Cum poate ieși un copil defect din doi părinți perfecți

Pastorala americană, de Philip Roth, un tablou minunat al aparențelor înșelătoare din viețile noastre, ale tuturor

ce citim luna asta la clubul de carteE una dintre cele mai bune cărți citite în ultima vreme și, cel puțin pentru mine, vine la fix pe un teren deja fertilizat de angoase personale similare. Cum poți gestiona relațiile sociale atunci când începi să realizezi că nu cunoști deloc, dar deloc oamenii din jur și începi să bănuiești că nici ei pe tine? Știu, sună a paranoia, dar nu e. Răspunsul la întrebarea asta e de negăsit în cartea lui Philip Roth, dar cu toate astea merită citită.

Nathan Zuckerman – un soi de alter-ego al lui Roth în mai multe cărți ale lui – este admiratorul din copilărie al Suedezului (Seymour Levov), vedeta liceului. Un exemplar masculin frumos, și pe dinăuntru și pe dinafară, vedetă de fotbal american, ajuns ulterior soț de Miss New Jersey, tată și moștenitor al afacerii cu mănuși a familiei, așa cum se aștepta toată lumea de la el și cum scrie la „visul american” că trebuie să fie.

La 45 de ani de la terminarea liceului, după ce avusese o întâlnire cu Suedezul în urma căreia rămăsese perplex în fața platitudinii și a aparentei lipse de conținut a Suedezului (cum putuse să-l idolatrizeze pe omul ăsta atât de fad?), Zuckerman află, însă, că s-a înșelat fundamental în privința lui, încă o dată. Află că viața Suedezului a fost o catastrofă personală, o ilustrare perversă, inversată, a așteptărilor sale. Și se decide să scrie o versiune a frământărilor personale ale Suedezului, în condițiile în care nu are prea multe informații despre drama acestuia.

Cartea este un lung monolog al Suedezului, prin prisma lui Zuckerman (care poate foarte bine să se fi înșelat, nu?), și te poartă prin câteva etape din viața lui, într-o cronologie inversă, ca în Irreversible, dar de fapt acțiunea se tot învârte în cercuri, precum întrebările din capul Suedezului, de care omul nu reușește să scape până la final: Cum se poate ca jucând după toate regulile morale, sociale, făcând tot ce se așteaptă oamenii de la tine, fiind bun și pozitiv, dăruind familiei tot ce îți cere ba mai mult decât atât, să dai totuși greș atât de rău și să pierzi totul? Cum e posibil ca din Suedezul – bărbatul frumos și perfect – și soția lui – Miss New Jersey – să iasă o fiică defectă, care la 16 ani aruncă în aer un magazin, în semn de protest față de politica americană dusă în Vietnam, și odată cu bomba asta aruncă în aer întregul echilibru al familiei sale?

Cartea lui Roth este un carusel al falselor aparențe, al erorilor și al întrebărilor sâcâitoare pe care Levov și le pune  până la finele vieții lui: unde am greșit? Dar mai este, după părerea mea, și o demonstrație sadică a faptului că toți ne înșelăm. Fundamental și în privința tuturor. Nimeni nu e ce pare a fi în cartea lui Roth, cu excepția Suedezului, care sfârșește, de fapt, și el prin a fi doar o mască fadă, așa cum a crezut Zuckerman că e la finalul vieții când l-a întâlnit ultima dată.  Și când a scris acest pasaj magistral:

„Te înșeli în privința lor înainte să-i cunoști, în timp ce aștepți întâlnirea ce va urma. Te înșeli în privința lor când ești cu ei. Și apoi te duci acasă, îi povestești altcuiva despre întâlnire și iar te înșeli cu totul în privința lor. Având în vedere că același lucru li se întâmplă probabil și lor în ceea ce te privește, toată povestea e de fapt o iluzie copleșitoare, golită de orice soi de percepție, o farsă uimitoare a percepției greșite. Și totuși ce putem face ca problema asta teribil de importantă a celorlalți ce se golește de semnificația pe care credem noi că o are și-și însușește în schimb o semnificație grotescă? Oare să fim cu toții atât de prost dotați, de nu suntem în stare să ne pricepem unii altora raționamentele interioare și țelurile invizibile? Ar trebui oare ca toți oamenii să se încuie în dosul ușilor și să stea închiși într-o celulă izolată fonic, cum fac scriitorii singuratici, închipuind acolo oameni din cuvinte și apoi susținând că acei oameni din cuvinte sunt mai aproape de adevăr decât oamenii adevărați, cei pe care ignoranța noastră îi deformează zi de zi? Rămâne însă faptul că până la urmă în viață nu e atât de important să-i înțelegi pe oameni. Viața înseamnă să te înșeli asupra lor, să te înșeli și iar să te înșeli și apoi, după ce chibzuiești bine,  să te înșeli din nou. Așa ne dăm seama că suntem în viață: când ne înșelăm.”

