Maidanezul antrenat să fie Saint Bernard

Codruț a fost cules de pe străzile din Craiova, în 2004, și a devenit azi unicul maidanez cu atestat de câine de căutare și salvare din dărâmături. O performanță la care ajung maximum 10% din câinii de rasă la nivel internațional.

L-am înscris pe Codruț la concursul Superscrieri 2012. O aroganță, mai ales că era la secțiunea portret. Cum să câștige un maidanez premiu la secțiune portret? 😉 Dacă i-ar fi privit el în ochi pe membrii juriului sunt sigură că le-ar fi spus mai multe decât am reușit eu în ditamai articolul. De aia nu ne-am clasat decât în top 5 (story of my life). Dar eu tot cred că povestea unui maidanez care și-a depășit condiția merită spusă, mai ales că nu s-a născut încă primarul care să găsească soluția pentru mulțumirea ambelor tabere: iubitori și neiubitori de câini. Așa că pică măgăreața pe voi să-l citiți 🙂

Portretul unui maidanez de treabă, publicat în revista Esquire în martie 2012

Într-o Românie divizată între iubitorii de câini și cei care i-ar vrea făcuți mănuși, între cei care fac ceva pentru animale și cei care dau doar like, Codruț și antrenorul lui, Vlad, sunt o dovadă că între bucureșteni și maidanezi poate exista și dragoste. Iar din asta se poate naște chiar o afacere, de vreme ce maidanezul Codruț a ajuns să le predea câinilor de rasă exerciții de agilitate și obediență.

 

Vlad stă aplecat în faţă, cu gura în dreptul urechii ciulite a câinelui. Îi mângâie drăgăstos blana zbârlită, ca un părinte care-i netezeşte copilului uniforma în faţa şcolii, apoi îi spune la ureche: „hai, Codruţ, caută!”. Câinele abia aşteaptă palma prietenească a antrenorului pe spate şi o zbugheşte, săgeată, spre ruinele din faţa lui. Sunt mai multe camere joase, cu pereţi sparţi, fără uşi sau ferestre, cândva o colonie de muncitori în nordul Bucureştiului. Acum sunt pline de moloz, resturi de mobilier, gunoaie, cărămizi sparte, scânduri şi placaje. Aici sunt antrenaţi zilnic câinii de căutare şi salvare de care se ocupă Clubul Câinilor Utilitari, condus de Vlad Popescu. Codruţ e vedeta şi veteranul clubului.

„Victima” pe care trebuie s-o caute câinele în dărâmături sunt eu. M-am închis într-o cameră rămasă fără uşă, trăgând în dreptul intrării o bucată mare de placaj, şi am aşteptat în spatele ei, chircită. Vlad spune că toţi câinii sunt antrenaţi să găsească victimele care stau în alte poziţii decât în picioare. Aşa îşi dau seama că eşti o victimă şi nu unul din echipă.

Din ascunzătoare îi aud mişcările lui Codruţ pornit în căutarea mea. O căutare reciprocă între nasul lui şi urechile mele. Îmi doream să mă găsească, dar îmi rămăsese şi o fărâmă de scepticism: cât de deştept să fie câinele ăsta ca să mă găsească în atâtea ruine? Pe holul lung şi întunecos care leagă toate cămăruţele se aude doar galopul şi răsuflarea lui sacadată, în timp ce controlează, febril, fiecare ungher. Când ajunge în dreptul placajului care mă ascunde începe să latre agitat. Din spatele placajului îi simt frustrarea. Trage cu ghearele de obstacolul dintre noi și latră neîncetat. Se oprește la venirea lui Vlad, care-mi permite să-l recompensez pe salvatorul meu. Mă găsise, lătrase corespunzător şi suficient de tare ca să-i semnaleze antrenorului că a găsit o victimă, deci merita cele câteva bucăţele de parizer care-mi transpiraseră în palmă în aşteptarea lui. Mi-a acceptat şi mângâierile, şi cuvintele de laudă, dar coada i-a luat-o razna de bucurie abia când Vlad i-a zis „bravo”.

Într-o căutare reală lucrurile decurg la fel, mai puţin recompensa alimentară. Antrenorul îl pregăteşte încă din timpul exerciţiilor: uneori îi dă parizer, alteori nu. Câinele nu ştie niciodată când va primi ceva, aşa că nu izul parizerului îl motivează să caute, ci mirosul omului, bătăile inimii lui şi respiraţia. După ani de antrenamente, lui Codruţ nu-i mai trebuie acum decât să audă îndemnul lui Vlad şi porneşte în căutarea oamenilor. De fiecare dată cu aceeaşi plăcere.

