„A few hundred of strangers that read you more or less regularly can’t compensate for the fact that your friends are reading you rather seldom, and that most visitors are coming from a search engine or from a link posted somewhere else years ago. This is kinda frustrating”. Așa zice Beranger care și-a închis recent blogul pe care-l urmăreați și voi, unii dintre cititorii mei. Nu merita, zice el, și-l înțeleg în mare măsură, deși eu nu activez în treaba asta de atâția ani ca el, ci doar de doi ani, pe care tocmai îi împlinesc zilele astea, pe 5 august mai exact.
L-am descoperit pe Beranger tot datorită unei căutări a ceva… nici nu mai știu ce, în urma căreia am ajuns pe postările lui scrise în memoria părinților. M-am regăsit în poveștile alea (ca să vezi, ulterior am aflat că și copilărisem în același cartier), și de atunci l-am tot citit. Îmi place omul, iar blogul ăla, generalist, de autor – în limbajul blogăristic înseamnă că dacă nu ești nișat pe ceva anume nu faci profit, deci ești la categoria ălora mulți care-și dau cu părerea despre ce le trece lor prin cap – era ca un proces de descoperire a unui om, cu bune, rele, interese și plăceri, frustrări și enervări. Cam ca o împrietenire în viața reală, nu?
”Prieteni” ca Beranger mai am câțiva. Tot virtuali. Îi citesc eu pe ei sau mă citesc ei pe mine. Ne placem fără să ne cunoaștem fizic. Una dintre femeile pe care o citesc frecvent de ceva timp m-a abordat zilele astea să-mi spună că m-a visat. Culmea vieții virtuale, nu? Oameni pe care nu-i cunoști, dar cu care interacționezi și rezonezi cotidian, să-ți populeze nopțile. Și nici măcar nu eram vreun mascul bine, vorba ei 😉
Nu știu dacă e trist că am ajuns să ne apropiem mai mult de niște nume.ro, com sau org decât de niște persoane reale, nici dacă o fi bine sau rău. Se întâmplă. Și până la vreun cataclism mondial care să desființeze internetul cam asta va fi viața noastră. O vreme am așteptat și eu ca grosul vizitatorilor mei să fie dintre cunoscuți. Nu sunt. Doar 30% din cei care intră aici o fac cu regularitate, restul de 70% vin aduși de căutări pe Google sau alte motoare. Cel mai accesat articol dintre toate scrise de mine aici în cei doi ani este unul cu informații utile și banale despre cum să-ți faci pașaport. Nu părerile mele despre lume și viață.
Înainte să-mi fac blog erau mulți care-mi spuneau că ar vrea să mă citească. După ce l-am făcut sunt și mai mulți care-mi spun că mă citesc. Dar o fac doar din complezență. Pot să fac diferența asta. Nu pot să ascund că un pic mă deranjează, mă dezamăgește faptul că taman cine-ți spune în față că ești bun, în realitate nici nu știe ce-ți trece prin cap. Dar într-o oarecare măsură înțeleg de ce. În multe privințe prietenii sunt ăia care-ți cunosc deja ideile, sentimentele, credințele. Poate sunt chiar sătui de ele. Cam cum e în familie, nu mai asculți poveștile bunicii cu aceeași încântare cu care ai vrea să asculți amintirile unei bătrâne pe care abia o cunoști. E vorba de noutate. Mi s-a întâmplat de multe ori să fiu entuziasmată de oameni pe care abia îi cunoșteam apoi să mă satur de ei la fel de repede. E un soi de consumerism și ăsta. De oameni. Apoi e adevărat că mulți dintre cunoscuții mei sunt ziariști, iar ziariștii nu se citesc între ei decât rar și cu mare invidie 🙂 Deci, pe scurt, pentru mine e cam explicabil de ce nu mă mai încred prea mult în prieteni.
