Când mama se transformă în copilul care-ai fost

De destulă vreme deja pun diversele fițe ale mamei în contul alor mele, din copilărie, și mă gândesc că a venit vremea plății. Mă ajută să le suport mai stoic. Mai cu seamă în vacanțe se petreceau nazurile astea, pe care cu siguranță i le făcusem și eu ei la vremea mea, chit că ea nu prea-și permitea atunci să mă ducă pe mine în vacanțe. Dar azi am avut, cred, cel mai acut senzația că am în fața mea – mă rog, la telefon – versiunea de 84 de ani a fetiței care se știe cu musca pe căciulă, știe că a comis-o grav, și tocmai de aia turuie verzi și uscate, crezând că astfel îi distrage atenția adultului de la boacăna pe care o făcuse.

Mama stă într-un bloc bătrân ca ea, în care puținii ocupanți de la începuturi încep să dispară pe rând. Recent a mai murit un vecin, de palier, de aproape 90 de ani, lăsând în urmă o soție la fel de bătrână ca și mama și un fiu care se pare că suferă de o boală psihică și pare instabil când nu-și ia medicamentele. Există și niscai neînțelegeri în familia lor extinsă, cu încercări reciproce de a se faulta. Rudele bătrânei au internat-o în spital, și pe fiu l-au dus la Obregia, când au descoperit că ambii făceau foamea în casă, iar bătrâna era în pragul morții. Apoi el a fugit din spital și și-a luat și mama acasă, din spitalul în care era, și uite așa au ajuns amândoi să aștepte pensia bătrânei, că se pare că fiul nu are alt venit.

Parte din încordările astea s-au făcut simțite și la ușa mamei, care într-o vreme se vizita cu bătrâna vecină, dar de când fiul a preluat gospodăria n-a mai reușit s-o vadă pe bătrână. De câteva ori în ultima lună fiul a sunat la ușa mamei ca să-i ceară bani, ea i-a zis că nu are, dar a rămas speriată de aparențele și atitudinea lui. Pe scurt, o situație în care n-ar vrea nimeni să fie și nici să se bage, așa cum de altfel fac și autoritățile noastre… Prin urmare, i-am tot zis mamei de câteva ori să nu se mai bage în această poveste, mai ales că rudele bătrânei o tot sună pe ea și încearcă să afle informații despre cei doi, prin ea. Probabil o și influențează să creadă diverse lucruri, așa că ea e deja într-o tabără în povestea asta, deși n-ar fi treaba ei să aleagă. În plus, când am sunat-o zilele trecute mi-a spus că n-a dormit toată noaptea de grijă, și s-a apucat să facă scenarii că pe cine se poate baza ea la o adică, că are nevoie de o persoană care s-o mai verifice și pe ea din când în când, să-i mai deschidă ușa… Pe scurt, situația i-a creat niște frici în plus, iar mie niște griji.

Bineînțeles că săptămâna trecută, după ce s-a văzut cu tipul la ușă, cerându-i bani, mama a zis ca mine – adică că nu se bagă, se ține departe de familia aia – dar în realitate a făcut cu totul altceva. Nu mai târziu de azi, când a fost zi de pensie, în loc să-și încaseze pensia cuminte și să-și vadă de fasolea ei din oală, s-a dus la ușa vecinilor, unde poștașul tocmai îi înmâna pensia fiului, și l-a întrebat de față cu toată lumea pe poștaș dacă a văzut-o pe bătrână, și cum de-i dă pensia fiului, fără s-o vadă pe titulara pensiei. Poștașul s-a uitat la fiu, iar fiul i-a invitat pe amândoi în casă, ca să-i vadă mama, care le-a spus cu ocazia asta amândurora că e OK ca fiul ei să-i ia pensia.

