În week-end l-am sărbătorit pe prietenul mamei, care a împlinit 84 de ani. De fapt a fost o combinație de tort cu colivă, pentru că mama a făcut totodată și o mică pomană pentru morții familiei. Oricum nu despre asta voiam să vă povestesc, ci despre amintirile celor doi (el 84, ea 70 de ani) din celebra iarnă a lui 54, la care se tot face trimitere zilele astea.
Ne uitam toți la apocalipsa albă de la TV și mama s-a revoltat la vederea unei muieri din Buzău care se isteriza la cameră, cu doi cârnați în mâini, ocărând primarul, sistemul și tot mapamondul că ea nu are cum să-și hrănească familia din puținul primit ca ajutoare. „Păi cum să n-ai tu, femeie în toată firea, ce mânca iarna în casă, dar ce gospodină ești tu?! Înseamnă că e ultima puturoasă a satului dacă așteaptă de la lume”, conchide mama cu năduf.
Apoi a început să ne povestească cum în iarna lui 54 avea 13 ani și că într-adevăr casa și toate acareturile au fost îngropate în zăpadă, ca acum. Mamaie era văduvă de război, cu trei copii, dar avea vacă, porc și câteva oi. Mama zice că nu era nici bogată, dar nici cea mai săracă din sat. Era o gospodină care știuse să-și producă în bătătură tot ce trebuia familiei ei.
Și, a venit armata? o întreb eu. „Nu, mamă, n-a venit nicio armată, mămica și cu nenea (fratele cel mare care avea 19 ani) au săpat niște tuneluri până la șură și până la grajd, ca să putem să dăm de mâncare la animale și să avem cu ce face focul. După câteva zile au reușit să sape un șanț adânc și până la poartă, dar acolo au făcut trepte ca să putem ieși pe drum, că zăpada era cât gardurile și pe drum. Și nenea ne-a făcut o sanie din niște crengi de salcâm și o scândură și ne-am dus să ne dăm cu sania”.
Seara când au revenit acasă mamaie încinsese soba care încălzea camera de dormit și bucătăria în același timp. În bucătărie soba se prelungea cu o plită. Nu aveau lemne, se încălzeau cu ciocanii și cocenii rămași de la vacă. După ce încingea bine soba și ăia ardeau, punea pe jarul rămas o tavă mare cu varză murată, tocată, cu untură, din care mâncau toți, cu mămăligă. La urmă, lapte acru și către dimineață probabil se grăbeau toți către șură, al cărei spate servea și drept budă. Tot ce se consuma era produs în gospodăria proprie. Nu aveau nevoie nici de armată, ca să-i deszăpezească, nici de solidaritatea orășenilor să le ducă mâncare. Știau de cu toamnă că vine iarna și că trebuie să se asigure cu provizii ca să reziste pe cont propriu. „Așa era la țară, mamă, dar așa e și acuma, ăștia de urlă la TV sunt puturoșii satului, dacă nu au ei ce mânca!”.
Pentru că, orășenii aveau altă grijă, nu să facă chete la chemarea iRealității. Trebuiau să facă planul în fabrici și uzine, pentru construirea comunismului și propășirea neamului, vezi bine. Prietenul mamei era în 54 maistru la o întreprindere din București. Își amintește că atunci au dormit o săptămână în fabrică, în sala de mese, ca să fie siguri că vor face planul. „Au fost ținuți oamenii în uzină, că dacă plecau acasă nu mai ajungeau înapoi. Dormeam în sălile de mese, ni se aducea pâine cu rucsacul de la Bariera Vergului și am reușit să facem planul, în ciuda înzăpezirii. Da, așa era pe străzi, cum arată ăștia în poze, cu nămeții cât tramvaiu, dar nu se văita nimenil!”.
Și la sat și la oraș oamenii știau ce aveau de făcut. Nu se revolta nimeni non-stop la televizor că primarul ține munți de ajutoare numai pentru el, și niciun om politic nu plângea demagog pe umerii ninși ai cetățenilor manipulați în războiul zăpezii. Deși nu credeam că o să ajung vreodată să spun asta, cred că principalele rele care i s-au întâmplat României în ultimii 20 de ani sunt astea: televiziunea de știri și reporterul apocaliptic care transmite de la locul faptei.
