Dacă o să mai am vreodată un câine (ceea ce sper) o să-l duc aici ca să fie și mai deștept.
Dacă o să am vreodată un copil (ceea ce nu e musai) o să-l cresc alături de un câine, din prima zi, ca să fie fericit.
Oamenii care iubesc animalele, pe bune, sunt mișto. Eu am cunoscut ieri câțiva. La Clubul Câinilor Utilitari. Dacă aveți un câine duceți-l într-o zi pe acolo – e accesibil, pe Bulevardul Barbu Văcărescu, în Floreasca – și n-o să vă pară rău. Dacă nu aveți, și vă bate gândul să vă luați unul, treceți tot pe acolo, că aveți de unde alege. Găsiți toate amănuntele pe site.
Acum lăsăm pozele și câinii să vorbească:
– pregătirea
– încălzirea
– întrecerea
– pauze active
– țigarea de după
„Tigarea de dupa” arata ca un fluier.
E o țigare electronică
Ce amintiri mi-au trezit pozele astea…Si catelul/copilul nostru adoptiv a fost la „scoala de ciini” in copilarie, are si 2 diplome de absolvire, de care taica-so e mai mindru decit de ale lui.
Codrut e un dragut (si ceilalti, desigur, dar Codrut m-a cucerit), mi-ar placea sa il cunosc
Da, și eu am fost atrasa din prima de el, doar că el nu e prea atras de oameni 😉 O fi încasat câte ceva de la ei în perioada când era pe străzi.
Codrut este un catel gasit in 2004 pe strazile Craiovei. E batran ca timpul, dar la fel de tanar.
A muncit foarte mult si inca mai munceste. nu prea ii plac oamenii si nici dupa caini nu se omoara dar este loial si face totul pentru prieteni. Noi, cei din jurul lui, incercam de fiecare mereu sa-i creem o lume in care sa nu se mai teama.
Cardiac, fara dinti, dar plin de chef, este unul dintre cei trei (singurii trei) caini de salvare ai orasului Bucuresti. A facut cateva sute de demonstratii in 7 ani in fata a zeci de mii de elevi de prin toata tara. In Bucuresti nu cred ca e vreo scoala unde sa nu fi fost. Copiii ii placeau pentru ca ii prostea usor :), ii dadeau senvishuri si ciocolati.
A facut terapie cu copii cu dizabilitati aproape 3 ani. Il obosea groaznic dar o facea pentru ca ma iubea. L-am retras in 2007 cu mare fast… (presa, copii, prieteni). Nu stiu daca el isi aminteste, sau macar daca ii pasa dar eu n-am sa uit niciodata un copil mic si hiperactiv de la centrul Buburuza care la 10 anisori a spus primul lui cuvant: Codrut.
Codrut este mandria mea si bucuria mea, imi e tata si fiu, profesor si elev.
Va multumesc ca va pasa de existenta lui!
Frumos mesajul asta. Asa simt si eu despre ciinele nostru, ca imi umple viata, adesea eu invat de la el, si clar imi e drag ca un copil.
Asa cum spunea nu mai stiu cine, viata fara un ciine e posibila, dar nu merita.
Sper sa aiba inca multi ani fericiti Codrut.
uite profit si eu de ocazia asta cu Codrut (sa-ti fie sanatos, domnule Vlad, cred ca e un catel minunat) sa ma pronunt cum nu e nicio diferenta intre cateii de rasa si cei „metisi”, sunt toti draguti si simpatici si cu potential…
noi avem doi, luati de pe strada, unul fiind golden si unul metis, amandoi sunt isteti si jucausi si iubitori si ne fac zilele mai frumoase…
si in concluzie ce vreau eu sa zic: cine vrea un caine, sa adopte unul amarat, sa nu dea bani! salveaza un suflet, nu-l cumpara. fii om!
Subscriu
He he, ce ‘floscontina’ e Codrut. Dulce de tot. De fapt toti is dulci. Potaile mele nu is atat de destepte, dar sunt lumina familiei. Mi-ar placea ca, atunci can voi avea un junior adevarat, sa il cresc cu caine. Ar invata sa respecte si sa iubeasca viata, chestie la care foarte multi romani sunt repetenti.
Bravo, mai cateilor!! 🙂
Nu o duci și tu pe Mura?