Îmi povestea surescitată la telefon ce ispravă a făcut și părea și mândră, dar și speriată. I-am zis că nu-mi vine să cred că a făcut asta, că parcă fusese vorba că nu se bagă în povestea asta… M-a întrerupt ca să-mi mai zică și că a venit administratoarea și i-a zis și ăleia să se ducă repede la vecini să le ceară întreținerea, până nu se apucă fiul să bea pensia mamei (!) Mare lucru dacă n-o fi făcut asta chiar pe palier, în gura mare (că ea e și cam surdă și crede că și restul lumii e ca ea), deci să fi auzit și fiul ce vecină bună are. Că așa a reușit mama, cu limba ei ascuțită, să-și strice relațiile și cu alți vecini de palier, dar nici în ziua de azi „nu știe” de ce…

Pentru câteva secunde mi-am pierdut aerul și nu-mi venea să cred că a fost în stare să facă atâtea tâmpenii într-o singură zi, în jumătatea de oră în care a umblat poștașul pe palier ca să le dea pensiile.  Am mai încercat din nou să-i zic ceva, dar era aproape imposibil de întrerupt. Dându-și seama probabil că a comis-o grav, s-a apucat să-mi turuie în continuu, despre orice. Că a fost nu știu unde, că a venit înapoi, că a fiert fasole, dar că fasolea nu e bună, că n-a avut timp să mânânce azi și că are o stare de leșin (păi cred și eu, a fost ocupată să se bage în viețile altora) și că de ce am sunat-o așa de târziu, că de regulă o sun la prânz (era ora 13.00) și în final: hai pa, că mă duc să mânânc, mai vorbim! Totul a durat 6 minute, față de discuțiile noastre zilnice care depășesc jumătate de oră.

Efectiv m-a lăsat fără replică, îi simțeam surescitarea pentru grozăviile pe care tocmai le făcuse și în același timp și vina pe care o simțea. Sunt sigură că era conștientă de asta, era palpabil totul în tonul ei și în banalitățile pe care mi le-a înșirat la foc automat, doar ca să nu am timp să-i spun ceea ce știa și ea foarte bine: că o comisese grav și că nu mai are de acum niciun tupeu să mă sune și să mi se plângă că iar a sunat ăla la ușa ei, și s-a speriat că i-a cerut bani.

Am închis telefonul și am rămas cu părerea nespusă. Pe moment m-am gândit s-o sun din nou, dar mi-am dat seama că nu are niciun sens. E clar că știe că nu e bine ce a făcut, că nu o ajută cu nimic nici pe ea și cu atât mai puțin pe bătrâna ei vecină sau pe fiul ei. Or avea destule pe cap amândoi și fără băgăcioasa de mama. Și m-am gândit din nou, pentru a câta oară, că s-a comportat la telefon exact ca un copil. Așa făceam și eu și probabil fac toți copiii din lumea asta, când știu că au făcut o boacănă și încearcă s-o ascundă. Totuși ar trebui să fie o diferență.

Atunci când copilul face o boacănă, el are scuza lipsei discernământului, a valorilor pe care abia atunci le deprinde. Așa învață, făcând boacăne. Dar chiar și așa, neștiind regulile, după ce o face simte că ceva nu e în regulă, chiar dacă nu știe exact ce. Până și pisica Toshiba simte că a făcut ceva greșit, și că urmează să fie certată. Dar mama, mai ales că știe, cu siguranță știe și care ar fi regulile de conviețuire într-un bloc și mai ales ar trebui să aibă și instinct de conservare, ea ce scuză are? Nici măcar nu e prima dată, a mai făcut la un moment dat o prostie, a semnat ceva la bloc, ce eu îi spusesem clar să nu semneze, și după aia a motivat că așa a făcut toată lumea din bloc, ceea ce evident nu era adevărat, dar se lăsase manipulată deși îi explicasem clar de ce nu trebuie să semneze… Apoi se supără dacă-i atragi atenția că a comis-o. Totuși, în general e destul de conștientă de mersul lucrurilor și de faptul că a trecut vremea aia în care era chemată să-și mai dea cu părerea și se comportă în consecință.

Însă are mici izbucniri din astea neașteptate. Ceea ce mă îngrijorează acum este evident tensiunea pe care a creat-o complet aiurea în relația cu vecinii ei, și nu pot să nu mă întreb ce se întâmplă cu mintea omului, când îmbătrânește? Chiar dacă „dă în minte copiilor” un bătrân are sau ar trebui să aibă totuși în fundul conștiinței sale niște valori pe care le-a deprins în viață și care ar trebui să rămână acolo la fel ca amintirile alea din copilărie, pe care le rememorează mai ușor decât ultimele detalii cotidiene. Ce se întâmplă, cu valorile astea când omul nu se poate abține și-i dă drumul în lume copilului zevzec din el?

Tags: bătrâni, boala, mama, părinți și copii, prostie, vecini