D upă cartofii de ciocolată, Mega Image mă lovește din nou la memoria afectivă, cu sticla vintage de Pepsi. Nu mai știu dacă v-am povestit, posibil să mai fi spus, dar cine mai are chef să caute în arhivă? 😉
Cu Pepsi a fost așa: în anul în care am împlinit 18 ani mama a fost de acord să-mi organizeze o petrecere. Era majoratul, o dată în viață… nu-mi făcuse niciodată petrecere de ziua mea până atunci. Adică genul ăla de invitat prieteni, colegi de la școală etc… ca acuma. Înainte cu vreo lună de luna iulie, când era ziua mea, ne-am apucat să facem pregătiri. Trebuia făcut rost de diverse chestii care nu se găseau: făină, unt, ouă pentru prăjituri, carne, brânză pentru gustări… Era anul 1988, cam totul se dădea pe cartelă, deci trebuia adunat din vreme, stat la cozi, inginerii sociale nu alta.
În afară de mâncare se mai punea problema băuturii. Oricît ar părea de greu de crezut acum, pe vreme aia nu aveai de ales dintr-un raft de sucuri colorate ca acum. Se bea mult sifon cu sirop de diverse fructe (vestitele sticle cu imprimeu de fagure pe ele), socată făcută în casă și eventual alcool – bere – dar nu era prea indicat pentru adolescenții care urmau să vină la petrecere. Deci era nevoie de ceva diversitate non alcoolică.
Cu exact o lună înainte de ziua mea, la cofetăria din colț, din cartier, a băgat într-o bună zi Pepsi. Am alergat într-un suflet acasă la mama și i-am cerut bani. Deși nu era o băutură obișnuită – cel puțin la noi în casă, nu știu dacă băusem de câteva ori până atunci Pepsi – mama a decis pe dată că trebuia să cumpărăm o ladă întreagă. Adică 24 de sticle, calculat să fie exact câte una pentru fiecare invitat. Ne-am opintit amândouă, una de-o parte și una de alta a navetei, și am cărat-o până acasă. Așa sentiment de bucurie și izbândă ca în ziua aia, ducând lada cu Pepsi acasă, cred că n-am avut nici când am intrat la facultate, câțiva ani mai târziu. Ce mai, bucurie, frate! Aveam să-i dau pe spate pe colegi. Am ținut lada în balcon, acoperită ca pe sfintele moaște, timp de o lună de zile, nu m-am atins de ea.
În ziua petrecerii ne-a ajutat un văr să cumpărăm și un bloc de gheață, paralelipipedic cum se găseau pe vremea aia prin birturi, l-am adus acasă, l-am instalat confortabil în cadă, cu sticlele de Pepsi pe lângă el.
Nici muzica, nici prăjiturile mamei, nici măcar toaleta mea (rochie albă, primele sandale cu toc, bleu, ciorapi plasă…;) nu au produs reacțiile pe care vederea sticlelor cu Pepsi le-a scos din colegii mei. Care cum intra în baie striga de uimire: „moamăăă, are Pepsiiii!” A fost senzația anului. S-a povestit multă vreme și la școală, după asta.
Acuma nu mai știu exact cum i-am convins că fiecare are dreptul la o singură sticlă – și era din asta mică de 250 – și nici ce gust avea lichidul din sticla mea, pentru că ce mi-a rămas în amintire a fost numai gustul surprizei plăcute cu care mi-am întâmpinat oaspeții. Și strigătele lor entuziaste din baie. Cred că nici nu ar fi contat dacă eu nu aș fi băut Pepsi deloc în seara aia, de altfel îmi amintesc că n-am mâncat nimic din toate bunătățile făcute de mama, de emoție.
Dar cred că pe toți atunci ne-a dat gata senzația de libertate, de coolness (deși nu știam termenul ăsta pe vremea aia) pe care ne-a dat-o faptul că beam o băutură capitalistă, direct din sticlă, și că de atunci încolo aveam să fim majori. Era prima noapte din restul …vieții noastre 😉 Iar sub capac nu era niciun premiu.
Azi am retrăit toate astea, cu o ușoară înfiorare pe șira spinării, când am văzut în Mega Image aceleași sticle, bătrâne, de Pepsi, vândute câte patru, la preț de băutură vintage. N-am cumpărat, pentru că nu mai știu ce gust a avut atunci, și nici nu cred că ar mai avea cine să țipe acum în baie dacă le-aș pune la rece în cadă 😉
P.S. Ca o ironie, ani mai tîrziu, când apăruse Coca Cola la noi, tot la sticle mici, de 200 parcă, iar Pepsi a dispărut pentru o vreme, aveam un ritual zilnic la institutul unde lucram. La prânz cumpăram cu un coleg câte o sticlă de Cola și o savuram după masă. Era ca o tratație de lux. Ulterior am pierdut obiceiul ăsta, acum nu mai beau deloc Cola, iar Pepsi, foarte rar, când mai cumpără un prieten care e pasionat de gustul lui Pepsi la doză. Dar numai așa, de dragul de a-i ține lui isonul.
