Eram in ultimii ani de liceu cand am descoperit prima forma de comunicare cu necunoscuti, ceea ce azi se cheama „retea de socializare”. Era mijlocul anilor 80 si omenirea nu auzise de Internet, iar computerul era o camera plina cu dulapuri, si exista numai in institutiile norocoase. Nu fusese inventat nici telefonul mobil (pentru cititorii mei mai tineri) iar telefon fix aveau, tot asa, norocosii. O cerere pentru telefon la Romtelecom isi gasea aprobarea si dupa 20 de ani, daca petentul supravietuia asteptarii si sperantei. Eu acasa aveam o linie cuplata, adica eram doi abonati pe aceeasi teava, ceea ce ducea cateodata la dispute. Dar rar. Lumea nu era asa artagoasa ca azi, in ciuda traiului dificil din comunism.
In acest context, asadar, am descoperit prima retea de socializare. Sunam intr-o zi la un numar dintr-un alt cartier si persoana apelata nu raspundea. De plictiseala probabil, nici nu mai stiu cum s-a intamplat prima data, am tot lasat sa taraie telefonul, ascultand in receptor sunetul ala graseiat. Si la un moment dat am auzit o voce: „e cineva acolo?”. Eram eu, deci am raspuns. Impropriu numita discutie… am strigat unul la altul printre taraiturile telefonului. Eu sunam la un numar, el la alt numar, si intre taraituri ne-am gasit. El a strigat cum il cheama. Am strigat si eu. El a strigat unde sta, am strigat si eu. El m-a intrebat daca vreau sa ne cunoastem. M-am speriat. Cum adica, sa ne cunoastem? Si am inchis.
Domnul Dollores, baiat de treaba
Dupa aia am devenit mai curioasa. In copilarie mai experimentasem o metoda de socializare: celebrul lant de carti postale trimise la cate o lista de cinci-sapte-zece persoane. Un soi de Caritas al scrisorilor. Cand primeai o asemenea carte postala intrai intr-un lant al trimiterilor postale si erai obligat sa trimiti la randul tau cate o carte postala la fiecare nume de pe lista primita. Tu iti adaugai numele la final. La un moment dat iti venea randul sa primesti multe carti postale, mai ales cand ajungeai pe locul 1. Primeai mesaje din toata tara, de la oameni pe care nu aveai cum sa-i cunosti. Una mi-a ramas in minte pentru ca venise de la un etnic maghiar care credea ca sunt baiat. Si mi s-a adresat cu „Draga Dollores, sunt sigur ca esti un baiat de isprava si as vrea sa te cunosc”…
Cum ucide factura telefonica romantismul si misterul
Revenind la vocile de pe firul telefonului, evident ca am sunat din nou la numarul ala. Si de data asta am strigat chiar eu prima. Mi-au raspuns mai multe voci. Parca era o camera intunecata in care bagai capul si strigai: care esti acolo? Si fiecare isi spunea numele, varsta, si daca voiai faceai si schimb de numere de telefon. Pana la urma am prins curaj si am dat si eu numarul unuia. M-a sunat si am vorbit un pic, dar imi amintesc ca mi s-a parut cam prost. Am intrat iar pe fir si am strigat. Si tot asa.
Nu stiu nici acum care era explicatia tehnica. Oricum „firul”, cam asa i se spunea in epoca, era destul de cunoscut si popular, nu numai printre liceeni. Un soi de forum de discutii combinat cu site de dating. Practic nu prea puteai sa vorbesti mult cu cineva in harmalaia celorlalte voci si pe fondul unui tarait de telefoane continuu. Era suficient sa stabilesti o legatura cu cineva care-ti raspundea numai tie, si sa schimbi repede numere de telefon. Dupa aceea totul intra in banalitate.
Eu n-am avut curajul sa cunosc si personal vocile de acolo, m-am limitat la vorbit la telefon. Iar asta costa. Aventura s-a incheiat – pentru mine – cand eram in clasa a 11-a cred. Mama platea un meditator la mate, care ma chinuia cu logaritmi, tabele, functii, si alte chestii pe care nu le-am inteles niciodata. Mie imi statea gandul numai la vorbit la telefon cu necunoscuti. Buba s-a spart in ziua in care a venit factura la telefon. Uriasa. Iar meditatoarea i-a spus mamei ca mi-a dat nu stiu ce test si l-am picat, ca eram cam varza la mate, evident. Aia a fost combinatia care a ucis activitatea mea sociala virtuala. Mama a pus un lacat pe discul telefonului si n-am mai avut voie decat sa raspund la telefon, nu puteam sa mai si sun. Aveam la dispozitie, insa, viata reala. Toata. Nealterata decat de televizor, dar si ala inchis in cusca celor doua ore de program.
Tonu, sa vina tonu!