Atitudinea de asistați pe care o afișează oamenii în așteptarea armatei, a primarului, a premierului, după ce Dumnezeu, pe care-l invocau în mod curent, le-a răspuns cu troiene, este rodul celor 20 de ani de democrație în care s-a demolat vehement munca patriotică, dar s-a păstrat ipocrit așteptarea intervenției paterne a statului. Înjurăm comunismul, vrem libertate, dar când dăm de greu înjurăm statul că nu e suficient de grijuliu cu cetățeanul.
Iar televiziunile se fac că nu văd nimic și nu învață nimic din ultimii zece ani de inundații și alte calamități în care, an de an, negreșit, se petrece același lucru ca acum – soldații construiau diguri sau dădeau la lopată, iar bărbații satului stăteau la cârciumă sau în poartă. Pentru că nimic nu aduce rating mai mare decât să înjuri autoritățile că nu ne fac, nu ne dau, nu ne ajută. Iar cultivarea în mentalul colectiv al acestei sintagme – autoritățile nu și-au făcut datoria – asigură păstrarea publicului captiv, prin perpetuarea generațiilor de asistați social pe care statul va trebui să-i ajute în curând să se șteargă și la cur, în regia și sub luminile reflectoarelor de la marile televiziuni naționale.
Da, a fost mai bine în 1954, mai ușor, pentru că oamenii nu uitaseră încă războiul, nu așteptau să le pice nimic din cer sau de la București, acceptaseră disciplina și munca pentru că erau singurele căi de reușită. Iar cei care se vor grăbi să mă înjure că sunt nostalgică după comunism, să se gândească un pic cum or fi reușit japonezii să se descurce cu toate calamitățile lor și chiar cu deszăpezirile alea spectaculoase cu care circulau filmulețe pe internet? Ăia nu sunt comuniști, sunt doar niște oameni pe care-i admirăm exact pentru munca, disciplina și onoarea de care dau dovadă.
***
Un PS necesar (pentru unii) – Atunci când am scris această postare nu am vrut să arăt nici că omenirea trăia mai bine în 54, nici că autoritățile noastre competente sunt demne de laudă. Am vrut să subliniez mentalități care îi împiedică pe oameni să evolueze, pentru că se încăpățânează să aștepte ceva de la un stat incapabil să-i ajute. Nu am scris (de data asta) și despre autorități nu pentru că ar fi fost fără prihană, ci pentru că nu era nimic nou de spus despre niște instituții care dau încă o dată măsura incapacității cronice. Până la urmă statul suntem tot noi. De ce am fi mai breji pe drumurile naționale, dacă în curțile proprii nu ne descurcăm? Dar oamenii ăștia, care azi se plâng de primari, că nu le-au dat suficiente ajutoare, ghici ce vor face la vară? Vor vota cu aceiași primari, pentru o pungă cu ajutoare. Sunt gata să pariez pe asta.
Celor care ați înțeles mesajul acestei postări vă mulțumesc pentru vizită, că ați citit și share-uit în număr copleșitor de mare. Vă mai aștept. Cei care nu rezonați cu acest punct de vedere, sunt sigură că veți găsi suficiente alte locuri unde se scrie pe placul vostru. Nu e nevoie să ne înjurăm pentru atâta lucru. Mai ales că nu ne datorăm nimic.
si asta inseamna ca trebuie ignorati?
Este ADEVARAT ce spui, DAR traiesc oameni batrani acolo. Inainte aveau copiii acasa, in putere, sa le dea zapada din ocol, acum sunt singuri.Traiesc oameni care chiar au nevoie de ajutor. Barbatii satului…ne ajuta cu ceva faptul ca judecam?stiti…e greu sa`ti pese, majoritatea aleg calea cea mai usoara, sa`si vada de drum si de caminul cald.Confortabil si greu de recunoscut!
Wow, am avut anul asta nici macar o luna de iarna – cam prin 23 feb revin temperaturile pe plus si totul se va topi – si nu inteleg ce se tot compara cu iarna lui 54 cand acuma e nimica toata. Cat despre stirile senzationale – eu nu am televizor si nici abonament la cablu, daca va supara calitatea televiziunilor din romanica problema se rezolva de catre fiecare in parte, incetand sa le mai bagati bani in buzunar, e simplu. La fel cu ziarele.
