Am văzut un film mai demult în care Geraldine Chaplin juca rolul unei mame cam zurlii, care plătise o sumă considerabilă pentru ca fiica ei să fie inseminată artificial cu sperma unui „savant de premiul Nobel”. Doctorul a amestecat din greșeală mostrele de spermă provenite de la el și de la mai mulți donatori, așa că după 9 luni toate femeile inseminate în perioada aia au născut copii identici, toți blonzi ca doctorul. Când au descoperit, mamele au fost indignate, dar apucaseră să se atașeze de copii, așa că l-au iertat pe doctor, preferând să vadă partea plină a paharului, faptul că se aleseseră cu câte un copil. Doar bunica Geraldine a turbat, și repeta obsesiv: „eu am plătit pentru o spermă de savant de Nobel, și am primit în loc un spălăcit. Ăsta nu e nepotul pe care l-am comandat!”. Amuzant și trist. Cam ca spectacolul pe care-l dau părinții plozilor de clasa I azi prin România. Toți vor să dea bani ca să-și vadă copiii savanți.
Întreaga suflare a României, care a procreat în urmă cu șase ani, se dă acum de ceasul morții ca să-și înscrie progeniturile la cele mai bune școli ale patriei. Cum era de așteptat, școlile alea bune nu sunt suficiente pentru câți părinți dornici de performanță avem. Și nu vorbim aici de școli fără bude și apă curentă, ci de rezultatul atâtor ani de subfinanțare a sistemului, care i-a îndepărtat din clase pe cei mai buni dascăli. Toți părinții caută azi „o doamnă învățătoare bună și cumsecade” într-o societate care promovează obsesiv în ultimii 20 de ani arhetipul pițipoancei de mall, întreținută de cocalarul cu Audi.
Am văzut părinți congestionați de nervi și de stat la cozi de cu noapte, ca pe vremuri, doar ca să-i dea ocazia doamnei directoare de la o școală de fițe să le spună că nu mai are locuri. Concurența e azi mai acerbă pe un loc la clasa I (în anumite școli) decât era la ASE în anii 80, când au absolvit decrețeii Bacalaureatul. Unii mai întreprinzători s-au apucat să-și schimbe buletinele ca să figureze la o adresă din circumscripția școlii la care vor să-și dea copiii. Noua lege a educației are o prevedere de bun simț – aceea a înscrierii copiilor la școlile de cartier – dar generează o isterie națională de neimaginat, un manelism al părinților care țin cu tot dinadinsul să lipească bani pe fruntea anumitor profesori, ca să le cânte o dedicație și plodului lor. Zilele astea se vede „valoarea” părinților, și se împarte aia viitoare, iluzorie, a copiilor.
Mi-e greu să înțeleg pe ce criterii decid părinții că o anumită școală e mai bună decât alta, în condițiile în care nu avem niște date transparente cu – de exemplu – rezultatele obținute la liceu de elevii unei anumite școli. Coafeza mea îmi spunea satisfăcută că a reușit, cu pile, să-și înscrie fetița la „o școală bună, la o doamnă foarte drăguță, care e clienta unei colege”. Cât o ști colega coafeză despre talentele pedagogice ale învățătoarei și despre rezultatele claselor ei de elevi?
Dar hai să admitem că până la urmă reputația unor școli și a cadrelor didactice se construiește în timp și se răspândește din gură în gură. Și hai să presupunem și că reușești, cu pile, șpăgi și tot arsenalul românesc de parvenire, să înscrii copilul la o astfel de clasă. Ce îți garantează această zbatere?
Păi hai să vedem cum e la grădiniță.
Îmi povestea de curând directoarea unei grădinițe private despre niște cursuri practice care-i pregătesc pe copii pentru viața de adulți: de la cum te porți la cârciumă până la cumpărături în supermarket, recunoașterea banilor și valoarea lor. Mi s-a părut interesantă ideea, într-o lume a grădinițelor care se înghesuie să le predea prichindeilor dansuri, pictură, pian și alte arte care, desigur scot artiștii din ei, dar nu le dau nicio idee despre lumea pragmatică în care vor intra.
