Vechituri

În etapa aia din viață când luna era mai lungă decât salariul din presă, îmi mai plăteam facturile și ratele scriind ceea ce se vindea la chioșc sub titlul „Povești adevărate”. Nu se inventase AI-ul pe vremea aia, așa că trăiam din asta noi ăștia mai grafomani, cu niscai imaginație, care nu știam să ne „descurcăm” altfel și să trăim bine din meseria de reporter de „Știri adevărate”. Se plătea la bucată, 50 de lei câteva mii de semne, și din păcate pentru mine nu eram în stare să storc mai mult de 500 de lei romantism din mine, într-o lună. Dar erau buni și ăia.

Rețeta era clasică, trebuia ca el și ea (încă nu se ajunsese la cota de LGBTQ în fiecare scenariu) să treacă prin greutăți ca să se descopere și să ajungă la happy end. Rar se mai accepta și ceva fără happy end, dar în general cam asta se cerea, că trebuia să faci să plângă coafezele, dar să le și dai motiv să spere că va fi bine și pentru ele la un moment dat.

Ziua lucram full time ca reporter de social, scriam despre toate relele și grelele societății, întrebam la contabilitate când se dă salariul, dacă se dă și mai mâncam la mama sâmbăta (duminicile lucram tot la ziar), că pensia ei nu întârzia niciodată. Cam așa îmi reglam glicemia crescută noaptea cu „Poveștile adevărate” și nici n-am știut când au trecut 15-20 de ani de presă scrisă. Istorie.

Dacă m-aș fi născut 15 ani mai târziu, în Israel, dintr-o mamă evreică și un tată olandez, aș fi făcut facultatea la Utrecht și m-aș fi declarat intersex, aș fi scris un roman premiat cu „women prize for fiction” în loc de niște zeci de „Povești adevărate” și aș fi predat apoi „scriere creativă” la fraieri.

Dar, vorba lui Dolănescu, m-am născut între Carpați… atât s-a putut. Acum citesc forțat la clubul de carte cărți ca pentru coafeze, dar vândute ca revelații literare ale unor debutanți promițători. Yael van der Wouden pe numele ei, este autoarea acestei opere de valoare îndoielnică pe care o vom comenta sâmbătă la clubul de carte: „Casa amintirilor”.

În prezentare zice că e povestea unei Isabel, care trăiește izolată undeva la țară în Olanda, în anii 60, în casa unde a copilărit cu mama și frații ei. Ea se erijează în păstrătoarea amintirilor de familie, îngrijitoarea casei-mausoleu în memoria mamei, fiind în același timp o mizantroapă, deși aparent nu are nici 30 de ani. Cartea promite „o poveste extrem de tensionată despre dorință, suspiciune și posesie” și să „lumineze colțurile umbrite ale istoriilor și caselor noastre”.

Până aici toate bune, ba chiar și cartea începe să zicem promițător, cu întâlnirea dintre cei trei frați, la cină, unde Louis, fratele mai mare, o aduce pe ultima lui cucerire, Eva, o platinată cu gusturi îndoielnice, care le face impresie proastă Isabelei și fratelui mai mic și gay Hendrik.

Povestea se complică atunci când Eva se autoinvită să locuiască în casa Isabelei, despre care aflăm că va fi de fapt a lui Louis când o muri unchiul care le-a dat-o. Conviețuirea asta, la început dubioasă, ia o turnură și mai improbabilă, când Isabel, o femeie tânără care nu cunoscuse amorul până al vârsta aia, se descoperă brusc și sută la sută lesbiană, tăbărând pe pițipoanca Eva care nu zice nici ea nu.

Aici e timpul să vă spun, dacă nu ați ghicit deja, că însăși autoarea cărții are un sex incert, deși cred că de la 13 ani până acum o fi aflat de care parte joacă. Așa că se simte datoare să pună și în romanul ei de debut o consistentă parte cu scene de sex între cele două femei, Isabel și Eva. O ambiție care o depășește. O dată pentru că scenele de sex sunt întotdeauna problematice, e greu tare să descrii sex bun, de calitate, care să nu pară „cringe”, iar faptul că ai făcut niște sex la viața ta nu te îndreptățește să crezi că știi și să-l descrii suficient de mișto încât să dai pe spate audiența. Iar pe de altă parte, în povestea ei, așa cum le descrisese până atunci pe cele două femei, face și mai „cringe” sexul brusc intervenit între ele. Adică, nu șochează faptul că sunt lesbiene, cât faptul că se apucă așa din senin să facă sex, deși nimic până atunci nu prevestea asta.

În fine, o prea mare parte a cărții e ocupată de această „tensiune sexuală” între cele două, care după părerea mea nu aduce nicio valoare cărții. Adică e cu nimic diferită de romanele de amor din colecția Harlequin, menite să țină cititoarele ude de emoție pe toată durata cărții. Dar nicio conversație între personaje, nicio temă care să le unească sau să-ți arate ce stă la baza amorezării ăleia așa de bruște. Că o fi și chimia asta puternică, dar nici chiar așa.

Ca să nu o nedreptățesc complet pe autoare, admit că povestea ar fi avut un potențial mare dacă n-ar fi fost stricată de această inserție sexuală care se potrivește ca nuca în perete cu adevăratul subiect al cărții. Pe care-l afli abia în ultima treime, citindu-i jurnalul amărâtei ăleia de Eva. Abia acolo apare adevărata intrigă a cărții, o temă despre care eu una n-am mai citit până acum, și care mi se pare incredibil de trecută cu vederea. Și anume ce s-a întâmplat cu evreii după ce au revenit din lagărele de exterminare. Cum s-a comportat lumea cu ei după „happy-end”-ul eliberării.