***

Codruţ este singurul maidanez atestat pentru căutare şi salvare în România. Foarte probabil să fie unic şi în lume, unde sunt antrenaţi mai ales câini de rasă, ca să caute victime în apă, în avalanşe sau sub dărâmături. E un câine bătrân, cu blana sură, mai neagră pe spate, de parcă ar purta un ilic, şi alb-gălbuie pe picioare şi bot. Are ochi căprui, uşor tulburi, cu care te fixează atent şi suspicios când te apleci să faci cunoştinţă cu el. La prima noastră întâlnire mi-a refuzat mâna întinsă, cu un lătrat scurt ca o promisiune de muşcătură. E felul lui de a nu socializa, dacă Vlad nu e prin preajmă. „E mizantrop”, îl scuză Vlad, care-l ştie din 2004, când a fost recuperat de pe străzile Craiovei de organizaţia de protecţia animalelor Vier Pfoten.

Îl mai scuză vârsta şi faptul că probabil a cunoscut la viaţa lui suficienţi oameni ca să-i justifice reţinerile. Nimeni nu ştie cu adevărat nici câţi ani are, nici ce viaţă o fi avut până să fie adunat de pe străzi. După estimările medicilor, Codruţ ar avea acum vreo 11 ani, puţini dinţi şi o slăbiciune a inimii care-l face consumator de Aspacardin, un medicament recomandat în întărirea muşchiului cardiac. Nimic din slăbiciunile lumeşti nu-l împiedică, însă, să-şi facă treaba cu voioşie şi interes, deşi a ieşit oficial la pensie din 2008. Abia văzându-l la lucru îţi dai seama că e un maidanez care şi-a depăşit şi condiţia, şi reticenţele faţă de oameni şi a învăţat să-i salveze dintre ruine.

Ca om, Vlad e total opusul lui Codruţ, cel de la prima întâlnire. Deschis, volubil, glumeţ, un pic rocker, un pic metalist, râde permanent cu ochii albaştri şi e aparent incomodat de o coadă neglijent legată la spate, în care-şi ţine părul lung şi blond. O ascunde sub casca de protecţie de la echipamentul de căutare, sub şapcă sau sub căciulă. Parcă nu s-ar decide ce imagine să abordeze, aşa că lasă echipamentul de dresor să-l reprezinte: o salopetă şi o geacă roşie, pe care le poate tăvăli pe oriunde au chef câinii. De altfel, la blocul din Miliari în care locuieşte cu Tea (soţia), Codruţ şi motanul Vasile, lui Vlad aşa i se şi spune: „dresorul”. Din asta îşi câştigă existenţa el şi Codruţ. Are 31 de ani şi în câteva luni va deveni tată. „Mai vine un băiat în familie, Sotia mea are parte doar de băieţi în herghelia ei privată!”, se amuză Vlad.

***

E greu de spus ce s-ar fi ales de Codruţ dacă n-ar fi ajuns la Vier Pfoten în 2004. Viaţa unui maidanez pe stradă nu e lungă. Frigul, foamea, agresiunile oamenilor sau ale altor câini scurtează viaţa unui animal care are nevoie doar de adăpost, dragoste şi hrană ca să-ţi fie un bun prieten. Corduţ ar fi fost poate unul dintre cei 30-50.000 de maidanezi pe care se spune că-i are Bucureştiul.

Pentru ei, dar mai ales pentru incapacitatea tuturor administraţiilor din ultimii 20 de ani de a rezolva situaţia câinilor vagabonzi, Parlamentul României a adoptat la finele lui 2011 – după ani de dezbateri – o lege prin care spunea că eutanasierea maidanezilor poate fi făcută prin referendum local. O hotărâre de guvern din 2001 (HG 155), care spunea acelaşi lucru, a avut nevoie de zece ani ca să devină lege adoptată de Parlament, şi de încă o lună ca să fie anulată de Curtea Constituţională. Maidanezii au rămas în continuare pe străzi, subiect de dispută între primari, iubitorii de câini şi cetăţenii speriaţi . Niciuna din tabere nu are curajul unei acţiuni tranşante, poate pentru că în zece ani de dezbateri n-a apărut o soluţie care să mulţumească pe toată lumea.

De aceea oamenii de la Vier Pfoten s-au gândit să înveţe maidanezii din România să fie utili societăţii. Era un posibil răspuns la veşnica întrebare: ce facem cu câinii vagabonzi? Prin 2004, când bucureştenii îl alegeau din nou la primărie pe Traian Băsescu – primarul din ordinul căruia au fost eutanasiaţi zeci de mii de căţei de pe străzi – organizaţia pentru protecţia animalelor a pornit programul „Câini pentru oameni”, menit să mai spele imaginea comunitarilor în ochii cetăţenilor. Au fost aleşi cinci maidanezi şi tot atâţia voluntari dispuşi să lucreze cu ei ca să-i transforme în câini de terapie pentru persoane cu dizabilităţi. Animalele au fost alese iniţial de chinologul Liviu Ionescu, fondatorul Centrului de Educare Canină din Craiova. El spune că i-a selectat pe cei cinci din vreo 60, câţi erau în adăpostul municipal de la Făcăi, lângă Craiova. Aşa se face că toţi au fost olteni şi obedienţi. Cea de-a doua calitate era esenţială pentru reuşita programului.