Directoarea era mândră de rezultate și povestea cum au uimit-o și pe ea înțelepciunea și maturitatea cu care copiii au reacționat „pe teren”, după orele de teorie. Și am întrebat-o ce se întâmplă pe parcurs cu generațiile astea așa minunate, de ajung tot tinerii debusolați de mai târziu? Știți ce li se întâmplă?, mi-a replicat directoarea, li se întâmplă familia, televizorul și calculatorul. Părinții îi iau de la noi seara la ora 19.00, se opresc într-un fast food și le dau să mănânce repede, apoi îi abandonează în fața televizorului acasă. Când vin cu ei la grădiniță, după un week-end petrecut în familie, părinții ni se plâng de parcă n-ar fi copiii lor. Că i-au stresat două zile de nu mai pot, și abia așteaptau să-i lase iar aici.
Femeia povestea că la început, când a văzut astfel de reacții obosite la părinți, a organizat niște cursuri de „parenting”, ca să le predea și părinților secretul bunei coabitări cu propriii copii. Au venit câțiva la cursuri, apoi n-au mai venit, considerând că nu au ce să învețe, că e treaba grădiniței să le educe copiii. Și mai târziu a școlii.
După ce dau lunar, la grădiniță, sume cât salariul mediu pe economie, părinții se înghesuie să plătească oricât ca să-și vadă plozii înscriși „la o școală bună”, dar își păstrează intactă lipsa de disponibilitate pentru a petrece timp cu copilul lor. Desigur, nu e frumos să generalizăm, dar ce-ar fi dacă toate hoardele astea de părinți înfometați de „școli bune” ar încerca să-și lase copiii la o școală oarecare, din cartier, unde s-ar constitui în comitete de părinți interesați și responsabili și ar pune presiune pe director și pe învățătorii de acolo. Să le ceară mai mult. Să se intereseze exact ce învață copiii lor, și să ceară performanță. Să pretindă și de la școala de cartier ce pretind acum de la minister: să le ofere copiilor lor învățământ de calitate. Pentru că banii de la buget se duc în egală măsură în salariul profesorului prost și în plata ăluia bun. De ce să nu avem pretenții egale de la ei?
Apoi, după orele de școală, părinții să facă bine să petreacă timp cu copiii lor, făcând teme, jucându-se sau discutând. Job-ul stresant și solicitant „ca să am bani să-i ofer copilului tot ce-i trebuie” nu este o scuză. Cu banii obținuți de la serviciul ăla care te ține de dimineață până seara în priză îi cumperi copilului hrană, haine, jucării, o vacanță frumoasă, o casă veselă, o trotinetă, chiar și accesul la o instituție privată de învățământ la o adică. Dar nu suplinesc rolul părinților în viața copilului.
Niciun profesor, oricât de bun ar fi el, nu va scoate un om de valoare dintr-un copil scăpat din vedere de familie. Și nici nu e normal să fie așa. Dacă voi ăștia care ați făcut copii în România, așa depopulată de valori, coruptă și cu cadre didactice prost plătite, vă lăsați tot ce aveți voi mai de preț în viață – copilul – exclusiv pe mâinile acestui sistem, puteați foarte bine să nu-i mai faceți deloc sau să-i abandonați la poarta maternității. Sau, și mai bine, cereți să facă statul o lege ca să puteți băga copiii la 2-3 ani în grădiniță și să-i scoateți din sistem după 18 ani, buni de muncă și apți să vă aducă o cănuță cu apă la căpătâi. Că doar de asta se fac copiii, ca să aibă cine să ne îngrijească la bătrânețe. Că noi ne-am sacrificat o viață pentru ei, le vine și lor rândul.