Cunosc sentimentul. Tin minte si acum ca am baut Pepsi doar cand mergeam la mare cu ai mei – in Bucuresti, in Pantelimon nu se gasea si nu aveam nici ‘relatii’.
Gustul cel nou, nu mai este cel de atunci. Da, inca il tin minte ca si vitrina de la intrarea hotelului, unde erau expuse monstre ale chestiilor care se puteau lua de la bar – o sticla de Pepsi statea stinghera pe un mileu cu pretul langa ea – 5 lei.
Un pret mare pe vremea aceea si motivul pentru care nu aveam voie decat in cateva seri in tot sejurul.
pot spune că am fost un fericit. Aveam un var care lucra la Fabrica Flora, unde se îmbutelia Pepsi, în București! Cînd vroiam mergeam în fabrică și beam la pepsi… Nu puteam scoate ca era păzit, dar beam acolo. Am încercat și esența, venită din Germania, dar nu era bună la gust! La majorat, în 1981, am avut bere, o ladă, tot 24 de sticle, dar nu s-au băut!
Da, dar comunistii dadeau case si slujbe! Ce, Pepsi ne trebuia noua?!? 😀
Nu cred ca iti vine sa crezi, dar replica asta idioata se regaseste azi in Germania, in partea estica. Am dezbatut mult subiectul cu un coleg neamt, din Dusseldorf – omul era exasperat de stupizenia acestei nostalgii idioate, care pare ca are 7 vieti. Repet, in Germania! Pai ce sa mai comentam de Romania?!?
Ma rog subiectul pare off-topic, dar nu e chiar…si eu am iubit Pepsi, am visat la America si la Paris si l-am urat pe Ceausescu, Cantarea Romaniei, cozile la mancare, frigul, cenusiul. Da, Pepsi si guma de mestecat AMERICANA pe care mi-o aducea un unchi cu Stefan Gheorghiu erau drogurle mele. Aveam 14 ani in 1989…
🙂
Se mai gasea si Coca-Cola in acele vremuri. Dar… cu circuit restrins. Doar pentru oamenii cu adevarat importanti, „alesii poporului” din acele vremuri.
Pepsi-cola… la cofetaria „Rucar”, citeodata. Nu iti trebuiau „relatii”, doar norocul de a trece pe acolo atunci cind aveau (destul de rar). Era 2 sau 3 lei sticla dar trebuia sa duci o alta sticla goala la schimb. Din depozitul de sticle pe care orice om gospodar il avea acasa (sticle de Pepsi, de lapte, de ulei / bere, borcane de iaurt mari si mici…)
Nu stiu daca mai exista cofetaria, presupun ca nu. Probabil ca in locul ei (sau al „autoservirii” de alaturi) functioneaza acum un alt… Mega Image.
La circiuma era mai scumpa (se adauga „remiza”, taxa pe care astazi o confunda unii cu bacsisul). In plus trebuia sa infrunti si insolenta unui circiumar cu pretentii de „consumatie”.
Sucurile din sticlele cu model fagure erau mult mai „eco”, „bio” sau cum vreti sa le mai spuneti, decit majoritatea celor de astazi. In plus mai exista si un sortiment de apa minerala gata amestecata cu sucuri (imi amintesc doar de cea cu lamaie).
Dupa ’90, cind piata a fost invadata de Coca-cola, am fost dezamagit de bautura proaspat devenita „populara” si care mi se parea diluata prin comparatie cu amintirea gustului de Pepsi-cola „comunista”. Impresie subiectiva desigur, nu-ti mai doresti ce poti gasi pe toate drumurile.
Acum nu-mi mai trebuie, nici una, nici alta.
Povestea e ”puțin” mai veche.
Pînă la începutul anilor ´60 Coca Cola era ”înfierată” ca fiind o băutură cu ”droguri” (nu rîdeți, așa hotărîse Moscova). Ghiță Dej, în perversa lui mișcare de a simula un soi de liberalizare doar ca să iasă de sub tutela rușilor și să nu liberalizeze nimic, a adus în țară mult blamata ”beutură”. Dar, ca un bolșevic subtil ce se afla, n-a dat cu parul ci cotită, ”băgînd” Pepsi Cola, practic necunoscută dincolo de Cortina (de Fier), propaganda fiind concentrată pe primul brand.
