la ora mesei eram cinci:
tata, mama, surorile mele
și eu. după aceea, sora mea mai mare
s-a căsătorit. după aceea, sora mea mai mică
s-a căsătorit. apoi tata a murit. azi
când ne așezăm la masă, suntem cinci,
mai puțin sora mea cea mare, care e
la casa ei, mai puțin sora mea cea
mică, și ea la casa ei, mai puțin
tata, mai puțin mama, văduvă. fiecare
dintre ei e un loc gol la masa asta la care
mănânc singur. dar vor fi mereu aici.
la ora mesei, vom fi întotdeauna cinci.
cât timp unul dintre noi va fi în viață, vom fi întotdeauna cinci.
Ăsta e cel mai trist și frumos pasaj din cartea asta, după mine esența romanului „Cimitirul de piane”. În fond o succesiune de gânduri postume despre o familie oarecare, locuitoare a Lisabonei în frumoasa epocă a lemnului, dinaintea termopanelor.
O discutăm sâmbăta asta, începând cu ora 19.00, la Green Tea pe strada Burghelea 24 (la mansardă). Până acum au confirmat chiar cinci prezența. O fi coincidență, o fi un dat… vom vedea. În caz că n-ați confirmat, dar vă bate gândul să sporiți numărul mesenilor, noi suntem acolo.
P.S. Hai, că v-am făcut și categorie aparte pentru clubul cărții, în main menu, nu mă dezamăgiți 😛
Eu credeam ca e o postare despre ciorba aia de burta :D.
Deh, mi-e foame, iar Ochelarista refuza sa incalzeasca supa crema din nu stiu ce legume.
Păi hai să punem de-o ciorbă de burtă duminică, lucrezi?
Ai uitat sa precizezi pe ce nume e facuta rezervarea! 😛
Păi cum, Peixoto 😉