Și pe blog constat că sunt persoane care au intrat, m-au frecventat o vreme asiduu, m-au complimentat poate, apoi au dispărut inexplicabil. Poate i-am dezamăgit, poate nu eram chiar așa cum își inchipuiseră după câteva postări, lucrurile sunt la fel de volatile și în blogging ca și în orice altă relație umană. E foarte ușor să dezamăgești, să strici o impresie, uneori cu puține cuvinte. Poate de aceea ajungi să-i apreciezi și mai mult pe cei care-ți rămân alături, și pe blog, la fel ca și în viață. Mai ales că totuși, așa lipsită de însemnătate cum pare această preocupare, ea mănâncă destul de mult timp: de gândire, de scris, de găsit informații. Și nu oferă la schimb decât asta – satisfacția unei amăgitoare prietenii virtuale. Desigur, dacă nu te numeri printre cei mai „influenți oameni din soșăl media”, care cîștigă bani din afacere asta.
Nu exclud posibilitatea ca la un moment dat să renunț și eu, dar nu cred că ăsta ar fi motivul, că nu mă citesc prietenii.
Poate pentru Beranger prietenii ăștia chiar aveau însemnătate. Pentru mine, după doi ani, aș zice că mai degrabă contează faptul că am ajuns să cunosc virtual nișe oameni care-mi plac, datorită blogului. Și ăsta deocamdată e un câștig bun. Plus plăcerea de a-mi da cu părerea în scris, ceea ce e specific multor milioane de oameni pe lumea asta. Și dacă se întâmplă ca prin ceea ce zic eu p-aci să mai influențez pe unul-altul, iar e bine, un beneficiu mic pe măsura unui efort neînsemnat pentru omenire, la urma urmei.
Am ales ilustrațiile pentru postarea asta în acord cu pasiunea lui Beranger pentru pisici. Îmi pare rău că pierd un „prieten” pe care-l citeam cu plăcere. Fără el vom fi mai aproape de imaginea a doua 🙂
Am putea începe de la observaţia simplă: blogul e mult mai mult decât ar putea fi o conversaţie. Sau chiar mai multe conversaţii.
Pe blog uneori faci literatură (chiar de proastă calitate). Uneori faci jurnalism. Uneori pur şi simplu scrii informaţii care ţie ţi s-au părut valoroase. Prietenii nu au aceleaşi gusturi literare cu tine şi poate lor nu le place literatura ta. Poate lor nu le pasă de jurnalism. Sau nu au nevoie de informaţiile pe care le oferi.
Prietenia bazată pe intelect se continuă şi în online, de altfel. Dacă ea e însă bazată pe interacţiune şi prezenţă fizică, atunci normal că prietenii nu au de ce să-ţi citească blogul. Şi mi se pare normal să evaluezi aceste lucruri – ce fel de prieteni şi ce fel de blog ai. Altfel aşteptările devin nerealiste.
Corect
lasa, nu te framanta tu cu pretenii. tu scrie, da? ca oricum te citesc mai multi decat pe mine. si nu, tot nu-mi fac reclama aici. pe berangelu, care le comitea si’n engleza, l-as fi spamat cu un link. da’ la el era „blog de autist” 😀 ca sa zic asa. avea mail, da’ nu-i tot aia.
revenind: n-are cum sa-i placa totul de pe un blog unui cititor dat. pe mine de ex. ma lasa rece astea cu pisicile, iar la alea cu gatitul esti la un nivel de tanti oarecare, no offense. da’ se compenseaza cu altele, e destul ca stiu ca gasesc ceva de citit din cand in cand, ca sa revin zilnic. o fi si chestie de maniac obsesiv-compulsiv? nu ma pot pronunta, n-am studiile necesare. la beranger, de ex., chiar ma enervau pisicile :D. si ma lasau rece alea cu linuxuri.
scuze ca tot revin la el. si scuze ca n-o sa precizez care anume gen de postari imi plac pe doloblogul de fatza. la multi ani pentru poimaine. si inca o data, fa cum le-a zis heliade ala la baieti, bine?