 

***

Când Vlad l-a cunoscut pe Codruţ, în 2004, avea de ales între a-şi lua licenţa în arheologie şi a porni, fără să aibă habar în ce se bagă, spre o tabără de instructaj canin la Craiova. A ales a doua variantă, cu gândul că oricum arheologia nu era de el. „Eram în capul meu un student de nota 5, chiar dacă luam 10 la examene.” Acasă avea un Rotweiler pe care nu-l putea stăpâni şi încerca să înveţe din oportunitatea oferită de Vier Pfoten cum să coabiteze cu propriul câine. Aşa că a răspuns la anunţul de ziar prin care organizaţia căuta voluntari ca să lucreze cu câini.

Prima amintire despre Codruţ este şi prima impresie pe care câinele o lasă oricui: „Era cel mai frumos dintre toţi. Ăsta a fost întotdeauna avantajul lui”. Cu părul zbârlit, cu ochii de chihlimbar şi urechile ciulite, Codruţ poate înmuia şi azi orice inimă. După venirea la Bucureşti, Codruţ a suferit un accident de maşină şi a rămas o vreme beteag de un picior. Oamenii de la Vier Pfoten nu știau dacă mai poate fi folosit în program, așa că au făcut un experiment, punându-l în echipă cu începătorul Vlad, rămas şi el între timp fără Rotweilerul care murise.

Accidentul s-a adăugat unor tare pe care Vlad avea să le descopere treptat în comportamentul câinelui. „E un câine ciufut. Are prieteni, dar şi-i face mai greu. Ca şi la om, prima parte a vieţii e esenţială pentru formarea caracterului. El probabil atunci a învăţat că oamenii sunt naşpa.”

Ulterior a învăţat şi că pot fi manipulaţi, pentru că deşi a scăpat repede de şchiopătat, Codruţ continuă să mai uzeze şi azi de el, în diverse ocazii: ori când nu vrea să facă ceva, ori când se teme că va fi pedepsit pentru vreo boacănă. Şchiopătează cabotin şi înduioşează.

În rest ştie să facă frumos la poză sau la cameră. La antrenamentele de obediență și agilitate făcute cu câinii de rasă, Vlad îl pune mai întâi pe el să execute exerciţii, ca să ia aminte câinii de rasă şi să-l imite. Sare prin cercuri, ca la circ, zboară peste obstacole, merge pe scânduri care se balansează sau păşeşte în zig-zag între nişte jaloane, cu siguranţă şi prestanţă. Pare că-şi cunoaşte şi rangul şi importanţa, aşa că rar socializează cu ceilalţi câini. Când se întâmplă să fie interesat de vreo căţea, cum a fost zilele trecute, se lasă cu scântei şi răni „din dragoste”. Acum are urechea stângă şi lăbuţa date cu un dezinfectant albastru, de pe urma „întâlnirii” furtunoase cu căţeaua.

***

Au debutat în program ca o echipă a nevoilor: un Codruţ beteag şi un Vlad începător într-ale dresajului. Niciunul nu ştia mare lucru despre dresaj, obedienţă sau agilitate, darămite despre căutare şi salvare. Vlad era dispus să înveţe, Codruţ trebuia motivat. „Era lenevos, nu era motivat deloc de mâncare. A durat ceva până l-am învăţat să fie mai gurmand, mai lacom de viaţă. Cel mai greu e să-l faci să latre. Sunt unii câini care latră a prost, el latră doar de frică. Or atunci când găseşte ceva trebuie să latre entuziast. Până la urmă am reuşit să-l fac să latre. Cu o friptură.”

O vreme au rămas amândoi în Vier Pfoten, înduioşând inimi în programul „Câini pentru oameni”. Codruţ devenise un obişnuit al acţiunilor desfăşurate în şcoli, făcea tumbe, copiii îl mângâiau şi-l iubeau. Asociaţia ar fi trebuit să poată bifa efectul dorit: maidanezii să nu mai fie huliţi pe străzi. Dar distanţa de la program la realitate trebuie ajustată întotdeauna şi de politici locale coerente. Ca să fie un succes şi o rezolvare reală a problemei maidanezilor, proiectul ar fi trebuit extins. Dinspre primăriile bucureştene n-a venit nicio mână întinsă, aşa că proiectul s-a cam diluat.

Acum doi ani, Vlad a plecat din Vier Pfoten împreună cu câţiva colegi şi câinii din dotare. Au fondat Clubul Câinilor Utilitari (CCU), al cărui scop este exact ăsta: să facă din câini nişte companioni utili, să contribuie la înţelegerea reciprocă a nevoilor între câine şi stăpân. Săptămânal ţin cursuri de agilitate şi obedienţă pentru câinii de rasă, ai căror stăpâni înţeleg importanţa acestei educaţii. Şi pentru că exemplul lui Codruţ era motivant, iar maidanezi sunt destui pe străzi, Vlad şi colegii lui au mai adoptat câţiva, pe care îi iniţiază acum în aceleaşi tehnici de dresaj. Creţu, Spritz şi Gigica sunt încă trei maidanezi care îi calcă pe urme lui Codruţ.

