Am văzut un film mai demult în care Geraldine Chaplin juca rolul unei mame cam zurlii, care plătise o sumă considerabilă pentru ca fiica ei să fie inseminată artificial cu sperma unui „savant de premiul Nobel”. Doctorul a amestecat din greșeală mostrele de spermă provenite de la el și de la mai mulți donatori, așa că după 9 luni toate femeile inseminate în perioada aia au născut copii identici, toți blonzi ca doctorul. Când au descoperit, mamele au fost indignate, dar apucaseră să se atașeze de copii, așa că l-au iertat pe doctor, preferând să vadă partea plină a paharului, faptul că se aleseseră cu câte un copil. Doar bunica Geraldine a turbat, și repeta obsesiv: „eu am plătit pentru o spermă de savant de Nobel, și am primit în loc un spălăcit. Ăsta nu e nepotul pe care l-am comandat!”. Amuzant și trist. Cam ca spectacolul pe care-l dau părinții plozilor de clasa I azi prin România. Toți vor să dea bani ca să-și vadă copiii savanți.
Întreaga suflare a României, care a procreat în urmă cu șase ani, se dă acum de ceasul morții ca să-și înscrie progeniturile la cele mai bune școli ale patriei. Cum era de așteptat, școlile alea bune nu sunt suficiente pentru câți părinți dornici de performanță avem. Și nu vorbim aici de școli fără bude și apă curentă, ci de rezultatul atâtor ani de subfinanțare a sistemului, care i-a îndepărtat din clase pe cei mai buni dascăli. Toți părinții caută azi „o doamnă învățătoare bună și cumsecade” într-o societate care promovează obsesiv în ultimii 20 de ani arhetipul pițipoancei de mall, întreținută de cocalarul cu Audi.
Am văzut părinți congestionați de nervi și de stat la cozi de cu noapte, ca pe vremuri, doar ca să-i dea ocazia doamnei directoare de la o școală de fițe să le spună că nu mai are locuri. Concurența e azi mai acerbă pe un loc la clasa I (în anumite școli) decât era la ASE în anii 80, când au absolvit decrețeii Bacalaureatul. Unii mai întreprinzători s-au apucat să-și schimbe buletinele ca să figureze la o adresă din circumscripția școlii la care vor să-și dea copiii. Noua lege a educației are o prevedere de bun simț – aceea a înscrierii copiilor la școlile de cartier – dar generează o isterie națională de neimaginat, un manelism al părinților care țin cu tot dinadinsul să lipească bani pe fruntea anumitor profesori, ca să le cânte o dedicație și plodului lor. Zilele astea se vede „valoarea” părinților, și se împarte aia viitoare, iluzorie, a copiilor.
Mi-e greu să înțeleg pe ce criterii decid părinții că o anumită școală e mai bună decât alta, în condițiile în care nu avem niște date transparente cu – de exemplu – rezultatele obținute la liceu de elevii unei anumite școli. Coafeza mea îmi spunea satisfăcută că a reușit, cu pile, să-și înscrie fetița la „o școală bună, la o doamnă foarte drăguță, care e clienta unei colege”. Cât o ști colega coafeză despre talentele pedagogice ale învățătoarei și despre rezultatele claselor ei de elevi?
Dar hai să admitem că până la urmă reputația unor școli și a cadrelor didactice se construiește în timp și se răspândește din gură în gură. Și hai să presupunem și că reușești, cu pile, șpăgi și tot arsenalul românesc de parvenire, să înscrii copilul la o astfel de clasă. Ce îți garantează această zbatere?
Păi hai să vedem cum e la grădiniță.
Îmi povestea de curând directoarea unei grădinițe private despre niște cursuri practice care-i pregătesc pe copii pentru viața de adulți: de la cum te porți la cârciumă până la cumpărături în supermarket, recunoașterea banilor și valoarea lor. Mi s-a părut interesantă ideea, într-o lume a grădinițelor care se înghesuie să le predea prichindeilor dansuri, pictură, pian și alte arte care, desigur scot artiștii din ei, dar nu le dau nicio idee despre lumea pragmatică în care vor intra.
Directoarea era mândră de rezultate și povestea cum au uimit-o și pe ea înțelepciunea și maturitatea cu care copiii au reacționat „pe teren”, după orele de teorie. Și am întrebat-o ce se întâmplă pe parcurs cu generațiile astea așa minunate, de ajung tot tinerii debusolați de mai târziu? Știți ce li se întâmplă?, mi-a replicat directoarea, li se întâmplă familia, televizorul și calculatorul. Părinții îi iau de la noi seara la ora 19.00, se opresc într-un fast food și le dau să mănânce repede, apoi îi abandonează în fața televizorului acasă. Când vin cu ei la grădiniță, după un week-end petrecut în familie, părinții ni se plâng de parcă n-ar fi copiii lor. Că i-au stresat două zile de nu mai pot, și abia așteaptau să-i lase iar aici.