Măi… anonimule, dacă ai mânca tu o singură dată ceva făcut de mama n-ai mai zice că e o tanti oarecare, da!? Apoi, dacă ai zice ce-ți place, totuși, poate ai avea șanse să citești mai des genul ăla, nu crezi? Sau poate alea de-ți plac ție îmi ies așa din greșeală, cine știe 😛 În fine, merci de aprecieri, totuși, crezi că Heliade se referea și la blogeri? 😀
Nici pe mine nu prea ma citesc prietenii. Dar macar ma suna… 🙂
Ca să te întrebe când mai scrii și tu ceva pe blogul ăla, nu? :))
Dollo, eu la tine am ajuns de pe hotnews, dupa cum ti-am mai spus (de la articolul ala cu intilnirea de 50 de ani a celor de la Constructii). La Béranger si Mircea, de la blogul tau, ca ma intrigau postarile lor si voiam sa aflu mai multe despre ei…Mircea intr-adevar posteaza cam rar, si uneori foarte tematic (ma frustreaza ca nu pricep mai nimic din chestiile legate de foto, dar imi plac povestile din America/Timisoara si fotografiile de moda veche).
Béranger cu asta a gresit in ochii mei, cu aerul auto-suficient si paternalistic: cititi voi ce scriu, dar comentariile sint interzise,. Ce ma intriga la inchiderea pravaliei lui Béranger (pe care nu l-am mai citit demult) e ca motivul a fost vexarea lui in fata lipsei de cititori. Din atitudinea lui ‘autista’ (a zis-o altul inaintea mea), eram convinsa ca scrie blogul ala pentru sine, nu pentru public. Pai daca vrei public, da-i si lui un os de ros, adica dreptul de a comenta…Atitudinea patenalistica sfirseste prin a-l calca pe coada chiar si pe cel mai vajnic groupie…
Pe de alta parte, intotdeauna am avut impresia ca blogurile sint facute asa, ca un el de jurnal personal, un pic mai exhibitionist insa: nu mai scrii doar pentru tine in carnetelul cu coperti de velur, ci scrii pe net pentru cine are ochi sa vada. Dar, la fel ca intr-un jurnal, scrii ce iti trece prin cap, chestii care iti jaloneaza si definesc existenta. Ca oamenii au inceput sa scrie din alte motive (sa faca bani din reclame, iar in cazul tau ca sa iti lucrezi muschiul jurnalistic), e altceva. Blogurile, ca si facebookul, de altfel, sint la baza niste unelte de exhibare a personalitatii care da pe dinafara, deci nu mai incape intr-un amarit de jurnal personal si secret. Daca esti citit sau nu, e pina la urma chestie de in/compatibilitate a personalitatilor. Eu una m-am saturat de facebook, unde toata lumea practic isi exhiba ego-ul si afiseaza o versiune edulcorata a vietii sale: uitati-va la pozele mele, la vacantele mele, la familia mea, la muzica ce-mi place, la chestiile care mi se par funny, etc, intr-o incercare disperata de a epata si a se autoconvinge ca au un rost prin viata, ca lasa o urma.. Multe bloguri sint tot asa: eu cred, EU am facut, MIE mi s-a-ntimplat asta. Ca si in lumea reala, am dreptul sa ma plictiseasca parerile tale, pozele tale, si in mod special, am dreptul sa renunt sa te mai caut daca relatia dintre noi este de fapt un monolog (Vezi Béranger, care oscila intre texte supertehnice, superintelectuale, super de nisa, super-„parerea mea”. Pina la urma, am renuntat, ca nu mai intelegeam care e rostul meu pe blogul ala)
Ca sa inchei, doua chestii imi plac la blogul tau: una ca nu se simte pe nicaieri intentia de a epata, de a te erija in aia care le stie pe toate, femeia de succes, plina de fals umor si fals ‘cool’. Ai dubiile tale si nu te sfiesti sa le recunosti. Asta e deja o chestie rara (sint satula de bloguri de femei romance care mimeaza o viata de mama/sotia perfecta si atoatestiutoare, si isi prezinta defectele cu o auto-ironie rasuflata, in asa fel incit tot calitati sa para). A doua chestie e ca permiti conversatia, iti asumi cu eleganta criticile, te pun pe ginduri unele comentarii, uneori esti gata sa iti schimbi opinia, nu te inversunezi sa o tii pe a ta. Asta iar e o chestie rara in ziua de azi.
