două ori, în ultimul an, și-și manifestă intenția de a mai veni;
  • cine poate veni la club – oricine care a citit cartea din luna respectivă;
  • când și unde se țin cluburile – de regulă la o lună, timp suficient pentru citirea unei cărți. De la pandemie încoace ne-am mutat online, pe skype și am rămas așa, căci o treime dintre participanți nu trăiesc în România. Suntem internaționali cum s-ar zice. Găsiți link-ul de skype pe coloana din dreapta, sub poza cărții din luna respectivă;
  • ce se întâmplă dacă am zis că vin și nu am ajuns – nimic, clubul nu e armată, e pe bază de afinități, cu cartea și cu oamenii din club. Motive serioase admise pentru absența de la club: nunți, botezuri, cumetrii 😉
  • întotdeauna cartea din luna curentă e afișată pe coloana din dreapta a blogului – cu un click pe poza cărții găsiți postarea cu toate cărțile din tura respectivă

Tags: , , , , , , ,

13 Responses to “Povești aproape pescărești, cu navetiști. La Tropice” Subscribe

  1. Cris 28/01/2025 at 22:41 #

    Claire Keegan – Astfel de lucruri mărunte
    Annie Ernaux – Anii

  2. Mmmaria 29/01/2025 at 08:52 #

    Paolo Giordano, Singuratatea numerelor prime
    Matt Haig – Cateva motive sa iubesti viata

  3. Lavinia M 29/01/2025 at 11:03 #

    Propuneri de carte:
    Maria Ressa – Cum sa infrunti un dictator
    Martin Amis – Inside story

  4. Tiberiu P. 29/01/2025 at 14:06 #

    Ați des-bătut cea mai cea carte în topul meu, Aventurile lui Huckleberry Finn?, o re-citesc la fieșticare deceniu de maturitate, în adolescență nu m-o dat pe spate, râd cu lacrimi de fieșticare dată, dar mă și pune pe gânduri, am viziuni noi asupra ideilor marktwuainiene.

    • Tiberiu P. 29/01/2025 at 14:13 #

      N-am pomenit degeaba scrierea lui Samuel Langhorne Clemens la recenzia la scrierea lui doc Șendroiu, când îl citesc mă duce mintea la abordarea lui MT asupra vieții, ceva în genul în care am învățat să văd lumea, „Viața este un mare și uimitor rahat, poți s-o iei ca atare, încerci să schimbi ceva-ceva spre bine în jurul tău, făcând mioriticul haz de necaz, varianta cealaltă este sinuciderea!”.

    • Dollo 29/01/2025 at 14:38 #

      N-am avut-o la club, o punem pe listă să vedem ce voturi întrunește 🙂

  5. Alfabet 29/01/2025 at 14:33 #

    Han Kang – Vegetariana

    Sally Rooney – Oameni normali

    Mircea Cărtărescu – Theodoros

    • Dollo 29/01/2025 at 14:39 #

      Am avut Vegetariana la clubul de carte cu mult înainte de a fi celebră 🙂 Le pun pe listă pe celelalte două.

  6. adobrero 29/01/2025 at 20:04 #

    Yeal van der Wouden, Casa amintirilor
    Lionel Shriver, Trebuie sa vorbim despre Kevin

  7. Laura 29/01/2025 at 22:39 #

    Bilet de iesire. Memorii – Petre Mihai Bacanu
    Fernando Aramburu – Pasari migratoare

  8. Vlad 31/01/2025 at 14:51 #

    O istorie a violenței – David Louis
    Viata mea in libraria morisaki – Satoshi Yagisawa

  9. NeaCaisa 31/01/2025 at 18:45 #

    „Nexus. Scurta istorie a retelelor informationale din epoca de piatra pana la IA” de Yuval Harari

    „Character limit” de K. Conger si R. Mac

    „Eu este un altul” de Jon Fosse

    „Scandalul” de F. Backman

    „Solomonarul” de Florin Chirculescu

    „Bratara pe glezna ta” de Radu Paraschivescu

  10. IoanaS 03/02/2025 at 00:26 #

    Lea Ypi – Libera
    Anca Mizumschi – Cei care cumpara stele

Leave a Reply

Oldies but goldies

De ce picură în Casa Poporului

casa poporului senat

Un accident umed a fost descoperit ieri, pe Facebook, în Parlament. Pentru că am apucat s-o cunosc pe mama Casei Poporului înainte să moară, vă invit să citiți un text din care veți afla și voi cum e când se sparge o țeavă în Palat, cum intră zăpada în birouri iarna, de ce unii zic că ar fi nevoie de termopane noi, câtă apă, curent și nervi consumă Casa Poporului ca să fie ceea ce este: locul în care cei mai iubiți fii ai poporului muncesc zi de zi pentru propășirea noastră, a tutulor.

Respect pentru sfânta prostie națională

prostie

Senatorii Ficățel și Miki Șpagă vor să ne oblige să le arătăm respect, printr-o lege care ne va măsura sentimentele și va sancționa prompt abaterile de la sentimentele sănătoase, naționale, de iubire și respect față de tot ce e românesc, creștin și … tricolor

Cât ne costă să „stârpim” prostituția și cât am câștiga dacă am legaliza-o

ashley

Statul a cheltuit un milion de lei și doi ani de anchete ca să descopere că prostituția se face și prin mica publicitate. Printre „proxeneți” – o femeie de serviciu care cumpăra prezervative la un salon de masaj, o studentă care-i organiza agenda unei fete, un ziar de mică publicitate…

Cu prejudecățile la Roma

Vaticanul după ploaie

Cum am cheltuit pensia pe o lună a mamei la o masă de fițe la Pierluigi în Roma

De ce ea?

tarau-victoriei-an

Povestea neromanțată a unei românce care a făcut pușcărie nevinovată, ca urmare a unui lanț de erori judiciare, deschis în 2000 de o anchetă a procurorului Cristian Panait, închis abia după 15 ani de procese

Stăm prost cu nervii

sacrificat

O jumătate de oră într-un autobuz Mercedes, în cel mai bogat oraș al țării.