Femeia povestea că la început, când a văzut astfel de reacții obosite la părinți, a organizat niște cursuri de „parenting”, ca să le predea și părinților secretul bunei coabitări cu propriii copii. Au venit câțiva la cursuri, apoi n-au mai venit, considerând că nu au ce să învețe, că e treaba grădiniței să le educe copiii. Și mai târziu a școlii.
După ce dau lunar, la grădiniță, sume cât salariul mediu pe economie, părinții se înghesuie să plătească oricât ca să-și vadă plozii înscriși „la o școală bună”, dar își păstrează intactă lipsa de disponibilitate pentru a petrece timp cu copilul lor. Desigur, nu e frumos să generalizăm, dar ce-ar fi dacă toate hoardele astea de părinți înfometați de „școli bune” ar încerca să-și lase copiii la o școală oarecare, din cartier, unde s-ar constitui în comitete de părinți interesați și responsabili și ar pune presiune pe director și pe învățătorii de acolo. Să le ceară mai mult. Să se intereseze exact ce învață copiii lor, și să ceară performanță. Să pretindă și de la școala de cartier ce pretind acum de la minister: să le ofere copiilor lor învățământ de calitate. Pentru că banii de la buget se duc în egală măsură în salariul profesorului prost și în plata ăluia bun. De ce să nu avem pretenții egale de la ei?
Apoi, după orele de școală, părinții să facă bine să petreacă timp cu copiii lor, făcând teme, jucându-se sau discutând. Job-ul stresant și solicitant „ca să am bani să-i ofer copilului tot ce-i trebuie” nu este o scuză. Cu banii obținuți de la serviciul ăla care te ține de dimineață până seara în priză îi cumperi copilului hrană, haine, jucării, o vacanță frumoasă, o casă veselă, o trotinetă, chiar și accesul la o instituție privată de învățământ la o adică. Dar nu suplinesc rolul părinților în viața copilului.
Niciun profesor, oricât de bun ar fi el, nu va scoate un om de valoare dintr-un copil scăpat din vedere de familie. Și nici nu e normal să fie așa. Dacă voi ăștia care ați făcut copii în România, așa depopulată de valori, coruptă și cu cadre didactice prost plătite, vă lăsați tot ce aveți voi mai de preț în viață – copilul – exclusiv pe mâinile acestui sistem, puteați foarte bine să nu-i mai faceți deloc sau să-i abandonați la poarta maternității. Sau, și mai bine, cereți să facă statul o lege ca să puteți băga copiii la 2-3 ani în grădiniță și să-i scoateți din sistem după 18 ani, buni de muncă și apți să vă aducă o cănuță cu apă la căpătâi. Că doar de asta se fac copiii, ca să aibă cine să ne îngrijească la bătrânețe. Că noi ne-am sacrificat o viață pentru ei, le vine și lor rândul.
Doar atât am de spus: jos pălăria în faţa unei astfel de analize 🙂
am citit asta vara in toiul scandalului cu BAC-ul un comentariu la un articol pe un blog. un domn, foarte revoltat de „calitatea invatamantului romanesc” zicea ceva de genul: d-aia am dat copilul la scoala, ca sa mi-l educe!.
pe mine fraza asta m-a lasat ca la dentist.
vorba ta, de ce a mai facut copilul ala. (ca sa nu mai zic ca educatia o face parintele nu scoala; scoala ofera informatii, invatatura, prin cineva care a invatat sa faca asta, dar nu adevarata educatie).
si ca sa fiu mai exacta, cu privire la comentariul acelui domn, de ce ar pretinde el ca are vreun aport la devenirea acelui copil?! daca am vorbi de barbatul mediu din romania, acesta n-are vreo treaba cu crescutu’ copiilor, pana la 2-3 ani il creste/ingrijeste sotia (mama copilului)/soacra/mama si apoi il da la gradinita/scoala. si atunci de ce se lauda el cu succesele copilului?!
acu’ sa nu-mi sara in cap barbatii/tatii responsabil care schimba scutece, dau lectii de bicicleta si construiesc palate din lego, explica ecuatii si mai stiu eu ce, ca nu la ei ma refer. si ma indoiesc ca acest gen de barbati ar emite o fraza de tipul ala.
si apropos de plangerile parintilor de dupa week-end. ca fiica de cadre didactice extrem de competente si responsabile, dar si de doamna fara copii (deci oarecum subiectiva) ma intreb retoric uneri de ce au atatea pretentii parintii de la educatoare/invatatoare/profesori (atentie la copil, etc) in timp ce ei, parintii (parintele, nu educatorul platit sa ofere informatii/invatura/etc) abia se descurca (sau nu se descurca 🙂 ) cu propriul copil (proprii copii, maxim 3-in rare cazuri; cei cu mai mult de 3 copii n-au niciun fel de pretentii pentru ca, de obicei, nu-i intereseaza 🙂 ) in timp ce educatorul trebuie sa se descurce cu 20-30 (la stat), 10-15 (la privat).