Roth a luat Premiul Pulitzer pentru cartea asta în 1998. Criticii au considerat că „Pastorala americană” este o ilustrare perfectă a visului american al generațiilor de emigranți, spulberat de copiii lor care nu-l mai împărtășesc. Făcând abstracție de faptul că aparenta motivație a fiicei lui Levov este politica americană capitalistă cu care opresează diverse națiuni, aș zice că dramele personale, legături familiale și războiul dintre generații pe care le enunță Roth în cartea asta sunt perfect aplicabile în orice alt colț al lumii.

Sunt pasaje în carte care ar putea fi și chiar sunt rostite cu același năduf de orice părinte din oricare țară, în epoca modernă:

Îmi aduc aminte de vremurile în care copiii evrei stăteau acasă și-și făceau lecțiile. Ce s-a întâmplat cu copiii noștri evrei cei deștepți? Să mă ierte Dumnezeu, dar cum părinții lor scapă de persecuție un timp, cum se reped ei încotro văd cu ochii, ca să dea iar de persecuție. Pe vremuri evreii se fereau de persecuție, acum se feresc de lipsa persecuției. Pe vremuri se fereau de sărăcie, acum se feresc de bogăție. Au niște părinți pe care nu-i mai pot urî, pentru că părinții lor sunt extrem de buni cu ei, așa că urăsc în schimb America.”, zice la o masă de familie Lou, tatăl Suedezului, care nu reușește să priceapă de ce lumea a luat-o razna și copiii nu mai pot fi încuiați în cameră și obligați să facă frumos pentru că așa le spun părinții.

Răspunsul i-l dă, cinic, o profesoară invitată la aceeași masă de fiul lui Lou. „Fără încălcarea normelor nu există cunoaștere. Ne spune asta chiar Biblia”.

Viața e doar o scurtă perioadă de timp în care ești în viață

Nu știu dacă v-am convins să citiți cartea, sunt multe chestii de găsit și apreciat în ea, eu am rezonat cu multe întrebări pe care le pune, de aia zic că poate trebuie să le aveți în voi când începeți să citiți cartea asta. Întrebări la care, cum spuneam, cartea nu dă un răspuns. Sau poate că răspunsul tocmai ăsta e, că în viață nu există garanții, că nu e ca o mașinărie în care dacă bagi datele corecte îți furnizează produsul cerut.  „Viața e doar o scurtă perioadă de timp în care ești în viață”, după cum a scris fiica teroristă a lui Levov, cândva în grădiniță.

Iar ulterior, în lungile conversații imaginare pe care tatăl ei le avea cu ea, el i-a completat definiția, adăugând ingredientul de care nu poate fugi nimeni: singurătatea. „Nu poți depune o plângere împotriva singurătății și nicio campanie de atentate cu bombă din istorie nu a reușit să-i reducă din putere.”

* Ne întâlnim sâmbătă, pe 26 octombrie, ca să dezbatem chestiunea singurătății, a vieții și a aparențelor înșelătoare din cartea lui Philip Roth – la clubul de carte. Dacă aveți și alte idei de loc de întâlnire, în afară de Lente cafe de la Armenească, să ziceți. Dacă nu, rămâne tot acolo, de la orele 19.00.

** Vă rog să apreciați că am adăugat pe coloana din dreapta, imediat sub poza Toshibei, o rubrică în care veți putea vedea ce carte citim în fiecare lună la clubul de carte. Ca să nu mai avem oameni care nu știu și nici nu se ostenesc să caute în arhiva rubricii „carte&alte arte” 🙂

 

 

Etichete: , , , , , , , ,

16 comentarii la “Cum poate ieși un copil defect din doi părinți perfecți” Subscribe

  1. ion 14/10/2013 at 13:17 #

    ‘intamplator’ DOAR din intamplare (sau nu ?)maretul Philip Roth(ca a ‘luat’ premiul Pulitzer este evreu..nu ca ar conta in valorizarea prin critica..

    • Dollo 14/10/2013 at 13:23 #

      ai citit cartea?

