Aș vrea să spun că inaugurez acum o tradiție Dollo, dar am băut destul zilele astea ca să fiu mai lucidă azi 🙂 Mi-ar plăcea să fie o tradiție, dar asta depinde de voi, cititorii mei. Pentru că după cât am putut să constat deja de doi ani de când ne cunoaștem, publicul meu nu e fan interactivitate.
Cu mici excepții. Prin urmare, postez acum fotografiile trimise de o mică parte din cititorii mei. Să-i numesc nucleul dur al audienței? Nu, îi voi numi doar „cei care au avut curajul să participe la prima ediție”. Peste un an facem alta, sunt sigură că ăia care nu au trimis acum își vor fi ros unghiile de invidie până atunci și vor aștepta cu nerăbdare startul meu ca să dea send la poze 🙂
Așadar, în ordinea în care le-am primit, ca să recunoaștem cumva și promptitudinea:
Alina, zice că „mă cunoaște” de când am scris despre deszăpezirea maidanezilor de la Glina. Eu i-am descoperit blogul de curând și-mi place. Mai ales că avem câteva chestii comune… Și de pisicile ei, Zât și Sfoara, îmi place. Și că ornează salata de boeuf ca mama 🙂
Pe Ioana am descoperit-o în 2011, după ce tot ea m-a descoperit pe mine mai întâi. Îmi place că e o mamă rațională și o profă pasionată. De altfel scrisoarea de titularizare pe post a fost imaginea pe care mi-a trimis-o, pentru că asta i-a făcut ei sărbătorile frumoase. Dacă intrați pe blogul Ioanei o să vedeți că le-a avut și mai frumoase, prin Rouen și nu numai. Plus că mi-a promis că se gândește la mine de Revelion, când degustă o langustină…
Cu Clementina mă știu de când eu eram ziaristă la Cotidianul, iar ea tânără manager public școlită prin UK. De anul ăsta ea va fi un soi de „first mum of Dubai”, adică va conduce Dubai Mums Coffee Morning, o întâlnire informală cu mame și viitoare mame, în special expate din minunata țărișoară în care își petrec concediile vedetele de pe la noi. Clementina trăiește acolo deja de aproape doi ani, după ce a tot încercat să reformeze administrația publică din România. Cam asta ți se întâmplă dacă nu reușești 🙂
Camelia este minunea Feliciei și a lui Marian, familia care mă citește pe mine și încearcă rețetele mamei. Cu Felicia am împărțit zile bune la EVZ, pe vremuri, acum împărțim doar păreri pe messenger. Ea este cea mai pozitivă persoană pe care o cunosc eu.
Pe domnul George Lăcătuș l-am cunoscut demult, la Curierul național, pe vremea când nu se inventase
termenul „rom” și el era jumate țigan și jumătate viitor ziarist 😛 Între timp a ajuns un ziarist complet, președintele Asociației Jurnaliștilor Romi, dar mănâncă tot cum îi gătește mama lui de la Râmnicu Sărat. Citez: „cea mai bună friptură de Crăciun o prăjește mama mea în cratița ei veche din aluminiu, care din cauza deselor prăjeli îndurate s-a înnegrit. Cea mai gustoasă cafea de Crăciun o prepară tot mama mea, într-un ibric. Rezultatul e o cafea savuroasă, plină de caimac”.
Victor este fiul lui Alin și al Danielei, care concura cu Toshiba la greutate când s-a născut, anul trecut pe vremea asta. Între timp a depășit-o pe Toshiba, dar din ce povestește tac-su se potrivesc la boacăne. Pentru că s-a născut prea devreme și a stat primele trei luni din viață în spital, ca să crească, părinții lui au rămas cu sechele de atunci: „îmi măsor anul în kg-le lu fimiu, și miile de poze făcute”.
Deci, peste câteva zile Victor va împlini 12 kg 🙂
Și la final vă ofer câteva poze făcute de mine în Piața Constituții (fără Nuți), de Revelion. Și vă aștept cu ale voastre la anul, pe 2 ianuarie 2013, la ediția a 2-a 🙂 Dacă nu vine apocalipsa, of course. Sau mai ales dacă vine, cu poze despre ea.
frumos scris. multumesc ca ma trezesc in fiecare dimineata citindu-ti blogul
Sper că nu cu noaptea-n cap 😛
La multi ani! Un an nou plin de iubire, fericire si dorintele sa-i devina realitate!
Te-am „descoperit” in perioada recenzoratului, continui sa te citesc zi de zi, imi plac la nebunie toate scrierile tale, esti talentata si cu un ascutit spirit de observatie al realitatilor de pe aici si de pe dincolo (din afara tarisoarei noastre), te admir, cind aveam 18 ani , asa visam sa devin in ale „scrisului”…..
Sa traiesti!
Mulțumesc Elena, La mulți ani!
Merci de „recenzie”, dar puteai sa pui si „poza” de la rectorat, ca am dat-o anonima:) Ca tot vorbeai de fotogenie, mie mi se pare tare faina:)
Eu am primit doar una de la tine – scrisoarea, mi-ai mai trimis și alta?
Nu, mai, de scrisoarea / poza aia (singura, unica) vorbeam, ca aia mi-a facut mie Craciunul si Anul Nou:). Ai zis ca imagini despre perioada asta, si scrisoarea aia e „imaginea” sarbatorilor de sfarsit de an pentru mine:)
Si sa stii ca m-am gandit la tine cand am mancat cele 5 langustine regulamentare, ca atatea am avut per capita, restul am completat cu creveti:)
Parcă și eu am simțit ceva :))
Asa deci…noi inghetam in frig asteptandu-va si voi va uitati la Revelionul Poporului, acasa, la caldurica…ntz! ntz! ntz 😛
Pentru poză, ce nu face omul 🙂
Dollo, mă bucur mult că-ţi place blogul meu!
Cred că ornatul salatei de boeuf era o chestie artistică pe vremuri, când toate minunile culinare se făceau în casă, cu reţete încercate, transmise cu mândrie între gospodine şi cu un amestec de tortură şi satisfacţie… Crăciunul ăsta chiar am făcut totul în casă, cum făcea mama când dădea petreceri de Sărbători 🙂 Iar salata boeuf a fost „la pièce de résistance”.