Ca sa nu o mai lungesc, pe blogul tau simt uneori ca am conversatii de o calitate mai buna (dpdv al autenticitatii) decit am in viata reala. De multe ori nu am fost de acord cu tine, dar cu toate astea sint „dependenta” de stilul si personalitatea ta – exact ca si cu un prieten real.
Of, mereu încurci Construcțiile tatălui tău cu Tehnologia informației la care am fost eu atunci 😛 Cred că trebuie să aranjez să ajung și la o revedere după 50 de ani a unei generații de constructori, ca să îndrept lucrurile :))
Da, la Beranger era destul de frustrantă imposibilitatea comentariilor, dar asta nu făcea mai puțin interesante informațiile de acolo. Așa cum frustrantă e pentru mine lipsa comentariilor la unele articole ale mele. Cred că și eu sunt dependentă de reacțiile voastre, caut în ele confirmarea sau infirmarea faptului că modul meu de a pune problema e corect sau nu. Așa că din punctul ăsta de vedere, cel puțin momentan, e bine că ni se întâlnesc nevoile p-aci 🙂
Păi cine-i de vină că vreme de 4 ani – perioadă în care se putea comenta la greu (ocazie cu care am primit înjurături consistente) – nu ştiaţi voi de blogul meu? Perioada din urmă, pe Tumblr, nu avea comentarii pentru că platforma Tumblr nu permite aşa ceva! (Dar oricum mă săturasem să fiu înjurat.)
Tot tu ești de vină, normal, doar nu vrei să fim noi? 😛
Iui, ma gindeam ca o sa intri pe aici si o sa vezi ce am scris si o sa te superi pe mine…Adevarul e ca imi placea blogul tau (pina ce m-a vexat lipsa dialogului), chiar daca in adese ocazii ma facea sa ma simt depasita dpdv tehnic, intelectual, samd. Asta era o alta chestie: nimeni nu primeste cu bucurie vestea ca e prost…Citind multe entries de-ale tale ma cam simteam depasita. Merge o data, merge de doua ora, dar la un moment dat prefer sa ma mut intr-o liga pe masura intelectului meu…Si nu e deloc vina ta (sau a lui Tumblr) ca ma IQ-ul meu dadea rateuri…
Mda, stai să vezi cum e când mă simt eu prost. că genial ştiu că nu sunt. Iar acum îmi scoate peri albi un proiect ASP.NET care mă face să mă simt depăşit şi cam prost.
Xanaxdu e a doua persoana care-mi spune că se simțea depășită de nivelul postărilor tale. De fapt a treia dacă mă gândesc că și eu mă simțeam câteodată așa :)) Ce mai, esti genial, nu te mai fandosi!
hm, interesant. cand mi-am facut eu blogul cu tacerile, n-am zis la nimeni. am vrut sa fiu intr-un anonimat perfect, caci imi propusesem ca ala sa fie chiar un jurnal intim si nu-i voie sa-ti stie prietenii trairile ascunse :))
apoi am vrut un blog cu lucrul de mana si dupa ce mi l-am facut, am constatat ca e in gasca cu celalalt si ca daca vreun prieten intra pe unul, da si de celalalt. din acel moment imi cenzurez toate scrierile :))))
la ce-ti trebuie tie sa te citeasca prietenii? daca esti interesata de trafic, nu conteaza de unde vine, de la prieteni sau nu. eu te citesc cu placere, ma dau in vant dupa toshiba, te-am bagat la blogroll si nu te cunosc, dar te apreciez. mie una mi-ar fi de ajuns, dar acuma nu pot sti ce e in sufletul tau.
