Astfel de lucruri mărunte care fac diferența

Suntem prea mici noi ca să putem schimba ceva. Lucrurile se decid în altă parte, noi nu avem nicio putere.

Sau

Nu mă bag, nu e treaba mea, îmi văd de ale mele, și așa nu se poate schimba nimic.

Cunosc genul ăsta, l-am auzit și acasă, în copilărie, de exemplu chiar la mama. Dar atunci era comunism, iar mama era o femeie singură cu un copil. În anii democrației l-am văzut cel mai aproape în familia extinsă. Mic întreprinzător, studii medii, firmă, casă, mașină scumpă, copii la facultate, nevastă casnică, dar angajată fictiv la firma familiei ca să ia și ea o pensie etc. Multe chestii făcute la negru, pentru că de ce să plătească dări către stat? De altfel omul a făcut „afaceri” și cu oameni din politică, iar asta l-a scârbit și i-a dat curaj deopotrivă, să facă la fel ca ei. Adică l-a învățat cum merge lumea. Un pic conspiraționist, antivaccinist în pandemie, nu s-a dus niciodată la vot (pentru că nu contează), în general sceptic față de orice, ceea ce în teorie e bine, dar în practică la el arăta prost.

Niciodată n-am căzut de acord pe ceva. Discuțiile noastre erau genul ăla incomod, în care ne străduiam să fim de acord, dar nu reușeam. Când eram jurnalistă, apoi activistă, oengistă, de fiecare dată când ne întâlneam aveam aceleași conversații sterile, din care reieșea că el nu crede în nimic din ce-i spun eu, că toate sunt idealisme din capul meu, tâmpenii inutile, că lumea e altfel decât o vedem noi ăștia. Că implicarea în societate e o prostie, oricum lucrurile sunt decise de alții.

Îmi amintesc că la un moment dat i-am zis că dacă așa ar fi gândit și ăia care au murit la revoluție, nici el n-ar fi ajuns patron, ar fi ieșit la pensie din fabrica în care muncise de la terminarea liceului. Mi-a zis, previzibil, că oricum ăia au murit ca proștii, că revoluția și schimbarea regimului au fost decise de alții.

Probabil că urmărindu-mi zbaterile, de-a lungul timpului, și-a dat singur dreptate. Dintre noi doi el s-a descurcat mai bine, cu pragmatismul lui, văzându-și de treabă. Nici amăgit, nici dezamăgit. Eu m-am agitat, am crezut în unii și alții, în bine, adevăr și frumos, am ieșit la proteste, am făcut activism, am fost furioasă, frustrată că nu se schimbă lucrurile, că ceilalți nu iau atitudine, că nu se întâmplă nimic.

Apoi m-am blazat. Mă uit azi la cei rămași încă să lupte, sau la cei cărora le-a venit abia acum rândul, care se agită ca mine în trecut, se agață de iluzii, de oamenii, de principii, îi admonestează că de ce nu aia, nu ailaltă, că hai să facem, să dregem, că numai împreună, bla, bla. Și mi se par și mie acum un pic naivi, dar mă gândesc că fără ei ar fi și mai trist. Cred că fiecare epocă trebuie să aibă exaltații și idealiștii ei. Uneori se întâmplă să mai și câștige. Și așa, pic cu pic, se face istoria.

Apoi vine la clubul de carte o proză scurtă, ca asta scrisă de Claire Keegan – „Astfel de lucruri mărunte” – și te lovește acolo unde te doare. Sunt o sută și un pic de pagini construite doar ca să te zgândăre.

Bill Furlong e un vânzător de cărbune și lemne din Irlanda anilor 80. Tată de cinci fete, harnic, soț de femeie gospodină și înțeleaptă, care-l ține mereu din scurt ca să știe care-i e interesul. Adică să stea „on the right side of people” ca să nu aibă de suferit niciunul de-ai lor. Unde the right side era aia cuminte, care nu crea probleme.

Familia abia face față cu cheltuielile vieții, deh, cinci copii, dar pe Bill pare că-l apucă o criză a vârstei mijlocii. El însuși fiul unei mame minore, care era să îngroașe rândurile „Magdalenelor” date pe mâna fermă a bisericii, dacă n-ar fi fost tolerată în casă de o stăpână mai puțin habotnică, dispusă chiar să-i crească fiul din flori. Bill nu și-a cunoscut niciodată tatăl și a fost adesea ostracizat la școală pentru situația lui familială. Apoi a rămas orfan și de mamă, totuși a reușit cumva să se descurce și să ajungă om întreg, tată de familie.