De altfel, oricine e dispus să adopte un maidanez poate să vină cu el la CCU pentru cursuri gratuite de dresaj.

***

De la agilitate şi obedienţă, următorul pas firesc e instruirea pentru căutare şi salvare. Un fel de facultate pentru câinii care termină „liceul de obedienţă”.

Încă de când erau la Vier Pfoten, Codruţ şi Vlad au început să lucreze cu Călin Ciora, crescător de câini în Cluj, antrenor şi arbitru al Asociaţiei Chinologie Române. Împreună cu Asociaţia pentru Câini de Salvare Timişoara au reuşit ca în 2006, la numai un an de când au început să se antreneze, să obţină primul atestat de „obedience”, acordat de un arbitru român. Asta însemna că patrupedul ascultă şi execută ordine. Au urmat examenele de căutare în dărâmături şi, în 2007, un examen de căutare în avalanşă. După doi ani de exerciţii zilnice, Codruţ a devenit primul maidanez din România cu atestat naţional de câine de căutare şi salvare nivel A (adică al doilea nivel după debutant), pentru toate cele trei categorii: căutare în dărâmături, în pădure şi în avalanşă.

„Nu mă aşteptam să ajungă la nivelul ăsta un maidanez. Vlad are un merit deosebit, pentru că a depus o muncă fantastică cu Codruţ, dar până la urmă am învăţat toţi câte ceva de la acest câine”, spune Ciora.

Vlad îşi aminteşte că a fost o vreme când credea că trebuie să-şi ia alt câine dacă vrea să facă performanţă. „Eram ca un şofer începător care dădea vina pe maşină. Câinelui trebuie să-i creezi un context ca să caute şi în care să se simtă sigur şi să aibă încredere în tine. Or eu nu ştiam să-i creez acest context. Până la urmă Codruţ a avut răbdare cu mine şi tot el mi-a arătat cum ar trebui să-l antrenez.”

În vara lui 2008, când Codruţ a început să aibă probleme cardiace, a fost pensionat oficial aşa că nu a mers mai departe cu examenele, ca să obţină şi nivelul B de atestare. A rămas un pensionar activ pentru că s-a dovedit ulterior că inima lui nu făcea faţă caniculei, aşa că după ce au trecut clădurile a continuat să lucreze.

***

La antrenamente câinele e învăţat să caute într-un perimetru dat orice persoană care stă altfel decât în picioare. La începutul pregătirii câinele vede victima, iar antrenorul îi arată că dacă ajunge la ea şi latră primeşte o recompensă. Apoi victima e mutată din ce în ce mai departe – câinele e recompensat de fiecare dată când o găseşte şi latră – până când iese din raza lui vizuală. Abia atunci câinele îşi pune nasul la lucru, ca s-o depisteze acolo unde s-a ascuns. Lătratul are rol de semnalizare. Când intră în dărâmături, de cele mai multe ori câinele e singur. Ăsta e şi rostul unui câine de căutare, să pătrundă acolo unde e prea periculos sau omul nu poate ajunge.

Lucrul cu un maidanez e mai dificil decât cu un câine de rasă crescut şi selecţionat special pentru un anumit tip de activitate. Maidanezul reprezintă o încrucişare de rase şi poate să aibă în el tot felul de gene care se potrivesc sau nu cu activitatea pentru care e antrenat. În plus, dacă începe antremanentele când are deja câţiva ani de viaţă – cum a fost cazul lui Codruţ – dresatul devine şi mai greu.

Chinologii sunt unanimi când spun că un câine se pregăteşte cam în doi ani, dar se poate considera sigur pe el abia în trei-patru ani. Iar pregătirea e bine să înceapă cât mai devreme, din primele luni de viaţă.

Liviu Ionescu spune că în lume nu mai foloseşte nimeni câini comunitari pentru căutare şi salvare. „Sunt folosiţi numai câini de rasă sau cel mult metişi, şi chiar aşa doar 10% ajung să facă performanţă, pentru că această disciplină este cea mai dificilă dintre toate cele în care sunt folosiţi câini.”

Un câine poate fi de urmă (ia urma cuiva), de căutare în dărâmături (considerată cea mai dificilă dintre toate), de căutare în apă sau pe teren plan, în pădure sau câmp sau de avalanşă. De regulă un câine se specializează pe una sau două dintre aceste subramuri. În toate, însă, el se dovedeşte mai tare decât orice aparatură de căutare. Ionescu spune că „practic singura limită a câinelui este tot omul. De modul cum a reuşit instructorul să-l formeze depinde performanţa câinelui”.

Ionescu nu crede în ascensiunea maidanezilor în această ramură, chiar dacă e dispus să accepte performanţele lui Codruţ. „Dar programul Vier Pfoten nu a fost altceva decât o campanie de înduioşare, un lobby emoţional, ca să creadă lumea că uite, dacă integrezi comunitarii, ce pot ei să facă. Eu am susţinut atunci acest program, dar nu trebuie să se creadă acum că asta e o soluţie pentru maidanezi.”

