Justiţia văzută dintr-o robă de provincie

Justiţiabilul descurcăreţ: „Intervenţia pe lângă judecător nu reprezintă corupţie, ci înseamnă ca trăim în România şi vrem să rezolvăm o problemă".

(articol publicat în septembrie 2009 în Evenimentul zilei)

 

La Judecătoria din Bicaz vin cu jalba în paporniţă oameni din zece comune arondate. Aici e primul loc în care-şi pot căuta dreptatea. Dacă n-o află, caută mai departe la Piatra Neamţ, la Bacău sau chiar la Bucureşti. Unii cu pretenţii intelectuale au impresia că pot ajunge şi la Haga, deşi acolo se judecă numai statele între ele, dar cine să stea să le explice!

Ieri dimineaţă, pe treptele ciobite de lipsuri financiare ale Judecătoriei din Bicaz stăteau blânzi niste ţărani. Îl aşteptau pe preşedintele judecătoriei, care avea programată şedinţă, dar auziseră de la jandarmii de serviciu că e grevă şi nu se mai ţine.

Stăm să ne spună când să mai venim măcar”, îşi scuză prezenţa bătrânul Gheorghe Teodorescu. Fără să aştepte să mă prezint se repede şi-mi scoate din sacoşă citaţia şi dă să-mi explice şi ce-i cu procesul lui. „Nu e greu, e cu pământ…”.

În clădirea judecătoriei au stat, până în 1997, elevii liceului din Bicaz. Când s-a constituit instanţa i s-au mai adăugat nişte coloane ca să pară mai impunătoare, dar lipsa de bani de după înfiinţare a contribuit la aspectul decrepit de azi. La etaj sunt puse în geam nişte scânduri, iar steagurile şi firma de la intrare parcă au făcut războiul.

Avocatul: „Solomonic, simţi că nu e bine ce faci, dar trebuie să aplici legea” 

Înăuntru mai salvează aparenţele aparatura nouă şi lambriurile din lemn de pe pereţi, că doar suntem în ţinutul pădurilor de la poalele Ceahlăului. Într-o încăpere mică, cu câteva birouri, o avocată aşteaptă aceeaşi şedinţă ca şi ţăranii de afară. Zice că le dă dreptate judecătorilor, mai ales că şi ea a mâncat doi ani pâinea asta amară, în Miercurea Ciuc, unde era singurul judecător român.

Legislaţia e extrem de confuză în România. De exemplu pachetul de legi ale proprietăţii, dat în 2001, încalcă principii valabile de 2000 de ani în justiţie şi chiar dacă solomonic simţi că nu e bine ce faci, eşti silit să le aplici. Nu e vina judecătorilor că sistemul a ajuns aici, iar la câtă corectitudine se pretinde de la ei ar trebui să aibă un salariu care să le garanteze un nivel de arhangheli”, crede avocata Anica Luncanu, care acum câştigă fix cât munceşte, după cum spune ea.

În timp ce-mi explică despre avatarurile meseriei, avocata e abordată familiar de un domn despre care ea ştie că e de la Primăria Bicaz. Omul îi cere un sfat pentru cum să iasă dintr-o încurcătură cu un cetăţean care a construit fără autorizaţie pe un teren, dar cu acordul tacit al primăriei şi acum trebuie băgat în legalitate. Avocata îi spune că are nevoie de câteva acte, dar mai ales de norocul de a încăpea în sala unui judecător care să fie de acord.

Ştiţi, există două curente de opinie în chestiunea asta, depinde la ce judecător nimeriţi”.

Omul nu se lasă în seama norocului: „Lasă că intervenim, nu e o problemă…

Avocata îmi aruncă o privire cu subînţeles: „Asta e percepţia omului despre justiţie…”. Omul se uită peste umăr la mine şi mă lămureşte: „Dar ce doamnă, nu trăiesc în România, unde trăiesc? Păi intervenţia nu înseamnă corupţie, înseamnă că încerc să rezolv o problemă!”.

Judecătorul: „Aşa că, s-o tăiem scurt: dăm termen la toate dosarele de azi pe 20 octombrie!

În sală s-a adunat o mână de oameni. E o zi aparte pentru că judecătorul ar fi trebuit să participe la nişte cursuri şi nu şi-a dat prea multe termene pentru 1 septembrie. Aşa că sarcina de a le explica oamenilor ce e şi cu protestul ăsta devine cumva o formalitate aproape inutilă. Deja televiziunile vuiseră de câteva zile despre subiect. Oamenii se ridică în picioare de pe băncile din lemn la intrarea în sală a judecătorului. Grefiera e deja la post, în faţa unui computer destul de vechi. Pe masa judecătorului, improvizată din trei mese puse în formă de „C”, stă stânjenită o Biblie jerpelită şi o cruce din lemn.

