Dacă nu ești dintre cei care sunt atât de încântați de propria persoană încât simt nevoia să se reproducă pentru a-și duce genele mai departe sau dacă pur și simplu nu ai simțit niciodată „fiorul” ăsta în tine, fără să ți-l poți explica, există o mulțime de șanse pe care ți le dă lumea, ca să revii pe calea bătătorită. Facerea de copii este o chestie la care se pricepe toată lumea, mai mult decât la politică și la fotbal. În plus, toți știm și cum ar trebui să fie crescuți și educați copiii, fie că îi avem sau nu – pentru unii chiar asta e motivația, să ai un copil pe care să-l formezi tu așa cum vrei – , dar realitatea ne arată că toți suntem produsul a milioane de ani de orbecăit în necunoscut, de încrucișări între mame și tați care ne-au crescut și educat cum i-a dus și pe ei capul.
Cum spuneam, dacă nu simți tu că vrei să joci la loteria asta, după cum o numește Lionel Shriver „acest scandalos joc de noroc care este conceperea unui copil”, se vor găsi întotdeauna destui pe margine care să te împingă sau tragă în ruleta asta. Popa care-ți spune: fă un copil pentru mama, unul pentru tata și unul pentru biserică – o teorie ancestrală a înlocuirii populației, explicată pe înțelesul credincioșilor; Mama care spune: să faci, mamă și tu un copil, ca să ai pe cine te baza la bătrânețe, nu vezi ce greu mi-ar fi mie fără tine? (problema e că ți-e greu și ție să gestionezi greul ei și atunci te gândești mai mult de ce să împovărești și tu pe altul mai departe?); Apoi rudele – tu când faci un bebe? – care își manifestă astfel destul de străveziu curiozitatea despre viața sexuală a altora; Prieteni, foști colegi, o societate întreagă conspiră să te aducă pe drumul părințelii cu de-a sila, pentru că asta e menirea omului pe lume, să se multiplice, să întrețină schema ponzi a societății bazate pe consum.
Dar acestei presiuni socio-religioase i-ai putea face față, dacă și partenerul tău ar fi pe aceeași felie cu tine, dacă nu ai simți că el de fapt își dorește, tânjește, lăcrimează sau se emoționează la ai altora. Și atunci tu, ca femeie iubitoare ce ești, ești dispusă să faci pactul ăsta cu un viitor incert, nu pentru că așa zice popa sau mama sau rudele sau chiar chemarea aia lăuntrică îndoielnică, ci pentru că-l iubești pe el și vrei ca „fiecare crăpătură din tine să fie umplută de un bebe”. Aici citez tot din doamna Lionel, că ea e mult mai pricepută într-ale scrisului ca mine.
Cartea de la clubul de luna asta pune această problemă spinoasă, despre care toți avem păreri și chiar convingeri. O carte în care, probabil, Lionel Shriver a pus tot ce a adunat într-o viață de childless (fără cat) lady. Și a adunat ceva, că tare ne-a mai chinuit 🙂
„Trebuie să vorbim despre Kevin” este o carte pe care mama, de exemplu, mi-a zis că n-a știut cum s-o interpreteze, deși a impresionat-o povestea. Nu numai că ea n-a avut vreodată tentația filosofică de a dezbate cu sine dilema avutului de copii, dar nici după ce l-a avut nu și-a pus problema că ar putea să nu-l iubească. Deși i-oi fi făcut și eu destule la viața ei. Un martiriu pe care eu nu-l înțeleg, așa cum nu înțeleg nici chemarea aia lăuntrică de a-l avea.
