De ce nu ne citesc prietenii?

„A few hundred of strangers that read you more or less regularly can’t compensate for the fact that your friends are reading you rather seldom, and that most visitors are coming from a search engine or from a link posted somewhere else years ago. This is kinda frustrating”. Așa zice Beranger care și-a închis recent blogul pe care-l urmăreați și voi, unii dintre cititorii mei. Nu merita, zice el, și-l înțeleg în mare măsură, deși eu nu activez în treaba asta de atâția ani ca el, ci doar de doi ani, pe care tocmai îi împlinesc zilele astea, pe 5 august mai exact.

L-am descoperit pe Beranger tot datorită unei căutări a ceva… nici nu mai știu ce, în urma căreia am ajuns pe postările lui scrise în memoria părinților. M-am regăsit în poveștile alea (ca să vezi, ulterior am aflat că și copilărisem în același cartier), și de atunci l-am tot citit. Îmi place omul, iar blogul ăla, generalist, de autor – în limbajul blogăristic înseamnă că dacă nu ești nișat pe ceva anume nu faci profit, deci ești la categoria ălora mulți care-și dau cu părerea despre ce le trece lor prin cap –  era ca un proces de descoperire a unui om, cu bune, rele, interese și plăceri, frustrări și enervări. Cam ca o împrietenire în viața reală, nu?

”Prieteni” ca Beranger mai am câțiva. Tot virtuali. Îi citesc eu pe ei sau mă citesc ei pe mine. Ne placem fără să ne cunoaștem fizic. Una dintre femeile pe care o citesc frecvent de ceva timp m-a abordat zilele astea să-mi spună că m-a visat. Culmea vieții virtuale, nu? Oameni pe care nu-i cunoști, dar cu care interacționezi și rezonezi cotidian, să-ți populeze nopțile. Și nici măcar nu eram vreun mascul bine, vorba ei 😉

Nu știu dacă e trist că am ajuns să ne apropiem mai mult de niște nume.ro, com sau org decât de niște persoane reale, nici dacă o fi bine sau rău. Se întâmplă. Și până la vreun cataclism mondial care să desființeze internetul cam asta va fi viața noastră. O vreme am așteptat și eu ca grosul vizitatorilor mei să fie dintre cunoscuți. Nu sunt. Doar 30% din cei care intră aici o fac cu regularitate, restul de 70% vin aduși de căutări pe Google sau alte motoare. Cel mai accesat articol dintre toate scrise de mine aici în cei doi ani este unul cu informații utile și banale despre cum să-ți faci pașaport. Nu părerile mele despre lume și viață.

Înainte să-mi fac blog erau mulți care-mi spuneau că ar vrea să mă citească. După ce l-am făcut sunt și mai mulți care-mi spun că mă citesc. Dar o fac doar din complezență. Pot să fac diferența asta. Nu pot să ascund că un pic mă deranjează, mă dezamăgește faptul că taman cine-ți spune în față că ești bun, în realitate nici nu știe ce-ți trece prin cap. Dar într-o oarecare măsură înțeleg de ce. În multe privințe prietenii sunt ăia care-ți cunosc deja ideile, sentimentele, credințele. Poate sunt chiar sătui de ele. Cam cum e în familie, nu mai asculți poveștile bunicii cu aceeași încântare cu care ai vrea să asculți amintirile unei bătrâne pe care abia o cunoști. E vorba de noutate. Mi s-a întâmplat de multe ori să fiu entuziasmată de oameni pe care abia îi cunoșteam apoi să mă satur de ei la fel de repede. E un soi de consumerism și ăsta. De oameni. Apoi e adevărat că mulți dintre cunoscuții mei sunt ziariști, iar ziariștii nu se citesc între ei decât rar și cu mare invidie 🙂 Deci, pe scurt, pentru mine e cam explicabil de ce nu mă mai încred prea mult în prieteni.

Și pe blog constat că sunt persoane care au intrat, m-au frecventat o vreme asiduu, m-au complimentat poate, apoi au dispărut inexplicabil. Poate i-am dezamăgit, poate nu eram chiar așa cum își inchipuiseră după câteva postări, lucrurile sunt la fel de volatile și în blogging ca și în orice altă relație umană. E foarte ușor să dezamăgești, să strici o impresie, uneori cu puține cuvinte. Poate de aceea ajungi să-i apreciezi și mai mult pe cei care-ți rămân alături, și pe blog, la fel ca și în viață. Mai ales că totuși, așa lipsită de însemnătate cum pare această preocupare, ea mănâncă destul de mult timp: de gândire, de scris, de găsit informații. Și nu oferă la schimb decât asta – satisfacția unei amăgitoare prietenii virtuale. Desigur, dacă nu te numeri printre cei mai „influenți oameni din soșăl media”, care  cîștigă bani din afacere asta.

Nu exclud posibilitatea ca la un moment dat să renunț și eu, dar nu cred că ăsta ar fi motivul, că nu mă citesc prietenii. Poate pentru Beranger prietenii ăștia chiar aveau însemnătate. Pentru mine, după doi ani, aș zice că mai degrabă contează  faptul că am ajuns să cunosc virtual nișe oameni care-mi plac, datorită blogului. Și ăsta deocamdată e un câștig bun. Plus plăcerea de a-mi da cu părerea în scris, ceea ce e specific multor milioane de oameni pe lumea asta.  Și dacă se întâmplă ca prin ceea ce zic eu p-aci să mai influențez pe unul-altul, iar e bine, un beneficiu mic pe măsura unui efort neînsemnat pentru omenire, la urma urmei.

Am ales ilustrațiile pentru postarea asta în acord cu pasiunea lui Beranger pentru pisici. Îmi pare rău că pierd un „prieten” pe care-l citeam cu plăcere. Fără el vom fi mai aproape de imaginea a doua 🙂

Tags: aniversare, Beranger, blog, blogosfera, prieteni