Angoasele lui Bill par să fi început mai demult, dar se acutizează taman înainte de Crăciun, când lumea fierbe în febra pregătirilor, iar Bill duce cărbuni și lemne la mănăstirea din oraș, unde a auzit că se petrec niște lucruri, dar nu a știut niciodată sigur. Și într-o zi vede în curtea mănăstirii o mână de fete care munceau pe brânci, prost îmbrăcate și aparent abuzate. Una dintre ele îl roagă s-o ia cu el, ca să ajungă la râu să se înece. În altă zi găsește o altă fată, desculță și dezbrăcată, încuiată în magazia cu cărbuni, probabil pedepsită.

Încearcă să întrebe ce se întâmplă acolo, dar maica stareță îl duce cu vorba și îl mituiește cu un plic cu bani, plus o amenințare voalată la fetele lui, cuminți, dar care erau și ele școlite de biserică. Banii o bucură pe nevastă, cumpără niște carne în plus pentru familie și o pereche de pantofi de lac, cadou de la Moș, însă odată cu toate astea cumpără și niscai vină pentru conștiința și așa neliniștită a bărbatului.

Cartea nu e un roman propriu-zis ci o nuvelă ceva mai mare, sub forma unui monolog interior, căci omul nu e prea vorbăreț, cu scurte intervenții moralizatoare ale nevestei sau ale unei vecine care-l sfătuiește „de bine” pe Bill să stea în banca lui, să nu facă probleme, să nu se pună cu biserica, pentru că toate lucrurile au legătură între ele și ei sunt prea mici ca să se poată pune cu ăia care au puterea etc.

Bill are o dilemă cu el însuși, dar la care pare să participe multă lume. Pentru că de fapt toată comunitatea știa ce se petrece în mânăstire, dar nimeni nu se băga. Biserica le primea pe „femeile păcătoase”, care rămâneau gravide nemăritate, le lua copiii și le punea la munci grele, din care nu supraviețuiau toate. Pe  sistemul „așa-ți trebuie, dacă te-a mâncat între picioare”.

Spălătoriile Magdalene – cum s-a numit fenomenul – au fost încă o pată pe conștiința omenirii, inițiată de protestanți dar preluată ca „bună practică” de catolici, începând din secolul 18 până prin anii 90, când se pare că s-ar fi desființat ultima astfel de spălătorie în Irlanda.

Nu se cunoaște exact numărul femeilor și copiilor implicați în această mizerie, că probabil Biserica catolică nu a ținut registre așa de meticulos ca naziștii. În Irlanda, abia în anii 2000 guvernul a recunoscut situația și a cerut scuze supraviețuitoarelor. Deși nu se spune aici, există și altă față a monstruozității călugărițelor irlandeze, și anume implicarea copiilor născuți de aceste mame „păcătoase” în experimente pentru testarea noilor vaccinuri în industria pharma.

Pe scurt, clasica situație în care niște torționari chinuie o minoritate, cu acordul tăcut, complicitatea, lașitatea majorității populației. Desigur, post partum se clamează indignări, cum a fost posibil, unde erau părinții fetelor – păi unde, în casele lor respectabile, de unde le alungau pe păcătoase – și mai ales unde erau bărbații?

Bărbații erau și ei acolo, că doar femeile alea nu erau impregnate de sfântul duh.

Poate că tocmai de aia a ales Claire Keegan să îi transfere unui personaj masculin povara acestei decizii, așa a apărut Bill Furlong. El spală rușinea alor lui, alegând în cele din urmă să nu stea deoparte, să nu se mai facă că nu vede, deși după toate probabilitățile asta o să-i aducă numai necazuri.

Așadar, povestea nu este despre spălătoriile Magdalene, ci despre cum de nu a luat nimeni atitudine împotriva lor, la vremea aia, așa cum nu a luat nimeni atitudine împotriva lagărelor naziste, deși știau destui ce se petrece acolo etc. Iar unghiul ales de autoare este de a încerca să dezbată problema în mintea unui bărbat oarecare din Irlanda anilor 80. Ceea ce pune și mai interesant problema este ce se petrecea în lume în același timp. De exemplu una dintre cele cinci fete ale lui Bill își dorește de la Moș bilete la un concert Queen. Aflăm așadar că în timp ce Freddie Mercury făcea stadioane pline cu Queen, era homosexual și probabil avea deja SIDA, într-un orășel oarecare din Irlanda, femeile păcătoase erau ostracizate încă la mănăstire, și nimeni din comunitate nu îndrăznea să se pună contra.

Și cred că autoarea a reușit destul de bine să transmită cititorului întrebarea: în locul lui Bill, tu ce ai face? Mai ales că te lasă cu povestea neterminată, să decidă cititorul ce crede că s-a întâmplat, când Bill a ajuns cu fata salvată în ușa nevestei.

The worst was yet to come, he knew. Already he could feel a world of trouble waiting for him behind the next door, but the worst that could have happened was also already behind him; the thing not done, which could have been – which he would have had to live with for the rest of his life.