Mi-am dat seama de curand ce departe am ajuns de vremurile alea si cat de rapid mi s-au sters din minte, cand l-am auzit pe un cunoscut ca inca mai asteapta tonul la telefon. Omul e o ciudatenie in lumea actuala, nu are telefon mobil si nici nu a vorbit vreodata la asa ceva. De curand a primit un aparat din ala gratuit de la Romtelecom, si credea ca e defect pentru ca nu avea ton. El nu stia ca la aparatele moderne tonul a fost ucis demult, ca nu mai trebuie sa bati in furca pana auzi un tiuit in receptor. Poti sa formezi direct.
Apoi, amintirea primei retele de socializare in care m-am distrat mi-a inviat brusc ieri, cand am intrat si in randul twitteristilor. Tot asa, un soi de camera in care fiecare striga ce-i trece prin cap, in intuneric.
Daca viata noastra ar fi fost un clip video si cineva ar fi derulat brusc de la anul 1989 la anul 2010 ar fi avut senzatia de teleportare. Azi, la peste 20 de ani distanta de vremurile alea, am cateva adrese de email, cont pe Facebook (am avut si ferma virtuala), blog personal, telefon mobil, internet pe mobil, telefon fix, dvd, xbox, computer, citesc zilnic informatii transmise de oameni pe care e foarte posibil sa nu ajung sa-i cunosc niciodata, desi cu multi dintre ei rezonez. Am devenit un nume intr-o lista si am la randul meu liste de locuri interesante si de oameni pe care-i urmaresc. Procentul de virtual din viata reala atinge cote alarmante. Viata mea este o succesiune de intamplari strabatute, precum firul rosu din compunerile scolare, de conexiunea permanenta la lume. De multe ori am scris sau mi-am verificat emailul stand pe buda, ceea ce upgradeaza acest loc uzual al omenirii la niveluri pe care e posibil sa nu le cunoasca si alte utilitati. Si da, cred ca multi dintre voi ati vorbit, ca si mine, la telefon stand pe buda. E greu sa te abtii sa faci zgomot, dar cu putin exercitiu iti iese. Linistea 🙂 Mama continua sa nu priceapa cum putem sa avem o viata numai in fata computerului. Dar din pacate nu mai are niciun lacat ca s-o contracareze.
Made my day, am ras mult citind :))
PS: Da, tehnologia a upgradat teribil de mult statul pe buda. De unde inainte vreme puteai cel mult sa te delectezi cu o carte, posibilitatile sunt nenumarate cand ai laptop cu net wireless :). Vorbitul la telefon/scrisul de mailuri e deja o banalitate.
Da, pe vremuri la buda din fundul curtii de la bunica peretii erau pavoazati cu pagini de reviste. Aveau dublu rol, si de „infrumusetare” a locului si pentru ocuparea timpului „musafirilor” 🙂 Ce vremuri!
Pe mine ma distra ca din ce am vazut (si nu multe, recunosc), budele din curtile caselor de oras aveau pagini din reviste sexi, ca si cum uite dom'le, ca la noi se gaseste de-astea, nu ca la tara :))
Lacatul nu a fost nicio problema pentru mine. Orb fiind chestiile astea sonore reprezentau pentru mine viata. Adica, in loc sa ma uit la televizor, eu ascultam radio//casete, multe casete cu carti si povesti/discuri cu povesti si evident, vorbeam la telefon.
Imi amintesc ca ai mei isi puneau mainile in cap cand venea vacanta de vara, deoarece vorbeam infernal de mult la telefon.
Au pus lacat, dar cum tehnica pe noi intodeauna ne-a lovit cu incetineala, am avut pana acu o luna telefon cu "pulse" nu cu tone, din ala care facea un zgomot ca un parait cand formai.
Si avantajul acelui telefon era ca, se baza pe acele paraituri, practic semnale, ca sa stie ce ai format.
Asa ca eu, bateam in furca si formam cu furca.
Astfel era de ajuns sa bati rapid de cate ori vroiai sa formezi un numar si sa faci o pauza intre numere (cum suna!!!).
Cand am ajuns la scoala la Buzau, aia acolo aveau telefonul inchis intr-o cutie si nu mai era cu "pulse" ci cu "tone".
Dupa ce a aparut era mobilelor, l-am dibuit si pe ala.
E de ajuns sa iei un mobil si sa il pui cu emitatorul de sunet, pe microfonul de la telefon si sa formezi ce numar vrei pe mobil.
Telefonul, aude tonurile si crede ca sunt formate pe el si astfel poti forma.
Tehnica asta mi-a fost utila multa vreme, chiar pana acum o luna.
Deoarece avand telefon doar cu pulse, nu puteam sa formez la cererea robotilor 1 sau 3… In functie de ce mi se cerea.
Si formam tot cu mobilul.
O sa intrebati probabil, de ce in trecut, daca aparuse mobilul, mai aveam nevoie sa hack-uiesc telefonul ala si nu vorbeam direct la mobil.
Penca ala era telefonul scolii, iar mobilul era al unui prieten si mai tarziu al meu.