Şi Vlad admite că sunt mult prea multe tipologii de maidanezi, dată fiind încrucişarea necontroloată. „Unii câini sunt extraordinar de talentaţi, dar poţi găsi şi unii care mor până ajungi să-i dresezi. Contează cât timp eşti dispus să investeşti în pregătirea lui. În general maidanezul este mai rezistent decât unul de rasă, şi mai adaptabil. Creţu şi Spritz au luat, de exemplu, examene de debutanţi cu arbitri internaţionali de la International Rescue Organisation (IRO). Deci se poate.”

Dar nicio instituţie nu e dispusă să investească timp şi bani ca să afle dacă reconversia maidanezilor în câini de căutare şi salvare este viabilă sau nu, aşa că performanţele lui Codruţ vor rămâne probabil o frumoasă excepţie. Câinele a participat până acum la cinci intervenţii reale ale Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă din Bucureşti (ISU), ca să caute prin ruinele unor foste fabrici comuniste, dărâmate peste hoţii de fier vechi. N-au fost cazuri celebre pentru că, din fericire, n-au existat victime. Singura ispravă notabilă, care i-a dat palpitaţii lui Vlad, a fost acum câţiva ani, la o simulare făcută alături de ISU Zărneşti, la Fabrica de Hârtie Ecopaper. „Terenul de lucru nu fusese perfect asigurat, iar Codruţ a căzut, pe întuneric, într-un fost puţ de colectare a celulozei. În ciuda căderii de şapte-opt metri el nu a avut decât o sângerare uşoară la botic şi o sperietură. Dar eu eram terminat. Credeam că gata, moare. Am pornit imediat spre Braşov unde i-am făcut o ecografie, dar doctoriţa ne-a zis că doar grăsimea de la nivel muscular era singura lui problemă de sănătate”, îşi aminteşte Vlad.

***

O glumă care circulă printre chinologi spune că singurul lucru asupra căruia pot cădea de acord doi antrenori atunci când se întâlnesc este că al treilea e prost. Realitatea e lipsită de umor. România nu are prea mulţi câini antrenaţi să caute şi să găsească victime în diverse catastrofe, dar are o mână de chinologi care nu se înţeleg între ei. Simplist spus, domeniul câinilor de căutare şi salvare reflectă gradul în care oamenii iubesc animalele într-o ţară. Ştiinţific vorbind, numărul acestor patrupede dintr-o ţară ar trebui stabilit în funcţie de cât de expusă este acea ţară la diverse riscuri. România are zone cu risc de inundaţii, munţi cu potenţiale avalanşe şi o Capitală plină de clădiri vechi, în pericol să cadă în cazul unui cutremur. Are aşadar cam toate categoriile de riscuri pentru care e nevoie şi de patrule canine în rândul forţelor de intervenţii în situaţii de urgenţă.

Primii care au început să pregătească în lume câini de căutare în dărâmături ar fi austriecii, care s-au inspirat de la Saint Bernarzii elveţienilor, care salvau oamenii rătăciţi pe munte. La cutremurul din 1977, spune Ciora, austriecii ar fi venit la Bucureşti cu echipe de câini de căutare. Liviu Ionescu susţine însă că erau elveţieni şi că de la ei s-ar fi lăsat convins şi Ceauşescu să înfiinţeze la începutul anilor ’80 câteva echipe de câini pentru cutremur. N-a fost vreme de stabilit o tradiţie, pentru că nici cutremure mari n-au mai fost şi nici statul n-a văzut în asta o prioritate. Câinii au murit de bătrâneţe.

În prezent e greu de estimat o cifră exactă a câinilor de căutare şi salvare pe care-i are România, iar gradul lor de pregătire e şi mai incert. Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă (IGSU) spune că are de doi ani 15 câini ciobăneşti germani sau belgieni, născuţi în unitatea de la Sibiu a Ministerului Administraţiei şi Internelor şi pregătiţi tot acolo, în cadrul unui program pilot. Trei din aceştia sunt alocaţi bazei de la Ciolpani – un soi de inimă a sistemului de alarmare în caz de calamitate, amplasată la mijlocul distanţei între Bucureşti şi Ploieşti, pe DN1 – iar restul de 12 sunt răspândiţi în tot atâtea judeţe din ţară.

În afară de ei mai sunt câini pregătiţi în regim civil, de diverse organizaţii neguvernamentale, dar numărul lor e mic. Bucureştiul, cu cele 1.500 de clădiri în pericol să se prăbuşească la un cutremur major, se bazează momentan pe cei trei câini de la Ciolpani, aflaţi încă în pregătire, pe pensionarul Codruţ şi pe tinerii lui colegi – Creţu şi Spritz, şi ei tot nişte învăţăcei deocamdată.