    • ady 14/10/2013 at 19:41 #

      hai sa fim seriosi! pe mine, neevreica (nu-i niciunul prin ne-am; nici nu cunosc vreunul, din cate stiu eu), chestiunea incepe sa ma calce pe nervi. asa o mai tinea langa o colega cand a castigat tipu’ (cum il vheama, frate?!) nus’ ce premiu cu „pozitia copilului”, ca evreii din toata lumea au facut presiuni si asa si pe dincolo.
      o dam in teoria conspiratiei, in loc sa ne vedem d-alea noastre si sa dam din coate si sa fim si noi ai mai buni.
      parerea mea.

      • Xanaxdoo 15/10/2013 at 17:12 #

        Calin Peter Netzer il cheama. Nu-s evreica nici eu (desi mi-ar fi placut, asa, la nivel teoretic), dar subiectul evreimii ma intereseaza (si nu din motivul pe care il crede Dollo – stie ea). A fi evreu este, dupa multe carti, un blestem, si nu doar a propos de Holocaust ci pentru ca, asa cum imi spunea cineva recent, „nu exista mai mari antisemiti decit evreii”. Nu sint calificata si nu am talentul sa descriu aici problema identitara a evreilor in detaliu, dar nu prea cred ca este carte despre evrei (si probabil scrisa de catre evrei) in care sa nu se aduca vorba despre „ce inseamna sa fii evreu si cum te simti in piele de evreu”. O carte fascinanta pe tema asta (greu, greu de citit) este „The Finkler Question” (Howard Jacobson).
        Nu vreau sa fiu didactica, dar sugerez un pic mai multa deschidere si toleranta. Am crescut (romanca) in Transilvania, si acum sint stabilita in Ungaria. Din experienta personala, cei mai sovini si antiunguri dintre romani sint cei de prin Moldova si Valahia, care, in majoritate, nu au vazut nici un ungur in carne si oase. Chestia se perpetueaza si cind se muta (cu multinationala sau din varii alte motive) in Ungaria: dintre toti romanii pe care i-am intilnit aici, celor din Piatra Neamt, Olt sau mai stiu de pe unde li se pare cel mai tare ca ungurii nu ii plac si nu ii asimileaza. Si vad chestia asta drept evidenta a faptului ca ceea ce nu cunosti iti provoaca teama sau „incepe sa te calce pe nervi”.

        • ady 15/10/2013 at 22:07 #

          daca din comentariu meu a reiesit intoleranta, antisemitism/antievreism si alte chestii din sector, ar trebui sa nu mai scriu seara si sa astept week-end-ul, sa fiu mai odihnita si sa ma exprim coerent.
          am spus ca incepe sa ma calce pe nervi atitudinea de tip „cutarica a luat premiu pt ca e evreu, nu pentru ca filmul/cartea/descoperirea/ce-o fi e valoroasa”. aceasta negare a oricarei valori a ceva produs de un evreu si ideea de a suspecta un…… (e aproape 11 noaptea, imi scapa cuvantul) atunci cand un evreu realizeaza ceva ma enerveaza. mi s-a acrit de aceasta atitudine a multora din jurul meu.
          am uitat numele tipului pentru ca l-am uitat (sincera sa fiu nu prea mai stiam cum se scrie) si mi-a fost lene sa-l caut, nu din motive de intoleranta, antisemitism si altele.
          si ca sa fiu sincera, singurul chestie de care mi-e rusine cu adevarat ca am facut pana acum in viata este ca odata am negat extrem de vehement ca as fi evreica in fata cuiva. nu era o minciuna, iar vehementa nu venea din faptul ca as considera ca a fi evreu e ceva naspa, ci din motive pe care nu le pot mentiona aici si nu au nicio legatura cu a fi evreu sau orice altceva (cred ca in acele moment as fi negat inclusiv ca-s romanca/femeie sau orice alta chestie extrem de evidenta ce tine de persoana mea), si totusi mi-e rusine de vehementa mea de atunci. tocmai pentru ca putea fi interpretata a intoleranta si altele din zona.
          ca idee, sunt regateanca, din olt si imi place sa cred despre mine ca nu-s antiunguri/antievrei/antihomosexuali si in general antioricine care nu-i ca mine. (oare am pus suficiente negatii?! 🙂 )

  2. ion 14/10/2013 at 13:36 #

    no,mi-a sarit in ochi numele acestui domn stimabil. inca nu am digerat pendulul lui foucault…

    • Dollo 14/10/2013 at 13:51 #

      mda, ăsta e unul dintre talentele evreilor, sar în ochii oamenilor

    • ady 14/10/2013 at 19:36 #

      si cum fu „pendulul”? ca pe mine dl eco m-a pierdut de musteriu pe la „cimitirul din praga”. m-a lasat un gust atat de amar, c-am zis ca tre’ sa treaca vreun cincinal pana sa mai incerc ceva. (asa am zis si de rusi, dupa dostoievscki-crima si pedeapsa si au trecut 10 ani si tot n-am mai incercat 🙂 ).