Oamenii au fost invatati de comunisti sa astepte totul de la stat. Oamenii din 54 nu erau inca comunizati. Comunismul era de 7 ani in Ro, si oamenii traisera mai mult intr-un sistem care raspaltea efortul individual.
Cand autoritatile isi vor face treaba ca in Germania atunci vom putea da vina pe oameni pentru ceea ce se intampla.
Ai mare dreptate!cum e posibil ca jandarmii sa vina sa dezapezeasca si frumosii satului sa stea in bar sa joace ping-pong?e mai buna pomana!ne meritam soarta!
Din fericire, nu locuiesc intr-o zona puternic afectata de caderi masive de zapada. Ce ma bucura foarte tare este faptul ca oamenii, zi de zi si de cate ori pe zi trebuie, ies sa mature la poarta, dupa ce in curtea lor au trasat cai de acces sau au scos zapada cu totul… Unii nu dorm noaptea si matura de cateva ori, astfel incat dimineata nu se confrunta cu imposibilitatea de a iesi din casa…
Mama ta are dreptate! Oamenii care stiu ce inseamna viata la tara, au provizii, care ii ajuta sa treaca peste iarna, indiferent cat de grea ar fi. Putine sunt satele unde gasesti „supermarket-uri” in toata regula. Omul de la tara, chiar si pe vreme buna, face cumparaturi pentru 1-2 saptamani.
Nu fac deloc comparatie cu zonele sinistrate, unde viscolul a zadarnicit efortul locuitorilor de a tine piept iernii. Fereasca D-zeu de asa ceva!
Daca as sta trei zile inchisa in casa , fara lumina, mincind o coaja de mamaliga , in secunda in care as reusi sa ies, m-as duce sa vad daca mai traieset cineva . In sate nu sint sali de conferinta, te vezi cu omul la magazin – gol de o saptamana ca nu au mai ajuns masini sa il aprovizioneze si care are, inevitabil, anexata si o circiuma, varianta rurala a ceainariei din Bucuresti . Mi-as lua o secarica , poate m-as mai incalzi si i-as injura pe nenorocitii carora le dau in fiecare luna jumatate din ce cistig sub forma de impozit si care nu sint in stare sa isi faca treaba – sa isi curete trotuarele si care ma acuza pe mine de lene ca sa poata ei fura mai bine. Citi dintre cei care stau la oras si-au curatat singuri cu lopata strazile sa poata ajunge masina cu piine la magazin? Si unde sa dai cu lopatica malul de 5 metri inaltime de zapada din curte cind peste tot e plin pina la firele de curent de zapada? KKt de propaganda PDL ista.
Omul selit de foame si frig , fara o soba unde sa isi poata usca incaltarile si bulendrele ude dupa ore de dat la lopata sa poata numai sa iasa din casa, sa nu se sufoce sub zapada care a cazut peste lume ca o avalansa ucigasa este, ala e vinovat ca in Romania se traieste rau ,nu lipitorile care ne condama sa traim fix ca in evul mediu.
Clar tu esti puturosul satului!
Era vorba de mentalitate, mesaj din care se pare ca n-ai inteles nimic ! Exemplu : de ce astepti masina cu paine ? – n-ai malai in casa, faina n-ai, gris, orez ???? ba da chiar nimic sa rezisti cateva zile ? . Pai si atunci tu vrei doar sa-ti faca primaru’ piata frate !
Nu multi nu au nimic prin casa. Sa nu crezi tu ca batranii aia au pensii nesimtite, au doar 3-400 de lei, si daca tu din banii astia poti supravietui o luna te votez presedinte. Sunteti sub orice critica.Daca nu au putut iesi afara din casa sa-si aduca lemne pe ce ai fi vrut sa gateasca, crezi ca de nebuni au stat acolo inchisi. Ai oare cea mai mica idee ce inseamna sa fi captiv intr-o incapare si sa nu stii daca mai apuci ziua de maine si nu mori inghetat….sau poate proviziile de iarna erau in beci si pana la beci….zapada. intrebari de genul: de ce nu au curatat zapada cu lopata?? sunt si mai penibile pt ca multi, extrem de multi sunt 70 + care abia se misca de unde sa mai aiba putere sa curete zapada, ca ei din nefericire sunt singuri nu au un „nenea” de 19 ani sa curete zapada. Si in incheiere daca bunica ta ar fi fost acuma inzapezita crezi ca avea puterea singura sa isi faca tunel la sura si beci, crezi ca nu ar fi asteptat ajutor de la primar?? si nu sa-i faca piata ci sa o scoata din zapada sa mai vada lumina zilei.