Liviu Ionescu spune că ideal pentru România ar fi ca fiecare judeţ să aibă cel puţin zece câini de căutare şi salvare, iar statul să se implice în stimularea acestui sector, pentru că e demonstrat ştiinţific că un câine este mai util şi mai eficient decât orice aparat de detecţie, iar în cazul unei căutări pe teren plan, nasul unui câine face munca a zece oameni. Într-o catastrofă e important ca victimele să fie găsite cât mai rapid în viaţă, dar să fie recuperate şi cadavrele. Spre deosebire de un aparat, câinele poate să semnaleze ambele situaţii.

Statul alocă 2.000 de lei pe an pentru întreţinerea fiecăruia dintre cei 15 câini de la IGSU. Costurile nu sunt mult mai mari pe parte civilă, dar aici lucrurile sunt fragmentate de orgolii mărunte. În ţară sunt organizaţii sau asociaţii de crescători de câini care pregătesc exemplare pentru căutare şi salvare mai mult dintr-o pasiune a stăpânilor. În funcţie de veniturile acestora, câinii pot ajunge să participe la pregătiri şi în străinătate. Totuşi, până şi antrenamentul permanent al câinelui în ţară e destul de costisitor. Vlad spune că pe el îl costă numai hrana şi medicamentele lui Codruţ cam 200 de lei lunar. La asta se adaugă motorina maşinii cu care îl transportă la antrenamente, hrana şi cazarea oamenilor care participă la antrenamentele din afara Bucureştiului. Liviu Ionescu apreciază că pregătirea unui câine performant costă până la 60 de euro lunar, timp de minimum doi ani.

 

***

Până acum, niciun câine din România nu a lătrat de bucurie că a găsit o victimă într-o misiune reală de căutare organizată de ONU în orice altă ţară. Ca să ajungă acolo, un câine trebuie că aibă o atestare naţională. Dar mai trebuie şi ca ONU să aibă încredere în el, să-i fi probat cumva priceperea înainte. „Iar noi ştim cum se iau examenele în România, şi la câini, ca şi la oameni”, explică psihologul Victor Chitic, colaborator al Vier Pfoten în programul „Câini pentru oameni”. Probabil nu doar România e în situaţia asta, aşa că toţi cei implicaţi în chinologie estimează că în câţiva ani ONU nu va mai lua în considerare decât atestatul International Rescue Organisation (IRO), care şi-a trimis deja arbitrii şi în câteva concursuri chinologice din România.

Niciun câine din ţară nu are până acum atestat IRO „ready for mission”, cea mai înaltă treaptă de certificare, după debutant, nivelul A şi nivelul B. Asta nu-i împiedică pe stăpâni să-şi laude „puii”, că sunt mai breji ca ai altora. Liviu Ionescu, fondatorul Centrului de Educare Canină din Craiova, singurul ONG din România membru IRO, spune că are 12 câini pregătiţi pentru intervenţii în ţară cu care ar putea oricând să iasă la misiuni externe. Tot el a fost gazdă pentru Campionatul Mondial de Căutare şi Salvare IRO, desfăşurat pentru prima dată la noi în 2009, la care nu a concurat însă niciun câine din România.

Călin Ciora spune că motivul ar fi pregătirea insuficientă, dar şi micile invidii organizaţionale. Ca arbitru, el e de părere că România nu are mai mult de trei-patru câini care să intervină în situaţii reale. Între ei îl include şi pe Codruţ, cu rezerva că vârsta lui înaintată n-o să-i mai permită multă vreme să lucreze.

 

***

În apartamentul micuţ din Miliari, în care Vlad şi Codruţ se retrag zilnic după ce luptă prin dărâmături, fiecare membru al familiei Popescu are locul lui. În dreapta fotoliilor pe care stau „stăpânii” în faţa televizorului, Codruţ ocupă unul dezafectat, cu tapiţeria cândva aurie, scărmănată de luptele cu motanul Vasile. Pisicul îi supraveghează pe toţi de pe televizor. Familia ocupă un apartament cu două camere, presărat cu mobile desperecheate. Fotoliul lui Codruţ e dintr-o altă epocă decât cele ale stăpânilor, televizorul pe care stă Vasile e şi el mai aproape de vârsta aparatelor cu lămpi decât a plasmelor. Un dulap vechi, nişte fotografii de familie şi parchetul laminat cărămiziu, pe care patinează Codruţ când îl aleargă pe Vasile, completează sufrageria. De când e şi copilul pe drum, Codruţ şi Vasile nu mai au voie să intre în dormitor. Acolo îi plăcea câinelui să se instaleze, în pat, imediat ce se trezea Vlad. Nu stătea mult, doar cât să simtă căldura stăpânului, şi apoi sărea la uşă ştiind că urmează plimbarea de dimineaţă.