Îmi aduc foarte bine aminte de primul contact: prin 1963 mîncam, împreună cu părinții, la un restaurant din Timișoara. Observ într-o frapieră o sticlă cu faimosul dop pictat precum semnul ≈ și îi spun lui tata ”Vezi că au Coca Cola”. Tata îmi răspunde: ”Ești nebun ? Nu se poate !” Cheamă chelnerul și-l întreabă, iar acesta răspunde ”Nu domnule. Nu e Coca Cola ci Pepsi Cola”. Am rămas toți cu gurile căscate, am comandat și am băut din ”imperialista” băutură. Nu ne-a cuprins extazul, nici vreo profundă dezamăgire – era ceva dulce, foarte acidulat și cu un gust specific.
Așa am ieșit din stalinism și am intrat în dejism-ceaușism (din lac în puț). Mie, personal, deja spre finele anilor ´70, mi s-a părut că gustul Pepsi-ului autohton se alterase substanțial, devenind doar o umbră a ceea ce fusese. De altfel cam TOATE produsele alimentare nu mai țineau cont de nici un STAS (Standard de Stat pentru cei mai tineri).
Macar e cu zahar sau tot cu sirop cu continut ridicat de fructoza?
Oricum , nu face 10.79 lei (Google zice ca sunt 2.66 dolari) la patru sferturi. Momentan la mine in SUA cutia de carton ce contine 12 doze de 330 ml este 3.99 dolari.
Vad ca o duceti bine voi acolo in Romanica de aveti bani pentru asa preturi. Sau cel putin Pepsi asa crede. Nu e prost cine cere, e prost cine da.
fLoreign: eu stiu ca in Romania sucurile populare au zahar, nu fructoza.
Oricum, ai ratat nuanta: ceea ce se vinde nu e „niste Pepsi scump”, ci „suc occidental din ala bun, de se baga la cofetarie o data pe luna”.
Au mai facut actiuni din astea. Acu’ vreo 5 ani erau aceleasi sticle comuniste ambalate intr-un soi de navete de sarma cu maner, 4 sticle la naveta, tot scumpe. Dar sarma navetelor era bine vopsita 😉
Primul meu pepsi a fost la 7 ani. Prima banana la 6 ani. Restul a venit dupa revolutie (aveam deja 12 ani). Ce imi aduc aminte dupa revolutie: nu abundenta de pepsi sau banane sau blugi, ci ca nu mai mergeam sambata al scoala si duminica la adunari de partid cu defilari in camasuta aia de uniforma de plastic.
Nu beau cole dar parca as lua o sticla din aia, doar sa o tin in casa. Eventual sa pun si o tetina sa hranesc copilul cu biberonul, ca pe vremuri :))))
In rest, si astazi, la aproape 40 ani inca ma intreb ce e in neregula cu romanii (de atunci, de acum): facem eforturi colosale cateva luni pentru o …amarata de petrecere. Chiar nu se pot face petreceri fara abundenta de beutura si mancaruri scumpe? (stiu pe unii ce au facut credit mic pt Craciun ca le veneau…viitorii cuscri in vizita).
Ceva banane am mai prins taman inainte de anii 80 (sunt doar un pic mai tanar decat Dollo). Odata am prins insa niste banane care nu se mai coceau. Saptamani intregi au stat pe pervaz si nimic. Doar recent mi-am dat seama ca de fapt nu erau banane ci plantane.
Nu ma incalzeste deloc ca e Pepsi „nostalgic”. Eu ma lansam la Pepsi „Throwback” (nostalgic american) doar daca era facut cu zahar (ia uitati-va mai bine la ambalaje; nu-s asa de sigur ca e intotdeauna facut cu zahar cel romanesc.) Iar pretul de 11 lei nu are nici o scuza, este nesimtit.
Mircea Marian se plangea deunazi (iar Mircea Badea s-a bagat si el in vorba, ceva mai neprotocolar) ca s-a scumpit inghetata Haagen-Dazs de la 28 la 1/2 kg la 54 (sau asa ceva). Ce sa spun, mie si 28 lei pentru o juma de kg de inghetata cica „lux” e mult prea mult. Mai mult de patru dolari nu dau pe Ben & Jerry, care e cea mai buna din categorie. Dau cinci cand nu am incotro, insa de regula nu se intampla.
Ce-s alea plantane?
e un tip de banane care se prajesc 🙂 – am luat si eu tzeapa cu ele 🙂