Domnu doctor, sa chemam un preot ca sa-l spovedeasca inainte? l-a intrebat mama pe chirurgul care l-a operat ieri pe fratele ei. Da doamna, aduceti, ca si noi ne facem cruce inainte de a intra in sala de operatie!, i-a raspuns medicul, un tip usor trecut de 40 de ani. Daca ajungeti vreodata in Spitalul Caritas din Bucuresti, si vedeti cum arata saloanele si chiar sala de operatie, o sa intelegeti mai bine semnificatia adanca a acestui dialog.
Fratele mamei are 70 de ani si o tumora in cavitatea abdominala. Nu cunosc diagnosticul exact, dar nu importa pentru ce am sa va povestesc. Omul a trait toata viata lui la tara, in satul natal din Buzau, n-a luat medicamente pana acum, doar cate o tuica inainte de masa si ceva mai mult vin dupa. Era sanatos pana cand a inceput sa nu mai fie. Doctorii de la Buzau n-au exagerat cu acurtatetea, asa ca unchiul a ajuns la Bucuresti ca sa afle ce are, totusi. Aici i s-a pus diagnosticul. Inainte de operatie nici medicul de aici nu stia sigur daca tumora aia e operabila sau nu, dar un lucru a fost sigur: avea ceva infectie in stomac, care trebuia eliminata cumva inainte de operatie. Asa ca i-au dat niste antibiotice cu … Coca Cola.
Mama, femeie cu frica lui Dumnezeu, dar si cu oarecari informatii despre cat de nocive sunt sucurile astea cu chimicale, l-a intrebat pe doctor daca stie ce face. Si doctorul i-a spus ca da, Coca Cola are marea calitate de a dizolva mizeria (!) iar pentru ce avea unchiul in stomac Coca Cola era exact ce-i trebuia… Si asa a si fost, cica. Inainte cu o zi de operatie, pe tubul care-i iesea din nas unchiului a curs un lichid gros si negru pe care asistentele s-au grabit sa-l diagnosticheze drept „a iesit infectia din el”. In paralel, pe celalalt tub (din nara vecina), alta asistenta ii baga lapte cu ou, ca sa-l hraneasca artificial, pentru ca omul nu mai putea sa manance.
De gura mamei unchiul a acceptat sa primeasca la patul lui si un preot care „i-a citit o poezie si a plecat”, dupa cum povesteste acum unchiul. N-a fost lasat oricum din grija lui Dumnezeu, pentru ca in micutul salon de terapie intensiva in care zace deja de mai bine de o saptamana are doua icoane, una deasupra patului si alta pe peretele opus.
Salonul – ca si restul spitalului – are mobilierul din tabla vechi si ruginit, peretii scorojiti, un mic grup sanitar la care un robinet e rupt, iar teava pe care curge apa e roasa de rugina. Patul e curat, insa, si personalul e amabil. Te simti acolo ca in filmele alea din lumea a treia, in spitalele improvizate in manastiri, unde maicutele trateaza cangrenele cu comprese si multa rugaciune.
Operatia s-a desfasurat intr-o sala care nu difera cu nimic de ce v-am descris pana acum. Aceiasi pereti scorojiti, aceleasi podele vechi, ilustrarea perfecta a convingerii ca aici intri cu o boala si iesi cu mai multe, daca mai iesi.
Unchiul a supravietuit operatiei, chiar daca a ramas cu tumora la locul ei. Extirparea ar fi insemnat sa-i afecteze niste vene care alimenteaza diverse organe, asa ca doctorul si-a facut cruce, l-a deschis, l-a inchis la loc si probabil si-a mai facut o cruce la final. Azi, la doua zile dupa operatie, unchiul e vioi, s-a ridicat din pat si, daca n-ar fi nenumaratele sonde care-l leaga, ar vrea sa plece si acasa. Cand l-a vazut asa hotarat, inca o data, doctorul a exclamat: ”Doamne ajuta!”.
Din punctul meu de vedere cred ca sistemul trebuie revigorat de principiu de la cap…nu de la coada…deoarece e deja imputit..parerea mea, pe de alta parte vezi si neputinta medicilor care nu au sprijin financiar pentru salarii in primul rand ce sa mai vorbim de achizitii pentru desfasurarea activitatii in conditii normale, astfel totul se rasfrange pe spinarea pacientului…si ne tot intrebam de ce avem un sistem bolnav ?