Eu una, aflându-mă cum spuneam în perioada mea blazată, aș zice că Bill o să și-o cam ia în barbă. Probabil că-și va pierde echilibrul fragil pe care stătea familia lui cuminte și neimplicată, din cauza deciziei îndelung nechibzuite a tatălui. Pentru că tot istoria ne învață că nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită. Dar mai ales pentru că gestul lui, de a salva un singur suflet din iadul ăla, va fi singular, nu va fi urmat de altele, așa încât să se formeze celebra masă critică, iar asta să ducă la desființarea spălătoriilor Magdalene. Desigur, Bill nici nu putea să facă mai mult.

După cum e posibil ca fata aia salvată să se integreze bine mersi în comunitate, iar familia lui Bill să supraviețuiască acestui gest îndrăzneț și cu timpul alți oameni să vadă că nu se revarsă râuri de pucioasă peste ei dacă se întâmplă ca vreuna din fiicele lor să rămână gravidă nemăritată. În fond, și mama lui Bill născuse un copil din flori și nu se dărâmase lumea. A fost suficient ca un singur om să îi acorde o șansă, șansa de a nu fi ostracizată pentru o vină inventată în numele unor zei imaginari.

Așadar, șansele sunt 50-50 în oricare dintre direcții. Iar atunci când oamenii oscilează în luarea unei decizii care li se pare riscantă, ei exagerează greutatea gestului într-o parte sau alta, în funcție de factori care-i influențează. Până la urmă și biserica și politicienii nu au decât puterea pe care le dăm noi voie să o aibă. Asta îi spune și Bill vecinei care-l învăța să nu se bage, să nu se pună cu cei puternici. Însă frica oamenilor de a nu-și pierde și bruma de statut pe care își închipuie că o au îi face să exagereze și puterea adversarilor și să-și subestimeze propria putere.

Totuși, nimeni n-ar trebui să fie obligat la gesturi eroice în viață. Poți fi un individ integru și fără să faci pe eroul. Revenind la exemplul meu de la început, nu cred că ruda mea este un om rău, ci este un individ obișnuit mai degrabă să profite de pe urma eroismelor altora, decât să-și asume el acest rol. Până la urmă e mai firesc ca oamenii să nu aleagă să fie eroi, ci să-și plece capul încercând să trăiască totuși cât mai consecvent cu ei înșiși și cu niște principii pe care cred că le au. Și Bill ar fi putut să-și vadă în continuare de mica lui afacere cu combustibil, să-și crească fetele și să se facă că nu vede ce se întâmplă la mănăstire, cu fetele altora. Dar vine un moment în viață în care nu mai poți să închizi ochii și să te faci că lucrurile alea nu există, iar tu să te consideri în continuare un om bun.

Sau poți? Desigur că poți, capacitatea oamenilor de a se autoamăgi e infinită.

Cred că pe cât de mică și aparent inconsistentă, povestea lui Bill Furlong va stârni ceva dezbateri la clubul de carte din 6 aprilie.

Link de conectare la clubul de carte

P.S.1 -Am aruncat o privire și pe goodreads, să văd cum au citit alții cărțulia, și am fost oarecum întristată de genul de comentarii găsite la categoria 1 și 2 stele – întotdeauna citesc înainte rating-urile mici la orice produs 🙂 Iar în cazul acestei cărți oamenii se lamentează pentru că: a fost prea scurtă, că ce, aia e carte? Sau că de ce o carte „despre femei” e scrisă din perspectiva unui bărbat? Sau de ce bărbatul e eroul, și nu o femeie? De ce nu se întâmplă nimic în cartea asta? De ce au ales să scrie ceva așa de sumbru când Crăciunul este o perioadă așa de frumoasă și înălțătoare? Și tot așa. Sunt vreo 10.000 de oameni cu părerile astea. Desigur, asta reprezintă 3% din totalul celor care au citit-o, deci o majoritate zdrobitoare a apreciat lectura și a înțeles-o. Ce concluzie am tras eu de aici este că există oameni pe lume care nici măcar nu se gândesc să se gândească 🙂

P.S.2 – Se pare că s-ar fi făcut și o ecranizare a cărții. Dar filmul are un rating de 6,8 din 10. O fi de la Chillian Murphy 🙂

P.S.3 – Irlanda, totuși, a ajuns în numai câțiva ani, de la recunoașterea atrocităților din spălătoriile Magdalene, să legalizeze avortul și chiar căsătoria între persoane de același sex. Deci trebuie că o fi avut destui Billi curajoși care să contribuie la schimbările astea.

Tags: Astfel de lucruri mărunte, biserica, Claire Keegan, club de carte, implicare civică, Irlanda, lasitate, recenzie