Cât farmec încape în 93 de ani de viață

Despre arhitectul Romeo Belea, despre care am auzit prima dată datorită unui excelent documentar TVR, dar și unei prietene arhitect care mi l-a recomandat. Plus câteva considerații despre bătrânețe, maică.

Arhitectul Romeo Belea pe terasa Teatrului Național – captură TVR

Am văzut zilele trecute o serie interesantă, realizată de TVR, despre istoria facerii, desfacerii și transformărilor suferite de câteva clădiri emblematice din București, dar mai ales despre omul care le-a proiectat. Nu auzisem până acum de arhitectul Romeo Belea – și se știe ce experiențe am avut eu cu arhitecții patriei 😉 – dar când am văzut primul episod al acestei trilogii am fost cam vrăjită de omul ăsta și am căutat alte informații despre el.

Lasă că e un povestitor captivant, și are și ce povesti din viața și cariera lui, dar omul are 93 de ani și la vârsta asta se mișcă și gândește de parcă încă ar mai avea în față o viață. Pare nemuritor, și chiar va fi într-un fel. Dar eu nu cunosc pe nimeni ajuns la o astfel de vârstă să fie încă atât de vivace, lucid, cu idei, cu planuri, ignorându-și complet vârsta biologică și aproape chiar așteptările pe care ceilalți le au de la această vârstă. Adică ceva între azil și cimitir.

Paranteza despre bătrânețe

De altfel, am tot discutat în ultima vreme despre vârstă și percepția ei. Când am fost la București, la începutul lunii, am participat la o dezbatere la Muzeul literaturii române, despre Ioan Petru Culianu. M-am dus pentru că eram curioasă să aflu ce a fost cu omul ăsta, dar și pentru că printre speakeri era unul dintre scriitorii mei favoriți din România. Îmi luasem cu mine și unul dintre volumele lui, ca să-i cer un autograf, deși eu nu sunt cu autografele, dar fac niște excepții.

Mi-a zis inițial că el nu prea mai poate să scrie. Mi-a sugerat chiar să-mi scriu singură un autograf, sub ochii lui cum ar veni, dar i-am zis că asta nu se pune la autograf. Așa că până la urmă a acceptat să se chinuie să-mi scrie câteva rânduri. Mi-a arătat apoi scrisul tremurat, chinuit, i-am zis că e cu atât mai prețios și a glumit și el spunând că e ca timbrele alea cu defecte, care sunt cele mai prețioase dintr-o coliță.

Apoi s-a rupt filmul când omul, vizibil îmbătrânit (cel puțin față de poza de pe coperta cărții) a avut o prestație ciudată și sub așteptările tuturor, la dezbatere. Pur și simplu își pierduse gândurile și aproape pierduse din vedere subiectul, vorbind mai degrabă despre Eliade decât despre Culianu. Sigur că era o legătură, dar subiectul dezbaterii era altul. Bine, întreaga dezbatere a fost slabă, cu oameni care fie au vorbit prea elitist, cu inside jokes, fie au vorbit fără o coerență cu subiectul, cert e că m-am întors de acolo și am pus mâna pe wikipedia și pe google și așa am ajuns să-mi comand cartea de memorii a Gabrielei Adameșteanu – Anii romantici – care cică i-ar fi luat ultimul interviu lui Culianu înainte de a fi omorât. Dar despre asta o să revin când citesc cartea.

Revenind la scriitorul meu nenumit, a fost o întâmplare care mi-a lăsat un gust amar și m-a făcut să mă întreb cum e mai bine să procedăm cu oamenii în vârstă, care au avut o voce și un creier în societate, dar nu prea mai sunt capabili acum din cauza deteriorării fizice și pe alocuri chiar psihice. Vârsta, nenorocita, e necruțătoare cu unii. Dacă-i inviți și pui în centrul atenției, așa debili cum au ajuns, riști să-i expui indecent și crud. Oamenii  vor vedea doar epava care a ajuns și nu-și vor putea reprima mila față de omul care a fost. Probabil el însuși e conștient de asta și e cu atât mai dureros.