Dacă ar fi fost după mine, eu aș fi scris toată cartea asta exact sub forma unui jurnal, așa cum apare în penultimul capitol, cu notări zilnice sau periodice din viața Evei, de la momentul regăsirii cu mama ei, la cum au încercat să-și refacă viața, să-și recapete casa, să-și câștige existența, cu flash-back-uri despre cum fusese viața înainte de război, despre cum, la întoarcerea din lagăr, fuseseră tratate de ceilalți, care considerau că le-a fost bine în lagăr, că acolo „măcar au fost hrănite”. Acest capitol jurnal al Evei mi s-a părut într-adevăr o mică operă de artă și mi-ar fi plăcut să fie aprofundat. Din păcate el este nedreptățit pentru că mulți dintre cititorii care renunță la cartea asta în prima sută de pagini nu ajung să citească această bucată foarte foarte bună.

Am rămas, deci, cu ceva bun din cartea asta, cu un unghi al poveștii, chiar așa șchiop, incomplet spus, care mi-a deschis ochii asupra unei istorii la care nu mă gândisem. Adică, cum, nu i-a primit lumea pe evreii din lagăre cu brațele deschise? Cum, ăia care le-au luat casele și bunurile au refuzat să le dea înapoi? N-a existat o perioadă de miere între toți oropsiții lumii, care au supraviețuit războiului? Nope.

Și am mai rămas cu ceva din carte, o chestie la care am reflectat chiar în week-end, când am fost aici în localitate la renumita piață de vechituri – care la francezi se numește „brocante”. Băi, câtă tristețe zace în târgurile astea de vechituri, câtă tristețe e înmagazinată în toate obiectele astea pe care azi nu le mai dorește nimeni, vorba domnului inginer, nu găsești absolut nimic util în târgul ăsta. Și tristețea vine mai ales atunci când te gândești că la vremea lor niște oameni au fost în stare de lucruri grele și rele ca să dobândească aceste lucruri. Că acele lucruri au fost cândva foarte dorite, au fost un scop în viața cuiva.

Inclusiv în cartea asta se insistă mult pe obiectele din casa aia, pe porțelanurile mamei, ținute în vitrină și scoase doar la ocazii, pe diverse tacâmuri care dispar din casă, nu se știe unde, pe o tavă de băgat la cuptor despre care o mătușă povestește că i-a fost dată înainte de război „în păstrare”, de către o vecină evreică, iar ea o consideră, și la zeci de ani după asta, un „cadou”, deși știe foarte clar că nu i se cuvine, că femeia aia i-a dat-o ca să o păstreze pentru ea, când se va întoarce. Și deși mai are câteva tăvi similare în dulap, pe care nu le mai folosește, și oricum n-o să le ia cu ea în mormânt, refuză să-i dea ăleia tava înapoi. Insistă să păstreze tava ăleia, deși e conștientă de durerea pe care i-o produce femeii prin refuzul de a-i înapoia obiectul. Sau poate tocmai asta e, că nu e deloc conștientă. Oamenii sunt complet neștiutori în fața suferințelor altora. Asta îi ajută să facă, senini, cele mai mari tâmpenii.

Este tristă această obsesie a oamenilor pentru posesia unor obiecte care nu valorează decât în imaginația lor, sunt încărcate de niște istorii personale care pentru restul lumii nu valorează nimic. Nici măcar cât utilitatea casnică a acelui obiect. Eva însăși e obsedată de recuperarea obiectelor casnice ale mamei ei, pentru că acele lucruri probabil îi dau iluzia că îi conțin, ca într-o bulă a timpului, familia fericită dinainte de război. Acele obiecte înseamnă dragostea mamei și a tatălui, deși în realitate ele sunt niște cioburi.

Mă gândeam vizitând târgul ăsta de vechituri, ce vor găsi oamenii la Brocante, peste alți 50 de ani, ce obiecte inutile se vor vinde după ce noi nu vom mai fi și vor rămâne în urma noastră tone de telefoane mobile inutile, cabluri, aparatură de tot soiul, atât de multe obiecte pentru care azi suntem în stare să ne vindem sufletele și veniturile pe următorii ani, ca să le avem, să le ținem în mână și să ne lăudăm cu ele. Cât de triști le vom părea și noi celor de după noi.

Dar până atunci,  sâmbătă pe 21 martie, de la ora 20.00 ne vedem online ca să o criticăm pe duduia Yael van der Wouden și primul ei roman, care ar fi putut să fie atât de bun, dacă ar fi avut un editor care s-o ghideze în scrierea aia creativă pe care o predă altora. Și dacă n-ar fi ținut neapărat să ne bage pe gât și sexul ei incert 😉

Link de conectare la clubul de carte

P.S. În plus, începând cu postarea asta am decis să testez și eu substacu cu degetul. Să vedem dacă sunt notificați mai mult de o treime dintre urmăritorii mei că am scris ceva nou. De regulă pe blog cam asta e rata. Sunt curioasă dacă e altfel acolo. Așa că sper să mă iertați că vă spamez de două ori, pe cei care primeați oricum email și de pe blog. În continuare blogul rămâne de bază.

Și câteva poze de la Brocante, ca să vă întristați și voi 🙂

Tags: amintiri, brocante, Casa amintirilor, club de carte, evrei, lesbiene, recenzie, târg de vechituri, vechituri, Yeal van der Wouden