La mine, așadar, cartea a turnat apă în puț cum s-ar zice, nu m-a impresionat neapărat dilema mamei complet neatașate, ba chiar antagonizată de propriul copil, deși am apreciat curajul de a spune lucrurilor pe nume. Mi-a dovedit oarecum teoria că cine nu-și dorește nici n-ar trebui s-o facă, mai ales dacă teoretizează atât de mult totul. Căci tot poporul, în înțelepciunea lui, mai zice și că cine are să-i trăiască, cine nu să nu-și dorească…
În schimb cartea mi-a stârnit câteva reacții ambivalente, în legătură cu stilul de narator, fără îndoială talentat al doamnei Shriver, dar parcă prea intelectualizat așa, ca să-l facă pe traducător să pară nepriceput sau să-și ia câmpii și implicit să te manipuleze pe tine, cititor. De fapt cred că asta e ce m-a deranjat, că am avut tot timpul senzația, pe parcursul cărții, că se străduiește prea mult să mă manipuleze cu o poveste în care prea a exagerat cu drama. M-a sâcâit un pic tenta aproape telenovelistică dată poveștii, în care, evident Kevin este un copil inteligent, dar criminal, este răul absolut insinuat în sânul unei familii aproape ideale, care își omoară o duzină de colegi de liceu și nu numai. Iar mama supraviețuiește acestei drame ca să scrie niște scrisori prea lungi unui tată dispărut din peisaj. O să vedeți voi de ce, la final, normal, că atunci se aleg apele, iar criminalul se dă pe brazda părerilor de rău tardive.
Firul roșu al poveștii are mai multe ițe împletite. Una ar fi dilema modernă a maternității, învăluită atât de diabolic de societate în această aură nobilă și pură. Nimeni nu-ți spune de fapt ce înseamnă să ai copii – deși dacă ești un pic atent și gândești cu capul de pe umeri îți dai seama că e al dracu de greu și uneori inuman – în schimb ți se servește dibaci placa cu „Nici nu știi cum este până nu ai și tu unul”. Și de fapt asta este, cinstit, tot ce îți poate spune cineva despre maternitate, e drept folosind un ton cât mai detașat, nu încărcat de acea promisiune vagă și înșelătoare că de fapt totul va fi minunat, ai să vezi… De aia eroina noastră, Eva Katchadurian, armeancă americanizată, copil-victimă și ea a unei alte povești materne mai degrabă nefericite, devenită apoi femeie de afaceri de succes, își setează și de la maternitate așteptări mari, așa cum o obișnuise viața. Și știm cu toții care e problema cu așteptările mari. Devin eșecuri răsunătoare. Copilul nu numai că o respinge încă din primele minute de viață (deși mie și asta mi s-a părut greu de digerat), dar nici ea nu simte că o cotropește căldura aia maternă față de el și nici că bravada nașterii naturale fără epidurală îi dă vreo aură nobilă. Așa că din tot sacrificiul rămâne pe cap cu un copil care plânge necontrolat, emană răutate și îi distruge diabolic viața aia bună la care a renunțat de altfel de bună voie, sub pretextul ăla pe care-l invocăm toți atunci când ni se urăște cu binele: dar totuși care e rostul vieții, doar să ne simtem bine?
Alt fir ar putea fi și această nebuloasă pe care n-a clarificat-o nimeni, și nici Eva, a motivației unui criminal. Ce a contat în viața lui Kevin, faptul că mama nu l-a dorit, dar l-a făcut doar pentru a-și satisface bărbatul? Asta să fi stârnit bestia? „Dar ce știe rahatul ăsta cu ochii ce e tata?” îi răspundea tatăl meu mamei, în puținele luni în care am conviețuit toți trei, pe vremea când evident eu eram un rahat cu ochi și el refuza să interacționeze cu mine. E, și uite că eu n-am omorât pe nimeni. Încă 😉
Alte fire secundare se adună în povestea asta complexă. Scrisorile Evei către soțul ei înstrăinat urmăresc cronologic povestea lor și a copiilor lor (căci da, după eșecul Kevin, Eva a dorit și al doilea copil, un soi de hai că am exersat pe ciornă, să trecem pe curat, poate ne iese mai bine) și ai fi tentat să crezi că descriu o Americă aflată în derivă, în goana după bani, și în care se demonstrează ce spuneam mai sus, că absolut nimeni în societate nu știe de fapt cum se procedează adecvat cu indivizii, de la naștere până la introducerea lor în producție.