Arhivara: „Dacă ar da unul şpagă, ar afla tot satul

Undeva la parterul clădirii, oamenii se perindă, chiar şi în zi de grevă, ca să-şi mai rezolve câte o „trebuşoară” cu dosarele. Grefiera-arhivar Elena e nemulţumită şi ea de statutul de struţo-cămilă în care a pus-o sistemul, dar zice că nu face grevă că n-a primit încă indicaţii de la Piatra Neamţ, şi apoi îi e şi milă de ţăranii bătrâni care-i calcă pragul. Suntem încadraţi ca grefieri-arhivari, avem obligaţii în statut, dar nu şi aceleaşi salarii ca şi colegii noştri grefieri. Practic facem aceeaşi muncă, ba eu am terminat şi Dreptul, dar nu-mi sunt recunoscute studiile, şi suntem plătiţi la jumate. Ni s-a spus de la minister să ne căutăm loc de muncă pe măsura studiilor. Dar tot de sus, de la Piatra, mă pune să încadrez acţiuni, să fac răspunsuri, înregistrări, atribuţiuni în plus date pe motiv că pot să le fac pentru că am terminat o facultate”, îşi turuie supărarea arhivara-grefier Elena, plătită cu 1.000 de lei de statul român, pentru o vechime de 15 ani în sistem şi o muncă ce ar necesita, pe alocuri, studii superioare. 

Nimeni nu mă crede ce salariu am, toţi cunoscuţii mei au impresia că avem salariile alea care se vehiculează la televizor de la Bucureşti. Păi ştiţi ce salarii au femeile de servici de la o bancă? Şi nu se mai aruncă cu nimic în ele….” Elena povesteşte că până şi justiţia a fost injustă cu ei, arhivarii-grefieri: „Toţi arhivarii din ţară am dat în judecată ministerul, dar cum vă explicaţi că numai cei din Ardeal au avut căştig de cauză? Noi avem răspundere mare, şi în control când vin, toţi vin aici, că e bucătăria instanţei, dar când e să se recunoască nişte drepturi, bucătăreasa trebuie să se sature din miros, cum zice vorba populară. Tot ce vedeţi pe birou, pixuri, cleme, totul e adus de acasă. Se spune mereu la televizor că suntem corupţi. Păi Bicazul abia dacă poate fi considerat un oraş, e de fapt un sat. Vă daţi seama că dacă ar da unul ceva, ar afla tot satul? Poate la instanţele mai mari, să se practice şi aşa ceva, dar aici lumea e foarte necăjită, când îi vezi pe bătrâni că vin tocmai din fundul muntelui, de milă îi ajuţi oricum. Dar într-un proces întotdeauna unul e nemulţumit, pentru că pierde”, pune Elena degetul pe rana judecăţii.

Gheorghe Moroşanu, un judecător „mai slobod”, care calcă procedura pentru binele justiţiabilului

Om ca judecătorul Gheorghe Moroşanu, mai rar. Are un destin de telenovelă, croit dintr-o dorinţă copilărească, păstrată până acum, aproape de pensie, de a deveni scriitor. Copil de plutaş pe Bistriţa, Moroşanu a decis să plece în lume când a terminat liceul, ca să cunoască viaţa despre care avea să scrie. Aşa a fost, pe rând, muncitor necalificat pe la un tunel, fierar betonist la Metrou, şofer de basculanta. Pe la 28 de ani i s-a năzărit să facă Dreptul, şi apoi a ajuns jurist la un CAP. 1989 l-a găsit dornic că înceapă alte aventuri, să simtă „fum de tren” cum zice el la schimbările astea dese de meserii, şi aşa a devenit ziarist la Ceahlăul. Apoi iar jurist, taximetrist şi, acum 15 ani i s-a arătat să intre în magistratură. De aici n-a mai simţit nevoia de schimbare şi zice că nu banii sunt de vină, nici statutul, ci o pornire sentimentală de a vedea oamenii „rezolvaţi”. Mai speră şi acum că va ajunge scriitor, măcar la pensie.

– Și ce avere aveţi acum, la 56 de ani?
– Stau într-un apartament dat de comunişti acum 20 şi ceva de ani, când eram jurist la CAP. Apartamentul are 42 de mp împărţiţi în 4 camere, încercaţi un exerciţiu de proiectare… Stau cu soţia, fiica şi ginerele. Am o maşină luată în leasing. Şi un fel de două camere una peste alta, din lemn, la Hangu, unde am luat un teren la schimb cu altul dat pentru casa părintească, aflată pe fundul lacului Bicaz.