Nu va suparati, domnul „aberant”, insa aveti studii concrete care sa sustina ce vreti sa afirmati? „am vazut un film” nu se pune la socoteala.
hahaha, bine punctat. Cand mi/am dus copilul la gradinita am sperat la o comunicare normala cu educatoarea. Si m/am lovit de un zid. Eu o intrebam ce face copilul, ce au invatat la gradi, iar ea/mi spunea sa stau linistita ca are experienta si stie ea ce face. Ok, d-acord dar mie mi se parea normal ca daca ei au citit la gradi scufita rosie, sa discut si eu cu copilul acasa despre lup, macar. Ei bine, nu, dupa creierii educatoarei era stric treaba ei. Si i/am explicat ca eu nu/mi duc copilul la gradi si/l abandonez acolo in grija statului, il duc ca sa socializeze, iar educatia i-o fac eu. Nu ma mai lungesc, doamna nu a inteles nimic, cred ca am fost cea mai nebuna mama pe care a intalnit/o, a fost convinsa ca am ceva cu ea, asa ca s-a razbunat si mi-a chinuit copilul, iar cand mi-am mutat copilul la alta gradinita, a fost de-a dreptul socata ca nu am apreciat munca ei.
Si, nu, n-am stat la cozi sa-mi inscriu copilul la scoala, nu mi-am facut nici mutatie ca sa prind o scoala buna. L-am inscris acum, in etapa a doua, la o scoala dintr-un sat din Ilfov, cu toate ca suntem Bucuresteni. Am considerat ca in plus fata de educatia pe care noi i-o oferim, o scoala mica dintr-un sat il poate invata altfel de valori, va stii ce este comunitatea, asta in primul rand. Si hoardele de parinti care s-au bulucit la scolile cele mai bune ne-au considerat nebuni. Si poate ca suntem.
@cristian, cine zice ca numai competitia e buna? Ai auzit de sistemul finlandez? Au cea mai tare scoala ever, iar la ei nu exista competitie, poate doar, asa cum chiar ei declara, competitia este intre mine, cel de azi si eu, cel de maine. Competitia nu duce la absolut nimic bun. Prin competitie sunt privilegiate varfurile si sunt pierduti ceilalti, pentru ca in final sa ajungem in soccietatea de kkt in care traim. Degeaba avem 5 genii si restul asculta manele. O buna cooperare intre copii, la scoala, i-ar ajuta pe cei care-s pe medie sa se ridice, pe cei slabi de tot sa ajunga pe linia de plutire, pentru ca in final sa traim intr-o societate in care majoritatea copiilor urmeaza un liceu si chiar o facultate. Repet, la finlandezi 98% urmeaza liceu si facultate, pentru ca vor, pentru ca din scoala deprind cititul si dragostea pentru educatie. Intr-un sistem competitional nu se va intampla veci asa ceva. Esti geniu, supravietuiesti, nu esti, la gunoi cu tine, treci la loc si asculta manele. Iti garanteaza cineva ca ai copilul geniu? Nu, cei mai multi dintre noi avem copii normali, oricat de ciori am fi noi. Si atunci?
Primul comentariu care ofera intr-adevar o alternativa si o viziune diferita. Se prea poate sa ai dreptate in principiu. Singura problema este cea a adaptarii la mediu. In Finlanda „normalul” e diferit de cel de la noi si un copil care acolo ar inflori aici ar putea sa fie complet debusolat… De aici discutia devine foarte lunga si revenim la ideea de experiment pe care am putea ajunge sa-l facem cu proprii copii. Lucrurile nu sunt deci atat de alb-negru cum le vad multi…
Si atunci, in loc sa ridici nivelul celor din nivelul 2, limitezi accesul catre primul nivel nu? Parca am un deja vu cu perioada de acum 20 si ceva de ani…:-)
Un articol foarte bun avand in vedere ideea centrala ca parintii sunt cea mai importanta persoana din viata copilului. Si ca aschia nu sare departe de trunchi (in general).
In schimb despre „batalia” pentru inscrierea copilului la o scoala buna, am argumente foarte grele (zic eu :)) ) sa te contrazic.