Evident, ca în orice telenovelă, morala poveștii lui Kevin este că în toată ura asta există și ceva ce poate nu seamănă a dragoste, în sensul clasic în care ne-am învățat noi să o înțelegem sau s-o bănuim. Eva învață să-și iubească fiul, îl acceptă și-l vizitează regulat la pușcărie, deși alții au fost repudiați pentru mult mai puțin decît a făcut Kevin. Este de fapt un mod al scriitoarei de a face pace cu mămicimea universală care i-a scos ochii pentru tot ce a îndrăznit să scrie în restul cărții – cum adică să nu-ți dorești un copil, cum adică să nu-l iubești? În final ne spune că da, totuși sentimentul matern există, chiar dacă nu se manifestă la fel de in your face la toată lumea. Să fie de fapt asta acea dragoste maternă pe care Eva o aștepta imediat după naștere, dar n-a știut s-o interpreteze? Căci, nu-i așa, oricine poate să iubească un copil frumos și deștept, un premiant, dar e cu adevărat părinte ăla care reușește să-și iubească criminalul din familie, sânge din sângele lui. Și criminalul dă la rându-i dovadă de sentimente, iar în final pupat toți piața independenții. Mă rog, toți care au supraviețuit măcelului.
Căci „pe Kevin era greu să-l iubești așa cum era greu să mănânci bine la Moscova, să găsești cazare ieftină la Londra, sau să identifici un loc public de spălat haine la Bangkok”, îl descrie mama lui, care a făcut avere din scrierea de ghiduri turistice pentru săraci. Apoi, dacă era cineva care nu înțelesese, acolo în ultimul rând, a plusat:
„Kevin era ca un joc de alba-neagra în care nu era nimic sub niciunul dintre cele trei pahare”
Discuția despre decizia de a avea sau nu copii este deja veche și n-a tranșat-o nimeni, decât cu forța. Oamenii din societățile dezvoltate nu mai fac copii din varii motive și sunt destui care regretă timpurile în care femeile erau obligate să facă copii, nu ca acuma când copiii au devenit o opțiune, pecum scaunele încălzite la mașină – apud aceeași doamnă Lionel. Se pedalează mult pe întrebări fără răspuns, gen „te fac copiii fericit? te împlinesc?” iar mulți ajung la bătrânețe să regrete deciziile luate la tinerețe. Uneori chiar și decizia de a avea copii.
Dar dacă mă întrebați pe mine eu zic că ăsta e un trend sănătos din cel puțin un punct de vedere. De exemplu am citit de curând o știre cum că o universitate din Buenos Aires face cursuri de plimbători de câini, pentru că s-a constatat că e cerere mare pe piață pentru asta, deoarece numărul animalelor de companie în Argentina (sau poate doar în capitală?) ar fi depășit numărul copiilor. Deci oamenii se recunosc în sfârșit incapabili să crească un copil și exersează mai întâi pe animale. Mi se pare o tendință fantastică. În ritmul ăsta, când omenirea va învăța în sfârșit să iubească și să respecte animalele, va reveni și timpul copiilor, care poate așa vor avea o șansă mai mare să primească ceea ce merită în viață.
Cum era de așteptat, cartea asta a stârnit încă o furtună în paharul cu apă al societății conformiste mondiale. Lionel a fost acuzată de egoisme, bovarisme și alte feminisme. Probabil se vor spune niște chestii și azi, 6 septembrie, la clubul nostru de carte, începând de la ora 21.00. Dacă ați citit cartea și vrei să veniți intrați aici:
Link de conectare la clubul de carte
Din păcate la club suntem 99,99% hedoniști fără copii, deci discuția va fi clar debalansată.