Dacă primesc şpagă de la unul înseamnă că l-am înfundat pe celălalt, nu pot face asta!” 

– Dacă aţi fi ministru, cum aţi face reforma asta a justiţiei? 

– Miniştri sunt nişte pioni puşi de cineva. Nu e mare lucru să fii ministru, totul e să ai susţinere politică pentru ca atunci când te duci la guvern să fii ascultat. Dar, cu toată politeţea de care nu sunt în stare, vă spun: pe ministrul actual nu-l bagă nimeni în seamă. Singurul ministru valabil, spune toată lumea din mediul nostru, e domnul Valeriu Stoica. Ce ar trebui făcut? Să aibă trecere la guvern ca să i se acorde fonduri. Din cauza banilor am ajuns în situaţia asta dezastruoasă. Mie dacă-mi tai 30% din salariu acum mă duci în faliment, ca persoană fizică. Am rate, leasing, m-ai terminat financiar. Deci ministrul să obţină bani şi după aia s-o ia pe felii. Cea mai mare problemă e încărcătura de dosare. Azi a fost o glumă, de regulă am peste 100 de dosare pe şedintă. Oamenii trebuie judecaţi repede şi simplu. Pentru asta trebuie dublat numărul de judecători, de spaţii, numărul personalului auxiliar şi fondurile care se alocă acum. 

– Dar vedeţi că pretenţii financiare au toate sectoarele, educaţia, sănătatea. De ce v-ar plânge dumneavoastră de milă un doctor sau un profesor?
Am toată stima pentru ei. Dar noi suntem putere în stat şi nu trebuie să fim comparaţi decât cu celelalte două , altminteri ajungem de râs. Apoi, nu avem voie să facem cea mai mică afacere. Pe când doctorii au voie să aibă cabinet privat şi mai primesc recunoştinta pacienţilor, bani, produse, la modul aproape oficial, şi eu nu-i condamn pentru asta, dacă nu exagerează. Eu ca judecător nu pot face asta. Pentru că dacă primesc de la unul înseamnă că l-am înfundat pe celălalt. Medicul are un singur pacient. 

– Dar medicul legist? El de la cine mai primeşte? Sunt atâţia oameni în România care îşi fac meseria cum pot, fără şpăgi, pentru că nu au de la cine, şi totuşi nu au nici atâta putere sau nu sunt atât de importanţi încât greva lor să conteze… 

– În România este o şansă imensă pentru ca oamenii inteligenţi să câştige, să facă orice afacere. Eu n-am voie, cât aş fi de deştept, n-am voie să fac nimic altceva decât să fiu judecător. Lupta salarială cu guvernul s-o ducă foarte bine fiecare categorie cum o ducem şi noi.

Tags: , , , , ,

No comments yet.

Leave a Reply

Oldies but goldies

Nu sunt dezamăgit de România, pentru că nu m-am lăsat amăgit

Camil Petrescu fiul

Camil Petrescu fiul, despre cum se vede România de peste ocean și din mijlocul Bucureștiului. De ce a plecat acum 43 de ani, de ce s-a întors azi și de ce ar mai pleca o dată, dacă ar avea iar 22 de ani. Despre salamul cu soia de New York.

Skopje, Macedonia: sărăcie și statui pe datorie

Prometeu, turiștii și clădirea parlamentului în plan secund

Premierul macedonean ia credite externe ca să clădească identitatea națională cu statui și clădiri impozante, în timp ce țara are 30% șomeri, iar oamenii emigrează ca să trăiască mai bine.

Depre ziduri

pano

și oamenii care se încăpățânează să le construiască și să repete istorii de care omenirea ar trebui să se rușineze.

Bolivia: cocaleros, cholitas, sărăcie și frumusețe cât cuprinde

20180320_141433

Frunze de coca amare și politică dulce, socialistă. Bolivia și oamenii ei.

„Bună, ce faci?!” – varianta nipono-americană cu happy end

gene-hitaki

Epstein și Kobayashi – Ce șanse erau ca un evreu și o japoneză, el economist, ea pictoriță, ambii trecuți de 60 de ani, să se întâlnească și să se iubească, în ditamai New York-ul?

Casa Becali, fostă Groza, fostă Auschnit, fostă Manu

casa becali

“Intrați, bey, fotografiați ce vreți voi, vizitați tot, mi se rupe! O să văd eu ce-o să scrieți după aia, dacă sunteți cu sufletul curat… Intrați, faceți ce vreți, numa’ să nu furați!”. Așa ne-a primit Gigi Becali în curtea casei sale din Aleea Alexandru nr.1