No, păi ziceam că m-am consolat în privința prietenilor. Compensați cu prisosință voi ăștia cunoscuți virtual 🙂 În privința jurnalului intim… hm, nu prea pricep de ce ar trebui să fie online, dacă tot vrei să fie intim? Adică ce e rău în jurnalul ăla clasic, pe hârtie, în cazul ăsta?
e rau ca nu ti-l vede nimeni, cum ce e rau? :)))
e mai palpitant sa scrii cat esti de lovit in aripa si cineva care nu te cunoaste sa-ti planga de mila si sa te consoleze, sau sa te injure, dupe posibilitatile fiecaruia.
mai ales când ești depresiv, bănuiesc 😉
al’fel nu mai are nici un farmec :)))
Nu mai tin minte exact cum am ajuns pe blogul acesta – cred ca am citit un comentariu de-al tau de pe Dojo blog… Oricum, primul articol citit aici : „Bai mamelor !” si … mi-a mers la suflet :)) Si comentariile ! N-am auzit de tine niciodata inainte de acest blog, de presa scrisa m-am indepartat de mai multi ani … dar anul trecut (abia!) am descoperit si eu lumea blogurilor. Si imi plac enorm toti cei carora le place sa scrie, iar tu faci parte clar din categoria aceasta. Pentru mine e o placere sa te citesc; scrisul tau e fluid, simplu, „aromat” si atat de normal de „personal”. Imi place ca se simte amprenta ta in toate articolele : si cand rezonez cu ideile tale, si cand ma enervez (si uneori ma enerveaza rau ceea ce gandesti, dar blogurile au fost pentru mine un exercitiu foarte bun de a accepta si alte pareri), si cand citesc retete (ce nu ma intereseaza, dar sunt scrise atat de bine:)), si cand citesc despre pisici (joc in liga asta de mult timp).
Despre ce as vrea sa mai citesc ? „Peripetii” de-ale tale banale cu vecini, cu colegi, cu functionari:), articole in care te lupti pentru schimbarea mentalitatii de „nu se poate face nimic” (caci si eu sufar de idei din acestea – din pacate), articole despre dentisti:)), despre pisici:)) …. despre calatorii (astea in special sunt foarte savuroase! sunt dintre preferatele mele). Deci lucruri la care deja esti experta. Orice ai scrie, daca ramane naturaletea ta in scris, nu are cum sa iasa rau:))
ar fi interesant de aflat și care-s situațiile alea care te enervează ;)te aștept să mă combați ori de câte ori te enervez 🙂
Prietenii care nu au blog nu prea pot înțelege „febra” asta cu scrisul și cititul. Ăsta e adevărul… poate părea ceva interesant să spui să facă alții, dar pentru ei toată chestia asta cu blogosfera nu este un punct de atracție.
Fiecare cu hobby/urile sale.
Vrei ceva banal si steril?
Sunt deacord cu o parte dintre antevorbitori! Hi hi hi! (hai ca nu te-am tratat cu ” cu ce sentimente…”!)
Te citesc pentru ca ma regasesc in multe din atitudinile tale
Nu comentez pentru ca evit sa ma ambalez. Nu ma pot opri la o simpla afirmatie, NU?! Si….m-am dezobisnuit de scris.
Deci …pe scurt in concluzie: am recomandat blogul tau unor studenti la jurnalism care vor sa invete meserie! Cred ca am spus tot!