În final vă las cu o mostră de literatură lionesiană, o descriere prin contrast a mamelor negre și albe care vin la penitenciar ca să-și viziteze fiii păcătoși. E singurul citat pe care l-am subliniat din cartea asta:
Mamele albe ale delincvenţilor, o rasă mai rară din punct de vedere statistic, au tendinţa să se agite sau, dacă sunt astâmpărate, stau ţepene, cu fălcile încleştate, cu capetele înţepenite de parcă urmează să facă o tomografie. Dacă sunt puţini vizitatori şi îşi permit, mamele albe îşi aleg întotdeauna un scaun cu cel puţin două locuri libere pe ambele laturi. Adesea aduc cu ele ziare. Nu încurajează conversaţia.
Sugestia e evidentă: ceva a intervenit cu violenţă pe axa neîntreruptă spaţiu-timp. Nu au ce căuta acolo. Adesea observ un model de scandalizare a la Mary Woolford, de parcă aceste mame caută cu înfrigurare prin cameră pe cineva pe care să-l dea în judecată. În schimb, citesc pe faţa lor acea expresie de „nu se poate să fie adevărat” — o şovăială atât de beligerantă, că ar putea genera o prezenţă holografică în sala de aşteptare a unui univers paralel în care Johnny sau Billy vine acasă la aceeaşi oră la care venea întotdeauna de la şcoală, încă o după-amiază obişnuită în care şi-a băut laptele şi a mâncat şi şi-a făcut tema.
Noi, cei albi, ne ţinem în mod constant cu toată forţa de ceea ce ni se cuvine, încât atunci când lucrurile merg prost, nu putem să renunţăm la această fantomă supărător de însorită, idiot de veselă, a unei lumi pe care o merităm şi în care viaţa e grozavă.
În contrast, mamele negre stau una lângă alta chiar şi dacă sala e practic goală. Poate nu stau de vorbă întotdeauna, dar există o prezumţie de apartenenţă în apropierea lor, un spirit de turmă care aduce cu un club de lectură ai cărui membri înaintează cu toţii cu greu prin acelaşi text clasic, lung şi dificil. Nu par niciodată iritaţi, nemulţumiţi, sau surprinşi că se află acolo. Stau în acelaşi univers în care au stat dintotdeauna. Iar oamenii de culoare par să aibă o înţelegere cu mult mai sofisticată a tipologiei evenimentelor în timp. Universurile paralele sunt SF iar Johnny — sau Jamille — nu a mai venit acasă în acea după-amiază, nu-i aşa? Sfârşit.
Ar fi interesant de studiat presupozițiile celor care își doresc și planifică conceperea copiilor și ale celor care nu își doresc.
Aș estima că diferența esențială dintre ei este că cei care își doresc&„planifică” copiii consideră că există un rol clar definit pentru existența lor în lumea asta, pe când ceilalți nu au convingeri așa ferme cu privirea la existența unui scop și al unui sens bine definit al vieții.
Cum zic francezii care vorbesc germana de prin Elveția: „my 2 cents …” 🤷♂️
Notă: a se observa că i-am scos din calcul pe cei care ajung părinți mai degrabă din întâmplare/greșeală, adică majoritatea (aș estima eu, din nou), respectiv pe cei fără de care specia noastră n-ar fi supraviețuit.
Să le mulțumim, deci! 🎩
Păi da, multe chestii de care ne-am fi putut lipsi pe lume au venit de la oameni cu convingeri ferme 🙂
Pai cei care fac aceste cursuri de ingrijit cainii sunt tot cei care ar ingriji cu ceva mai multa atentie si un copil, adica tot o minoritate – ca cei care isi lasa in grija altcuiva cainele tot cam asa o vor face si cu copilul, ia o bona, plateste un serviciu privat, numai sa nu-l vada prea mult la ochi, ca e prea obositor (nu departe de realitate) 🙂
Mda, motivele pot fi diverse, nu numai ca să nu-l vadă prea mult la ochi, pot fi situații în care părintele chiar să aibă nevoie de o bonă, la fel cum părintele de animal are nevoie de un petsitter, că nu poți să pleci peste tot cu animalul. Mai ales dacă e pisică și nu suportă deplasările.