Foarte bine punctat acest subiect care mi-a terminat nervii. Pe protv am vazut un reportaj cu niste domni in floarea varstei care aveau alte probleme mai mari decat zapada de pe case: nu mai prindeau Taraf TV din cauza zapezii la carciuma din sat!!!!!! Asta este Romania pe care o meritam!!!
Ce aglomeratie pe aici 🙂
Well .. fiecare familie are amintirile ei despre iarna anului 1954. Bunica si tatal meu erau deportati din Bucuresti la Roman – ca dusmani ai poporului, familie de ofiteri. In micul oras moldav erau niste oi negre – din Bucuresti, cu „domiciliu obligator’ „, cu vorba uite si apasata, cu mersul drept. Conditiile de viata – mizere – o camera inchiriata, intr-o casa tip vagon, in lungul curtii, mai in fund …
Tatal meu (21 de ani) lucra la fabrica de lapte din Roman, pentru salariul „minim” pe economie din vremea aceea, iar bunica – absolventa de Conservator – conducea un cor la Episcopia Romanului pentru trei sute de lei pe luna (cam jumatate din salariul minim). Salariul bunicii (atunci avea 40 de ani) le ajungea pentru o paine dubla si un pachet de margarina pe zi (30 de paini – cca 100 de lei si 30 de pachete de margarina – cca 200 de lei). Multe zile acesta a fost singurul menu. Salariul tatalui meu ajungea pentru chirie, o butelie de aragaz pe luna si ceva alimente pentru „pachet” – ii trimiteau lunar bunicului meu un pachet la „universitatea Transilvania” (diverse penitenciare din acea parte a tarii), unde era „retinut pentru cercetari administrative”, niciodata acuzat, niciodata judecat, niciodata condamnat.
Frigul din zilele acelea a fost atat de mare incat le-a inghetat gazul in butelie – in casa ! Well … vecini au fost atat de amabili incat nu le-au permis sa-si dezghete butelia la ei in casa, peste noapte. (Vecinii aveau lemne pentru foc).
Pentru circa 2 saptamani – singura sursa de caldura au fost brichetele de cocs si bucatile de carbune adunate de-a lungul caii ferate de tatal meu dupa ce iesea din schimb, de la fabrica de lapte. Lemnele de foc erau rationalizate si „dusmanii poporului” nefiind localnici, nu primeau repartitie de la Sfatul Popular.
Tatal meu a avut noroc intr-o zi cu o demolare – proprietarii (familia unui preot) carora li se prabusise un sopron sub greutatea zapezii, l-au tocmit sa curete locul si l-au lasat sa adune si sa ia din resturile de scanduri partial putrezite cateva pentru foc.
Ajuns acasa cu tarsina de lemne, a inceput sa le taie pentru foc in bucati mai mici. La un moment dat s-a oprit, in mana cu o bucata de lemn dreptunghiulara, cam cat o foaie A4 de azi. A simtit ca nu trebuie sa dea cu toporul in ea, sa o sparga. A curatat praful si putregaiul de pe cioata si a fost mirat sa vada ca era o icoana, a Sf Stelian – ocrotitorul mamelor si copiilor, patronul sau. Veche, afumata, zgariata, imaginea sfantului monah cu un prunc in brate – naiva si in tonuri stinse – este singura amintire materiala adusa din pribegie, singura amintire din iarna anului 1954.
Amintirile despre disciplina acelor ani sunt legate in familia noastra de „masurile administrative” cu care autoritatile comuiste s-au distrat cu viata multor oameni. De aici entuziasmul noastriu scazut pentru imaginile de „eroism proletar” legate de indeplinirea planului la uzina …
Anii au trecut – bunicii si tatal meu sunt astazi si ei amintiri, icoana sf Stelian a stat multi ani in camera mea, pe peretele dinspre rasarit, iar aceste amintiri sunt parte din ce avem noi mai bun.
„Patria si Dreptul Meu!”
.
Superb, felicitarile mele.