Când îi calci pragul, Codruţ e prietenos. Se gudură, se lasă mângâiat, ba chiar cerşeşte atenţie. Mă împunge cu capul în genunchi ca să-i scarmăn blana zburlită şi moale. Poate că ne-am împrietenit, până la urmă, după ce ne-am văzut de atâtea ori. La un moment dat Vasile devine gelos şi se caţără şi el pe picioarele mele. Vlad povesteşte diverse şi îşi schimbă locul în cameră la fel de des ca şi câinele şi motanul. Se produc rocade: când Vasile e pe televizor, Vlad se sprijină de pervaz iar Codruţ oscilează între cei doi şi mângâierile de la vizitatori. Apoi Codruţ se instalează în fotoliul lui, de unde ascultă, cu o ciulitură de ureche, cum îi descrie Vlad peripeţiile. Brusc descoperă că una dintre gheare e necurăţată, exact când Vlad vorbeşte despre pedanteria câinelui. Se privesc reciproc cu înţelegere. Vasile se plictiseşte pe televizor şi râvneşte la fotoliul lui Codruţ. Se încaieră scurt, cu dragoste. Vasile încasează labe peste cap, Codruţ se lasă zgâriat pe bot. Vlad îi priveşte patern fără să intervină.

Când îmbrăţişările celor doi devin mai înfocate, ca să-i despartă, Vlad le pune câte o porţie de mâncare la fiecare. Vasile mănâncă pe pervaz, clefăind şi torcând în acelaşi timp, Codruţ la bucătărie, în apropierea coşului de gunoi – singura amintire a vieţii de ghenă pe care o dusese prin Craiova. Câinele termină mai rapid, aşa că se postează cu labele pe calorifelul de lângă pervaz, cu ochii la Vasile şi castronul lui şi aşteaptă să-i pice vreo boabă. De când cu dresura care l-a făcut gurmand, Codruţ a început să se uite chiorâş şi la mâncarea motanului.

Acum patru ani, când a fost adus acasă puiul de mâţă, Codruţ l-a lins de câteva ori şi era să-şi înfigă colţii în el. În timp a învăţat să-l iubească şi-l tratează ca pe un nepot zvăpăiat, îl lasă să-l muşte de urechi sau să-i ardă labe peste ochi, sau chiar să arunce în el cu ce se mai găseşte prin litieră când se enervează. Pacea e adusă de Vlad, care le distribuie în mod egal mângâieri sau bobârnace, după caz. La finalul unei zile în care a executat toate ordinele primite, o mângâiere, un pumn de mâncare şi un fotoliu dezafectat e tot ce-şi poate dori un câine maidanez de căutare şi salvare.

Cu mult înainte de se gândi că va avea vreodată un copil, Vlad a intrat fără să vrea în relaţia asta iniţiatică cu Codruţ. Nu mai concepe azi cum ar fi fost viaţa fără el. Codruţ l-a însoţit la chefuri, i-a fost alături când era deprimat şi de ani de zile muncesc împreună. Niciunul n-ar fi fost ce este acum fără celălalt. „Îl iubesc, e băiatul meu, deşi uneori mi-a fost ca un tată. Aveam 24 de ani când l-am cunoscut pe Codruţ. Acum am 31. M-a luat băiat şi m-a făcut bărbat. Eram iresponsabil şi instabil emoţional, el a reuşit cu mine tot ce n-au reuşit părinţii mei şi şcoala. Am rărit băutele în oraş, ţigările, am învăţat să cumpăr bilet de tren – pentru că una e să fii dat jos din tren singur, şi alta cu un câine, când eşti prins fără bilet –, am învăţat să ţin ordine în casă pentru că el e câine, nu ştie că tricoul pe care l-ai lăsat neglijent pe jos e cel mai bun tricou al tău, aşa că îl ia şi se joacă cu el. Peste câteva luni o să vină şi copilul. Să văd dacă el va reuşi să mă determine să spăl şi vase, şi cu asta transformarea mea va fi completă.”

 

Dollores Benezic

fotografii de Alexandru Busuioceanu

Etichete: , , , , , , ,

11 comentarii la “Maidanezul antrenat să fie Saint Bernard” Subscribe

  1. Adrian 06/11/2012 at 10:21 #

    Deci poza cu motanul Vasile – priceless :)))))

    • Adrian 06/11/2012 at 10:22 #

      Cum care? Aia in care face fata de aiurito-curios

    • Dollo 06/11/2012 at 10:31 #

      Dap, Vasile e și el un personaj 🙂

      • Adrian 06/11/2012 at 10:57 #

        Mai, serios acu’, e supertare poza aia!! Bravo!

        • Dollo 06/11/2012 at 11:13 #

          E făcută de domnul Busuioceanu, semnat la finalul textului 🙂

  2. dojo 06/11/2012 at 10:27 #

    Superba poveastea si superb cainele. Am doi caini ‘rescued’ in apartament, doua potai pe care nu prea dai niciun ban. Unul a fost cules de pe drum de la 2 luni, celalalt la 8 ani. Amandoi au cam 13 ani. Cel care a stat mult afara, este extrem de retinut si nu ne lasa nici sa-l mangaiem. Este pasnic, grasan si mancacios, stie ca la noi este ‘casa’, dar nu are incredere. La cata bataie a primit …

    Celalalt este un alintat si jumatate. A dormit ani buni la picioarele mele, face spectacol de cate ori ma vede. Si el e bolnav cu inima (am descoperit acum 2 luni) si ia 2 pastile pe zi. Scumpe, dar asta este .. daca ii prelungim viata, e bine si pentru noi.