Asa ca mai bine vorbeam pe banii scolii:)
O zi normala din viata unui copil de liceu, in regimul comunist:
Desi trebuie sa ma duc la scoala, azi iar nu pot sa dorm si eu mai mult ca trebuie sa iau lapte pt. ala micu. Ma trezesc la ora 4 pentru a ajunge la Laptarie (pensionarii erau deja la coada de la ora 1), desi la magazin deschide la ora 6. Am apucat o sticla de lapte (apa chioara), printre ultimii, dupa ce mi-au fost rupte hainele la coada.
Ma duc apoi sa iau paine (veche si tare) care e pe cartela iar ratia de ZUFM (zahar, ulei, faina, malai) este cam mica, dar asta e alta poveste. Mananc micul dejun la repezeala (margarina ranceda pe o paine uscata) si ma duc la scoala. Pt. a ajunge la scoala trebuie sa iau autobuzul care vine foarte rar si e full, oamenii stau ciorchine in afara usilor! Imi schimbasem hainele rupte la Laptarie si nu mai vroiam sa le rup si p-astea! Asa ca tocmai al 3-lea autobuz l-am luat si am intarziat la scoala!
Acolo diriginta mi-a spus ca ma da afara din scoala daca mai intarzii, nu aveam numarul de inmatriculare cusut pe geaca (doar pe uniforma), aveam parul cam mare (ce trece de 3cm e considerat par mare) si-mi pierdusem si sapca de la uniforma in aglomeratia din autobuz. La ora de filosofie profesorul ne amintea de Epoca de Aur in care Tovarasul ne-a adus pe cele mai inalte culmi de progres si civilizatie… In picioare aveam niste pantofi cam rupti pt. ca efectiv nu gaseam niste pantrofi din piele, toti erau din vinilin ieftin (desi scumpi) si se rupeau a doua zi.
Dupa amiaza m-a trimis mama la cumparaturi dar am venit cu plasa goala. La Alimentara erau raioanele goale, mai ales ala de Carne si nu se gaseau decat niste conserve expirate. Mi s-a facut sete dar nu gaseai niciun fel de suc sau apa minerala (cu sticla la schimb) in oras! Atunci mi-am adus aminte ca ieri a fost un meci de fotbal (am ascultat secvente la radio, la TV nu se transmitea) si am vrut sa cumpar ziarul SPORTUL dar vanzatoarea a ras de mine:"daca vrei SPORTUL sa vii dimineata ca nu vin decat vreo 10 bucati!"Atunci am luat SCANTEIA TINERETULUI, un ziar considerat al tineretului dar nu puteai citii in el decat de "maretele realizari ale tovarasului …". Nici ceva dulce nu am gasit de cumparat, pentru ca efectiv la raionul de dulciuri nu gaseai decat "biscuiti obisnuiti" care nu aveau niciun gust. Pe strazi era cam pustiu pt. ca Tovarasul daduse decret sa se inchida circulatia pana trece iarna (asta insemna vreo doua-trei luni), ca cica avea grija de oameni…Dar chiar si daca aveam voie sa circulam cu masina, intr-un week-end circulau masinii ale caror nr. de inmatriculare se terminau cu nr. cu sot iar in week-endul urmator – fara sot, iar cand puteai merge linistit in timpul saptamanii constatati ca benzinariile nu aveau benzina, iar cand venea se formau cozi de cate un km, de se asezau oamenii de cu seara la coada.
La radio nu se auzeau decat cantece patrotice si f. rar Angela Similea sau Corina Chiriac. Pacat, dar muzica straina nu aveai unde sa asculti… Programul TV era de 2 ore (doua telejurnaluri ceausiste iar intre ele tot emisiuni cu marile realizari….). Dar nu m-am putut bucura seara nici de TV ca s-a oprit curentul pana la culcare. Asa ca m-am culcat murdar fara sa ma mai spal pt. ca oricum nu aveam apa calda iar apa rece avea debitul f. mic si era galbena. Si chiar daca aveam apa nu prea se gasea nici sapun si nici alte cosmetice. Practic, era o saracie lucie peste tot.
Totul era controlat de nomenclatura comunista si nu misca nimic fara stirea lor. Localurile se inchideau la max. ora 10 si oricum nu gaseai decat posirca ieftina iar tot ce tinea de sarbatoare religioasa nu exista, pt. ca omul trebuia sa se inchine Tovarasului, nu lui Dumnezeu…Oamnenii nu aveau voie sa se adune in grupuri de prea multi pt. ca sa nu comploteze cumva impotriva regimului. Daca cumva erai prins ascultand Vocea Americii sau Europa Libera erai aruncan direct in puscarie…Nu mai spun ca nu aveai voie sa pleci peste granita, decat in fostele republici socialiste, si-acolo cu greu.
Noaptea orasele era in bezna (nu erau iluminate decat cateva strazi principale), viata era cenusie, totul era trist…
Eh, un pic exagerata descrierea ta, dar o respect 🙂 Au existat si chestii bune in marea aia de rahat…
Perfecta descrierea in procent de 100%, dar daca este un incult needucat , debil si retardat mintal , vei gasi si părți bune cand stai linistit si gandesti cu balele curgand prin coltul gurii !