În ultimele săptămâni am colindat Franța, de la est la vest și retur, am văzut Normandia, plajele unde au debarcat aliații în al doilea război mondial ca să salveze Europa, dealurile pe care crește șampania aia originală, niscai orașe mari mustind de istorie, dar și mici sate pitorești. Am încercat să cunosc mai bine țara asta în care momentan ne-am stabilit și mi-a cam plăcut tot ce am văzut. Dar înainte să mă apuc să triez din cele aproape două mii de poze făcute și să scriu impresiile de călătorie, am zis să consemnez evenimentul care s-a petrecut ieri, după întoarcerea acasă. Și anume punerea murăturilor franco-germane, ediția I.
Așa arată un balcon de român în Franța
Căci poți să mă scoți din România, târâș grăbiș, dar nu poți să scoți România din mine, așa cum îmi tot repetă domnul inginer, cu fiecare ocazie în care dau dovadă de românism exacerbat.
Să pun un butoiaș de varză murată pe balconul apartamentului de la granița dintre Franța, Germania și Elveția nu a fost cel mai mare vis al meu, dar am ajuns să-l realizez pentru că am văzut că ne lipsește salata de varză murată iarna și chiar varza călită la cuptor, iar alternativele care se găsesc la supermarket nu sunt satisfăcătoare. Nemții au și ei un soi de varză murată, care se găsește și la plic sau la borcan, dar e pusă în vin și alte mirodenii, iar gustul nu se pupă deloc cu ăla de acasă. Cred că am mai zis aici că nu credeam că voi fi așa de tributară unor gusturi „de acasă”, dar iată că îmbătrânim și devenim. Căci nu poți să mănânci numai brânză franțuzească și avocado de import, după cum zice și domnul ministru al agriculturii noastre socialiste, din România.
Revenind la chestiune, cum am debarcat din concediu, ne-am dus la un Hornbach în Germania ca să cumpărăm un butoiaș pentru varză. L-am găsit la raionul de grădină, ca butoi de făcut vin, căci avea și canea și alte accesorii pentru vinificație, dar noi l-am luat după mărime. Cât să ne încapă 5-6 verze în el. S-a dovedit că a încăput șapte și ar mai fi avut loc. Dar n-am mai găsit noi verze.
Și așa ajungem la marea problemă a calității mărfii, de aici din decadentul occident. Unde știe tot românul că nimica nu are gust și toate sunt tratate și manipulate genetic, nu ca alea ale noastre curate, lăsate de la daci. Ei bine, varza care se găsește aici, tovarăși, zici că e crescută de Inteligența Artificială, căci are niște foi groase și casante, ca de plastic. Nu că nu se pot face sarmale din ea (că nici n-am încercat), dar și dacă vrei să faci o salată, zici că mănânci fulgi de plastic.
În schimb se găsește uneori un soi de varză mai bună, apropiată de aia a noastră „românească”, care e mai plată și are frunze subțiri și normale. Ei varza aia e așa de prețioasă pe aici că se vinde ambalată individual, etichetată și la bucată, oameni buni. La Kaufland în Germania am găsit numai trei bucăți, cu 2 euro bucata. Deși am întrebat dacă mai au „în spate”, știți cum se face, ni s-a spus că alea trei erau toate, așa că ajunsesem să păzim coșul de cumpărături prin magazin, până ne-am terminat treaba, ca nu care cumva să ne fure cineva din cele trei verze.
Pentru că deja aveam ditai butoiașul și, deci, nevoie de măcar încă pe atâtea verze, am vizitat și Leclercul franțuzesc, deși știam că la ăștia prețurile sunt mai mari. Și erau, dar aici am găsit patru verze, la 2,98 euro bucata. E drept că mai erau câteva rămase acolo în ladă, dar păreau cam veștede și am decis să ne limităm la astea șapte în total, să vedem cât încape.
Așadar am dat vreo 35 de euro pe butoiaș și încă vreo 18 de euro pe verze (bani cu care probabil luam câțiva saci cu verze de la Lungulețu), ca să mă simt eu româncă și în bejenie. Am mai cumpărat un kil de morcovi, trei sfecle și o conopidă (tot vreo 2,50 euro bucata) ca să punem și murături asortate, că roșiile plantate astă primăvară pe balcon au rodit ca nebunele cât am fost noi în concediu și aveam, cum s-ar zice gratis, gogonele.
M-am apucat să scobesc verzele de cotoare și în timpul acestei operațiuni destul de solicitante m-a lovit revelația că în sfârșit mă transform în mama. Am mers cu ea la cumpărat varză timp de zeci de ani, dar în România nu am înțeles niciodată care e varza aia potrivită și de ce ea așa de selectivă. Dădeam ochii peste cap când o auzeam că aia nu e bună, că aia nu e bună, că nu e „românească” și îi reproșam mereu că face fițe, că varza e o varză, oricum o să se mureze și nu se mai cunoaște. A trebuit să plec din țară ca să pricep diferența dintre verze și să aflu care e aia bună de murat 🙂
Am umplut butoiașul cu verzele franco-germane (calitativ alea din Germania au fost mai bune, mai îndesate, astea franțuzești au fost mai afânate), mai e loc de încă una jumate sau chiar două, așa că va trebui să mai urmărim „când bagă varză bună la Kaufland” și să completăm butoiul. Separat, în alte cinci borcane (foste de castraveți în oțet, pe care le-am tot cumpărat în anul care a trecut de la Kaufland), am pus murături asortate în saramură, ca la mama acasă. Le-am aliniat pe toate în balcon și acum așteptăm.
Voiam să zic că în felul ăsta am adus un pic de Românie aici, în mijlocul bătrânei Europe, dar de fapt nu asta am adus, ci un pic de gustul de acasă, al mâncărurilor mamei. Rămâne de văzut dacă vor avea fix același gust, căci se știe că mai contează și sarea, și apa, și mediul… plus îndemâncarea gospodinei.
Și la primăvară om vedea ce facem și cu zeama care ne rămâne. Dar asta nu mă îngrijorează prea mult, căci dacă se zice că în Elveția mirosul aproape permanent de balegă de vacă e mirosul bunăstării, contribuim și noi cu ce putem pe partea asta olfactivă…
Nevastă-mea se învățase în Germania, când era să facă sarmale: varză murată de la magazinele turcești, carne tocată de la ruși, afumatură de la români, restul de la nemți.
Și varza de la turci e ca a noastră?