Pe de altă parte, dacă-i ignori, îi izolezi în așteptarea morții, nu e drept nici pentru ei și nici nu e un semnal bun pentru societate. Oricum plânge opinia publică de sare cămeșa pe dânsa la moartea câte unei personalități, că uite cum ne uităm noi valorile, că ne amintim de ei cu regrete eterne doar când mor etc. Dar și când le vedem descompuse de bătrânețe parcă nu ne vine bine.

Grea dilemă. Mie însămi nu mi-a picat bine când am fost gratulată, de câțiva amici români, care au aflat că am emigrat, cu încurajarea: „ai mare curaj, la vârsta ta, să faci acest pas!”. Desigur că au oarecum dreptate, dar eu am 50+ ani. Ce gânduri mai au oamenii ăștia față de semenii lor de 80? Nu știu dacă cruzimea asta e specifică mai degrabă românilor sau și altor popoare, sau poate doar românii se exprimă mai franc, pe față, nu au diplomația vesticilor în sânge…

Dar domnul Belea e belea

În fine, păcătuiesc și eu cu această meteahnă românească și remarc, în totală admirație, ce minunat este, la vârsta dumnealui, domnul arhitect profesor doctor Romeo Belea în trilogia asta de la TVR, pe care v-o recomand dacă nu ați văzut-o deja.

Mi-au atras atenția câteva din remarcile lui, pe care le comentez un pic, că nici de asta nu mă pot abține 🙂

  • cum că Bucureștiul e OK așa cum e, o amestecătură de stiluri, și am observat în documentarea pe care am făcut-o ulterior, că domnul a fost și pe alocuri încă mai este, membru în comisiile de urbanism ale Primăriei Capitalei, Ministerului Transporturilor și Primăriei sectorului 1, pentru destul de mulți ani în ultimii 35, și deci se poate spune că este întrucâtva responsabil cu „dezvoltarea” haotică și cam la rupere a orașului. Căci comisiile astea avizează tot ce se construiește în oraș. Cred că din această poziție ar fi meritat câteva remarci și despre stăpânii actuali și cum au dezvoltat ei orașul, dar mă rog, documentarul s-a numit viitorul de ieri, nu de azi 🙂
  • mai mult, zice că sectorul 6 este unul dintre cele mai reușite, arhitectural vorbind, dintre toate cartierele dormitor ale Capitalei, și poate că are dreptate dacă se referă la geneză, dar tot el admite că n-a mai fost în ultimii ani prin sectorul 6 ca să vadă cum s-a transformat. Și s-a transformat urât.
  • cum să atunci când proiecta Casa Academiei, din coasta Casei poporului – zisă și sediul tovarășei –  a încercat să-i facă niște elemente de arhitectură englezească, care să ajute la însorire, și ar fi fost turnat de cineva la Ceaușescu, că a folosit acele elemente pentru că fiica lui e plecată în Anglia, iar tovarășul a cerut „să se termine cu englezismele”. Aici aș fi insistat un pic pe subiect, dacă aș fi fost realizatorul documentarului,  pentru că nu era obișnuit ca un arhitect, specialist în fine, oricât de bun, să fie totuși acceptat să lucreze pentru sistem după ce un membru al familiei a emigrat. Or din ce povestește domnul Belea eventualele lui neînțelegeri cu puterea comunistă au ținut strict de divergența lui față de mofturile complet stupide ale cuplului Ceuașescu și nu a avut vreun prejudiciu din cauza emigrării fiicei.
  • și ca o notă amuzantă de final, am apreciat observația lui, pe scena Teatrului național, când a primit premiul UNITER de la Ion Caramitru, care era atunci și directorul teatrului. A spus că rar se întâmplă ca arhitectul care a făcut o casă să fie premiat de proprietarul casei. Așadar omul e conștient de renumele prost pe care arhitecții îl au, măcar în ochii propriilor lor clienți, că e rar să rămână în bune relații clientul cu arhitectul casei lui.