Mergi inainte!
eu pe blogul tau am intrat de la lazypawn, si de la tine am cunoscut-o pe blo, cu care fac trocuri de suzete si anticonceptionale :))
vezi ca ma simt jignita ca zici ca „astia” de dau replici pe bloguri is nush cum nu ca-n viata „adevarata” alea alea: is tot oameni, cu care probabil ca nu te-ai fi intalnit daca nu aveai blog si nu ti-ai fi diversificat (ca sa nu zic imbogatit) buchetul de oameni faini cu care te conversezi pe diferite teme. mie imi pare bine ca te-am cunoscut (si dintr-o data nu mi se pare putin spus „cunoscut”, tot un fel de cunoscut e si asta, prin scris pe bloguri).
asta-i viata in secolul nostru: juniorul meu se joaca cu un ipod si nu are nici doi ani, a luat avionul de cel putin 3 ori in scurta-i viata (eu l-am luat pentru prima data pe la 14 ani) si cunoastem oameni care ne plac pe internet. am citit despre cativa care s-au si casatorit in urma blogarelii, asa ca tine-o tot asa, pentru tine in primul rand, ca faci fain ce faci.
e, nu te simți jignită, că nu zisei de rău de voi ăștia virtualii 😉 încercam doar să (îmi) dau o explicație, de ce ăia care ne cunosc în viața reală manifestă mai puțină curiozitate față de bloagele noastre decât unii care nu ne cunosc. Categoric sunt mulțumită de calitatea cunoscuților mei virtuali și țin să le sporesc numărul 🙂
e, am fortat si eu umpic nota cu „jignirea” 🙂
aia „realii” poate ca nu-s asa de curiosi ca cred ca te „cunosc” destul de bine, ca sa nu se dea atat de des pe blogul tau.
cu „virtualii” poate functioneaza mai bine psihologia de grup: categoria „ma dau pe bloguri”, care probabil se simte oaresce superioara restului, si tin sa isi manifeste prezenta mai acatarii, parerea mea…citeam pe undeva ca nici pe la telefoane nu mai raspund oamenii asa de des, prefera esemesurile, ca alea nu ii deranjeaza cand sosesc si pot sa aleaga singuri momentul cand sa raspunda, controleaza mai bine interactiunile.
Adevărat, mai e și categoria care nu se dă deloc pe bloguri și nu-i vede necesitatea. Nu că ar fi vreuna 😉
Mai Dollo, mai Beranger, incercati sa iesiti o tzara din carapacea de blogger si sa va priviti cititorii in fata aia a lor virtuala trecand peste ce zice unu si altul despre ce inseamna jurnalism, blogging, etc. Cum nu exista retete pentru multe chestii pe lumea asta, asa nu exista nici pentru succesul in fata publicului, si e mai bine sa fie asa, n-are rost sa-l „fortati”.
Acum referitor la blogul tau Dollo, eu spre exemplu intru cand si cand – incerc in fiecare saptamana de 2-3 ori – dar fiind foarte ocupat nu am timp sa-ti scriu inapoi. Sau poate nu am ce sa-ti scriu inapoi, nu e nimic ce sa aduca valoare informatiei. Daca vrei sa vezi greatza de comentarii intra la musculosu’ frustrat Mircea Badea, sa vezi acolo oameni fara cute pe creier. Nu cred ca ti i-ai dori pe-aci, chiar daca ti-ar creste exponential traficul.
Apropos de fața aia a ta virtuală, privind-o îmi aduc aminte de niște poze faine dintr-o vacanță, și de un răspuns pe care-l mai aștept de la tine 😛
Aiiiii, ce m-ai prins acum, si ce ma mai strangi cu usa 🙂 Promit ca fac asa ceva, mai ales ca o sa o intind vreo 6 luni in Franta (in Bretania mai exact) cat de curand si iti voi scrie impresii de acolo – cu poze si tot tacamul – . Numai nu-mi da termen limita, pleeaase 😀
Păi ce, ți-am dat eu vreodată? Deja Bretania sună și mai bine, dar nici România aia nu era rea 😉