dollo, sa vezi comentarii tip ‘cand vei avea copii sa vezi cum e”/”sa nu vorbesti daca n-ai copii”. 🙂
Absolut corect ! De unde faimoasa (si uitata) expresie „7 ani de acasa” pe care nu-i poate inlocui NIMIC. Iar calculatorul si televizorul inainte de virsta potrivita sint veritabile otravuri, cu mult mai grave decit toate E-urile la un loc. Nu-i vorba, televizorul in Romania e toxic la orice virsta. Exemplu: ceea ce spune autoarea se putea zice si la TV fiind o chestie de bun simt; dar nu, am trintit n reportaje cu „parinti” scandalagii din care nu se pricepea o iota.
Excelent articolul.
Articolul e bun, but… Sunt in situatia descrisa de tine. Initial am abordat o atitudine „zen”, am zis ca e doar clasa 1, „cat de mare poate fi diferenta intre o scoala de cartier si una din centru, nu?” Apoi am auzit ca jumatate din Bucuresti si din Ilfov si-a facut mutatie pe buletin ca sa poata sa-si dea copilul unde isi doreau, m-am crucit, („eu nu sunt dus cu capul ca ei, orice face sau nu face la scoala fac eu dublu seara si in w-end-uri cu el, copilul se educa mai ales acasa, astia prin vest si prin US pana la urma fac si home-schooling cu totul si totusi ies oameni”, etc, etc). In plus, trebuie sa inceteze odata si sistemul asta de spagi si fofilari in Romania, nu-i asa?
Toate bune si frumoase, pana cand iti dai seama ca ramai ultimul fraier principial din Bucuresti… Exista pana la urma o metoda de a compara scolile – vezi aici http://admitere.edu.ro/2011/staticRepI/j/B/sc/ lista de scoli din Bucuresti (pe portalul asta gasesti de fapt pentru orice oras), iar daca mergi mai departe la fiecare scoala vezi la ce liceu au fost repartizati elevii din scolile respective si cu ce note. Vei vedea diferente enorme. Scoli la care in primii 50 au toti note peste 9 si altele la care in primii 10 se coboara deja sub nota 8… Scoli la care aproape toti absolventii au continuat studiile in licee teoretice si alte scoli de la care elevii merg in directii „tehnice”. Evident ca sunt si elevi exceptionali in cele mai slabe scoli (si invers…), dar in general performanta copiilor depinde mult si de mediul concurential in care invata. Competitia e un factor de progres indiscutabil si in educatie. Intentia Ministerului Educatiei era salutara (sic!), dar rezultatul este absolut jenant. S-au redirectionat spagile date directorilor de scoli catre posesorii de proprietati in circumscriptiile „bune”, cu pretul unui haos incredibil. Sistemul informatic este praf, criteriile initiale clare din prima etapa sunt apoi inlocuite in etapa a 2-a cu criterii specifice fiecarei scoli, care lasa locul unor situatii absolut aberante, etc. De exemplu, eu nu am dreptul sa-mi inscriu copilul la o scoala aflata pe traseul zilnic dintre casa si serviciu, in schimb unul care locuieste in Saftica poate, pentru ca a urmat scoala respectiva acum 30 de ani sau are inca un copil inscris prin spaga anul trecut la aceeasi scoala… Nu sunt isteric sa ma duc sa stau 12 ore la coada la inscrieri, nu mi-am facut (inca) viza de flotant in alta parte, dar one way or another ii voi oferi copilului meu sansa de a invata intr-o scoala in care sa aiba concurenta si cerinte educationale de un anumit nivel. Regandirea sistemul educational va dura mult prea mult si nu vreau sa imi implic copilul in experimente sociale… Unele razboaie nu merita purtate, pur si simplu.
Daca are cineva argumente contrare concrete, il rog tare mult sa mi le spuna.
E adevarat ca de la scolile bune ajung la licee bune, dar cuvantul acum e „repartizare” nu examen de admitere, adica se transfera cumva la liceu notele bune si impresia pe care copilul a facut-o 8 ani in acelasi mediu. Adevaratul examen si departajarea par a se face acum abia la Bac.
Solutia,dupa capul meu, e asta, de implicare a printelui si in viata copilului si in activitatea scolii. Tu pana urma ce ai ales?