    Nu am facut niciodata diferenta intre ei si caini de rasa, pana la urma cainele te iubeste orice ar fi. Si orice rasa ar fi (sau nu) isi adora stapanul si raspunde la dragostea pe care i- arati

    • Dollo 06/11/2012 at 10:35 #

      E păcat că se risipește atâta dragoste necondiționată pe străzile din România. Mă uitam și ieri la niște locuitori din București care aplaudau faptul că unii (se presupune că primăria) au aruncat mezeluri cu otravă pe străzi, iar câțiva căței au murit în chinuri. Nu știu de unde naiba zace atâta ură în unii dintre noi.

      • Mihaela 06/11/2012 at 23:29 #

        Super povestea,eu am avut caini de rasa si maidanezi,dar mi se pare ca maidanezul este mai „scolit”,
        am avut o femela care semana cu Codrut ,pur si simplu sa aciuat la noi la poarta,am bagat-o in curte cu inca doua fete ,dar fiind maidaneze ,stateau ce stateau si isi gaseau pe undeva ca sa mai hoinareasca nitel.
        Iar Codita ,era grozava,mergea oriunde cu mine in oras,uneori venea singura acasa .
        A fost grozava cand isi facuse un obicei,de la magazin conducea o vanzatoare ,cam 3 km pana acasa la ea la et.4 se asigura ca e bine ,apoi venea acasa,bineinteles sarind gardul de 2 m,dar numai in schimbul de seara.
        Am plans dupa ea,inca ma gandesc la ea ce catelusa grozava a fost.
        Fotografiile sunt grozave,puteau fi mai multe,nu ne suparam.
        Felicitari!lui Vlad,face treaba buna.
        Succes in tot ceea ce faci!

  3. spufi 07/11/2012 at 16:00 #

    Is it just me, sau clasificare asta a cainilor si pisicilor in „maidanezi” si de „rasa” este o chestie urita si „rasista”?

    Cred ca o miscare anti-„rasista” si anti-discriminare ar face mult bine animalelor. Mai ales in Romania unde atatia asa zisi iubitori de animale se prefac emotionati de soarta trista a maidanezilor dar animalele pe care le au acasa sunt de rasa.

    • Dollo 07/11/2012 at 16:10 #

      eu am scris-o cu dragoste, pentru mine „maidanez” e un apelativ de alint 🙂

      • spufi 07/11/2012 at 20:49 #

        eu de tine stiu, nu cu tine vorbeam 🙂

Lasă un comentariu

Anunță-mă prin email când apar comentarii noi.
Te poti abona si fara sa comentezi.

Oldies but goldies

Îmi pasă de turci, dar de noi mi se rupe

proteste-turcia

Mai știe cineva azi de ce au ieșit revoltații noștri la Universitate în iarna lui 2012? Merge sănătatea mai bine? Țara e mai bine guvernată? Au ieșit din foame cetățenii ăia însetați de demnitate?

Eu sunt lucrător sexual, legea e o curvă

sexworker

Interviu în 3 episoade cu „Profesoara”, una dintre cele mai vechi prostituate din București. Azi, începuturile – „Epoca de aur”, când comunismul tolera prostituția, marca era mai tare ca dolarul iar clientul era domn.

Turism nemţesc în Transilvania: “Adevărata Românie poate fi descoperită numai la sat”

Casutele de vacanta ale lui Jonas din Valea Verde

„Pupă-mă-n fund şi rămâi sănătos!”, salutul medieval inedit al sighisorenilor, a provocat, in epoca, indignarea Vienei, iar azi le smulge zambetele turistilor straini

Hai păpușă sexoasă, bagă!

primaria

Primele victime ale poziționării USR împotriva modificării Constituției sunt propriii consilieri generali din București, hărțuiți grobian de consilierii PSD pe tema „cuplurilor de același gen”. Famiglia tradițională PSD de la Primăria Capitalei îi hărțuiește pe copiii adoptați ai cuplului bisexual USR

Viceroy vrea să-și ia permisul, Bianca – doar să se mărite

IMG_2114

Pentru că statusul social adevărat stă în Dacia papuc, cu care se poate căra „marfa”, și în numărul de puradei agățați de fusta nevestei. Restul e deșertăciune.

Nu există o legătură între creșterea avuției bisericii și calitatea vieții enoriașilor

oti

Interviu cu fondatorul Asociației Secular Umaniste din România, Atila Nyerges, despre religie, credință, știință și imoralitatea legăturii dintre biserică și politicieni, pe la spatele poporului prezumat credincios.