  3. ion 14/10/2013 at 14:29 #

    no, iar te inseala aparentele. vladimir tismaneanu nu sare in oichi cu nimic. io folosesc doar sare din salina din aia fara iod..

  4. ady 14/10/2013 at 19:32 #

    la mine merge greu, da’ greu de tot si nici nu ma stradui prea tare. angoasele personale n-au nevoie de sare pe rana (si dupa cate se pare nici macar n-am intrat bine in subiect), plus ca scriitura/fraza ma face cu nervii- mi se pare greoaie si complicata. (nu crez sa fie prea mult vina traducatorului, ca au fost carti la care fraza mi-a placut la nebunie si nu le-am citit in original).
    plus ca am mai servit tema „sa dam cu visul american de toti peretetii” + conflictul dintre generatii.
    sau e posibil sa nu fiu eu in „starea aia” pentru asa ceva.
    daca vin cu tema cam nefacuta, ma primiti?

    • Dollo 15/10/2013 at 09:50 #

      Mai ai două săptămâni, dă-i bătaie!

      • ady 15/10/2013 at 22:08 #

        ma gandeam sa ma opresc, da’ am zis sa merg inainte, mai taras, mai grapis sa vad unde ajung pana pe 26. 🙂

  5. Adi 15/10/2013 at 23:16 #

    Ceai facutcu pisoiul ala mic?

  6. Nautilus 18/10/2013 at 11:01 #

    „Pe vremuri evreii se fereau de persecuție, acum se feresc de lipsa persecuției. Pe vremuri se fereau de sărăcie, acum se feresc de bogăție. „

    Odată se cazează un evreu la un hotel de lux. După primele 3 zile, se duce la director şi îi spune că el se mută în alt hotel.

    Directorul: – Dar de ce? Nu vă place camera?
    Evreul: – Nu mă pot plânge.
    D: – Nu vă place mâncarea?
    E: – Nu mă pot plânge.
    D: – Personalul s-a purtat urât?
    E: – Nici de ei nu mă pot plânge.
    D: – Şi atunci de ce vreţi să plecaţi de la noi?!
    E: – Altundeva mă pot plânge.

  7. Emil 18/10/2013 at 23:24 #

    N-am citit cartea, dar presupun ca fata suferea de complexul Baader-Meinhof, iar fara evrei ne plictiseam, nu?

  8. Flori 17/08/2016 at 15:06 #

    O carte senzationala. Multumesc de recomandare!

Lasă un comentariu

Oldies but goldies

Miron Radu Paraschivescu, jurnalul unui comunist fără partid

Miron Radu Paraschivescu

Cine ar ști să se roage cu adevărat pentru sufletul meu decât o curvă – însemnările unui ratat oarecare din România secolului trecut. Miron Radu Paraschivescu, Jurnalul unui cobai

Moarte chiaburilor din sănătate!

Rares Nechifor, embolizare uterina

Care n-a plecat din țară până acum – ca să se trateze sau să profeseze într-un sistem civilizat – e invitat s-o facă de la 1 martie 2013. România nu-și permite să mai încurajeze existența unei alternative private în sănătate.

Cum e PSD-ul în Germania

metin-hakverdi2

Ce promite în campanie un parlamentar german de origine turcă, votat de peste 40% dintre alegători: impozitarea multinaționalelor, creșterea impozitelor pentru bogați, subvenții pentru femei și săraci

Pe barba mea, poliția face ce vrea

barba

În era datelor biometrice, în care computerul face recunoașteri faciale chiar și sub burka, poliția română îi refuză unui bucureștean înnoirea permisului de conducere pentru că nu vrea să-și radă barba

Cu cât ne-a botezat Samsung Biblioteca Națională

Biblioteca Națională Samsung

Statul român plătește un credit de 104 milioane de euro pentru clădirea Bibliotecii Naționale, iar firma Samsung și-a pus numele pe ea, cu câteva televizoare în valoare de 300.000 de euro. O afacere marca Ministerul Culturii și Patrimoniului Național.

Visiting Transilvania: “Traditional roma people on the left!”

Port traditional la un copil care cersea in Sighisoara

Turul bisericilor fortificate săseşti din Transilvania a fost, pentru cei şase ziarişti, o ocazie să cunoască România reală, cu drumuri proaste, cu monumente dărăpănate, cu prea mulţi “roma people” în locuri în care li se spunea că au trăit “the saxons”, dar şi cu oameni ospitalieri şi calzi, cu mâncare multă şi gustoasă, şi cu peisaje fabuloase.