Pentru această trilogie o felicit pe Claudia Nedelcu Duca, despre care tot Internetul zice că se face „vinovată” de mai multe producții video interesante. Iată, tovarăși, că poate și TVR ceva bun! Vă las să-l descoperiți pe minunatul domn Romeo Belea și șarmul lui în aceste trei episoade, potențate și cu imagini valoroase de arhivă:

Primul este despre cum a proiectat clădirea Teatrului Național Bucureşti, pe vremea lui Gheorghiu Dej, și a refăcut-o pe vremea lui Caramitru. Foarte interesantă partea despre documentarea pe care a făcut-o colectivul care a participat la proiectare, ca să iasă ce a ieșit.

Al doilea este despre cum a făcut Sala Palatului și cum „o beleau” după fiecare vizită a lui Ceaușescu 🙂 Da, domnul Belea are și umor căci fără el nu ajungi la vârsta asta.

Și al treilea episod este despre transformările suferite de București în special după cutremurul din 77 și ce-i lipsește orașului ca să devină un loc în care să te simți bine.

Cică miniseria documentară „Viitorul de ieri”, va fi difuzată şi la TVR  Cultural pe 1, 8 şi 15 februarie, de la ora 19.00, în caz că vreți s-o vedeți ca pe vremuri, la televizor 🙂

Tags: , , , , , , , , , ,

One Response to “Cât farmec încape în 93 de ani de viață” Subscribe

  1. Laura 01/02/2025 at 21:51 #

    Recomand si Arhitect in ‘epoca de aur’ de Gheorghe Leahu.

    Prezentare pe site-ul Fundatiei Academia Civica – fundatia creata de Ana Blandiana si Romulus Rusan:

    „Jurnalul secret scris de arhitectul Gheorghe Leahu în anii 1985-1989, ultimii ani ai “epocii de aur”, când Bucureştiul era mutilat de giganticele şantiere ale noului centru civic, iar viaţa de zi cu zi era un coşmar”.

Leave a Reply

Oldies but goldies

Ce zice FMI de finanțarea găurii negre „biserica”, de la buget?

prefericitul Daniel arata calea

Biserica Ortodoxă Română nu vrea concurență pe piața lumânărilor și a locurilor de veci, dar vrea bani de la buget pentru salarii și catedrale. Oare FMI știe?

Primăria Capitalei cumpără lumina soarelui la suprapreț

panouri

Aministrația parcurilor București a cârpit sistemul de iluminat din Parcul Tineretului cu niște panouri fotovoltaice pe care le-a cumpărat cu de patru ori prețul pieței, de la o firmă care a făcut în viața ei o singură afacere: asta.

Skopje, Macedonia: sărăcie și statui pe datorie

Prometeu, turiștii și clădirea parlamentului în plan secund

Premierul macedonean ia credite externe ca să clădească identitatea națională cu statui și clădiri impozante, în timp ce țara are 30% șomeri, iar oamenii emigrează ca să trăiască mai bine.

Ce înseamnă să fii cioban

cioban

În pofida unei potenţe proverbiale, datorată chipurile cărnii de oaie, ciobanii nu mai au căutare la fete, iar o viaţă de celibat şi mizerie la oi nu mai e pe placul tinerilor.

Vinales, seva eco-bio a Cubei

vinales20

Dar ce căutași, maică, taman în Cuba? l-am întrebat noi pe albanez. Și el nu pricepea ce-l întrebăm, dar râdea la noi. Noroc că nevastă-sa mai scăpa câteva cuvinte englezești și până la urmă ne-a arătat stâlpii casei, a bătut cu mâna în ei și am priceput că albanil nu era albanez, ci zidar.

Eu sunt lucrător sexual, legea e o curvă

sexworker

Interviu în 3 episoade cu „Profesoara”, una dintre cele mai vechi prostituate din București. Azi, începuturile – „Epoca de aur”, când comunismul tolera prostituția, marca era mai tare ca dolarul iar clientul era domn.