O fi adevarat ce zici ref la Bac, dar asa cum se vorbeste de cei 7 ani de acasa, sunt convins ca si cei 8 ani de scoala au o importanta cel putin similara… Sunt de acord ca isteria inscrierilor in clasa pregatitoare si in clasa 1 e complet aberanta, de aceea nu m-am dus sa stau 12 ore la coada si sa fac scandal si as putea accepta ca temporar (un an, de exemplu) sa stea la o scoala mai slaba. Dar pana la urma, tot la o scoala buna trebuie sa ajunga (prin transfer daca direct nu se poate). Nu e vorba de nici un fel de pretentii („sa mi-l educe scoala!”), e vorba de maximizarea sanselor, pentru ca imi pasa de el si pentru ca sunt realist cand evaluez resursele de timp si de efort pe care le avem.
Te înțeleg, ce ziceam eu era că nu ne putem retrage toți (părinții) numai în acele școli considerate bune, precum rezistența în munții, ci soluția ar fi să forțăm schimbarea sistemului, a comunității, a țării…- știu sună demagogic – prin critici, implicare, cerințe de acolo de unde suntem. E de înțeles sintagma „nu am făcut un copil ca să fie cobaiul lor”, dar mă tem că însăși faptul că l-ai făcut în această țară, la acest moment, îl înscrie automat în masa cobailor. Așa cum suntem toți de atâta timp. Depinde de fiecare dacă moare în liniște sau lasă niște dâre în urmă, cu ghearele.
Sunt lupte diferite. Unele dureaza decenii (schimbarea sistemelor politice, economice, sociale…). Pana le rezolvam pe astea prin vot si prin implicare directa, timpul trece. Poate ca prin implicarea mea si „ghearele” infipte de mine nepotii mei vor trai altfel, dar pana atunci avem si probleme care nu pot astepta astfel de rezolvari sistemice. Asa ca, o lupta-i viata, deci… 🙂
Lasă că e bine, ține spiritul treaz 🙂
…a lasa „dare” cu ghearele,in urma ta,nu este neaparat un act de vointa,ci poate…mai ales..unul care tine de reflexe…si pana la urma,draga mea colega de generatie cu mine..Dollo…oare ii musai sa avem Dorelii nostri in fiecare domeniu,ori poate am avea nevoie de un bun sapator de santuri,care sa nu moara surprins de….sau de un sudor bun,caruia nu-i pasa de Schopenhauer,dar stie face o sudura in argon buna…ai priceput sirul?
Tu nu ai copii, nu e asa?
Iar tu de uiti la tembelizor, nu-i asa?
Uite la Angel esența textului tău, Dollo! 🙂 Scuză-mă, nu obișnuiesc să comentez la comentarii, dar n-am putut să mă abțin.
On topic.
E trist să vezi cum părinții se dau de ceasul morții să asigure doar nevoile de bază ale unui copil, apă, hrană și căldură, fără să ia măcar în considerare că e necesar să-i transmită și altceva decât niște gene.
Cred că titlul mai avea un epitet la sfârșit atunci când l-ai gândit. 🙂
Plus dubla negatie 🙂
zâno, zâno, te mănâncă pielea 😉
ideala abordarea. nu ai copiii, nu ai dreptul la o parere. sau poate… ia gandeste-te… poate unii chiar se antreneaza, documenteaza, educa s.a. inainte de a face copii. 🙂
Io-s produsul unei scoli generale „bune” combinata cu un liceu „prost”. Avantajul a fost ca in loc sa fiu un oarecare intre vedetele unui liceu bun, am fost una din vedetele unui liceu oarecare.
eu sunt produsul invers: primii 8 ani in scoala proasta, apoi datorita luptei mele am intrat in liceu bun. Am luptat enorm sa recuperez, si bazele la cateva materii care se incep din clasa 5-6a mi-au lipsit si imi afecteaza si acum viata.
De aceea voi face totul ca copilul meu sa fie de la inceput in scoala buna – cu profesori mai buni, cu nivel mai bun. De ce? Sa aiba alta sansa, o sansa mai buna.
Mamaia are o vorba: o floare in bruieni, moare, dar o buruiana intre flori are sanse sa infloreasca.
În ce fel îți afectează viața acum lacunele din școala generală? Dă-ne un exemplu concret
Asta e intrebarea zilei :)))). Imi dai voie sa te citez?
Eficiența și calitatea școlii ar trebui măsurată nu după liceul la care a intrat și nici după facultatea pe care a urmat-o un elev, ci luând în calcul unde s-a angajat, pe ce poziție și în cât timp de la absolvire. Pentru ca acolo nu pot interveni cadourile și atențiile date de părinți dascălilor. Odraslele sunt ”de10” până la angajare. Acolo părinții pot interveni foarte puțin și de aceea măsurătoarea e cea mai curată. Nu ministerul și nici profesorii nu au cea mai mare vină pentru starea actuală a sistemului de învățământ, ci părinții care își protejează excesiv odraslele.