Iti dau doar un exemplu. Scoala 71 de pe Calea Mosilor vechi, langa Administratia finaciara a sect 2. Zona centrala, aproape de km 0 al capitelei, dar unde nu ai curaj sa mergi neinsotit nici in timpul zilei, sa nu mai zic seara. Este scoala de care apartin si la care nu mi-as da copilul in veci. Nu cred ca are rost sa intru in detalii de ce.
Si da, am stat 6 ore la coada pentru inscriere la o scoala la fel de centrala dar in zona buna, pentru ca vreau tot ce e mai bun pentru copilul meu din toate punctele de vedere, inclusiv al anturajului. Stiu ca nu e o garantie dar conteaza enorm.
Deci la tine a fost vorba mai mult de vecinătatea dubioasă, nu neapărat de o școală cu profesori buni.
Drama copiilor facuti ca „trebuie sa faci si tu un copil”.
…combinata cu obsesia lui „vreau tot ce e mai bun pentru copilul meu”, si cu alergatura dementa pentru a pastra standarde care nu au nici o legatura cu realitatea…
Bravo Dollo, ai pus degetul pe rana, si ai sintetizat exact ce cred si eu. Dincolo de povestea cu repartizarea (care nu ma intereseaza direct), ai punctat oful meu de o viata, ala legat de iresponsabilitatea parintilor. Facem copilul, ca asa trebuie conform uzantelor sociale, dar de educat sa il educe restul lumii, ca noi nu avem chef si timp. Care ne permitem, ne agitam sa platim baby sittere, ore de pian, karate, balet, inot, etc, intr-o incercare disperata de a evita orice ora de apropiere emotionala de kinderul nostru…Apoi ne batem cu pumnul in piept cit de mult ne-am sacrificat si ocupat de educatia lui. Puah!
Fiind si eu progenitura de cadru didactic, pot insa sa spun ca aceeasi atitudine era valabila si pe vremea lui Ceasca: de cite ori cite un kinder se comporta nesimtit in ‘spatiul public’, mereu se gasea cite o gura din ‘opinia publica’ sa spuna: „Asa te invata la scoala”?, chestie care o facea pe maica-mea, profesoara, sa intervina iritata si sa spuna „De ce nu intrebati cum il invata acasa?”
Si chiar asa, cum ne permitem noi, astia fara copii, sa ii criticam si judecam pe greu incercatii parinti, care nu mai stiu cum sa scoata camasa intre orele de dans, pian, yoga (da, mai, am cunoscuti care isi duc fetele de 7 si 5 ani la cursuri de yoga pentru copii!), engleza si chineza (si asta e pe bune!)? Sarmanii parinti care nu mai stiu despre ce e vorba cu adevarat in a fi parinte, prinsi in maxima competitie cu ceilalti parinti din anturajul lor (uneori am impresia ca unele cupluri fac copii DOAR pentru a nu se lasa mai prejos decit vecinii, colegii, verisorii, etc. Trebuie sa bifeze si ei: casa, masina, plasma si copilul, ca altfel vor fi „de risul lumii”)
Ai idee cat castiga si ce posibilitati are un occidental vorbitor de chineza? E o superzestre pentru copil sa-i bagi in cap de mic doua limbi cu peste 1 miliard de vorbitori fiecare.
Păcat că nu s-au inventat copiii virtuali, că ar fi mai ușor de crescut 🙂
Ar fi cool ca acei copii virtuali sa-ti plateasca tie pensia si sanatatea atunci cand vei fi batrana si neputincioasa. Pana una alta, in sistemul actual, copiii mei ti le vor plati, asa ca … putin respect. Inteligenta n-am cu sa cer, ca deh… aia a fost data limitat, din cate vad. Eu una am inceput sa militez pentru schimbarea sistemului de pensii si de sanatate. De ce sa plateasca puii mei pentru niste freelanceri care nu fac nimic toata ziua, si n-au cotizat in viata lor la nici un fond? Sau au cotizat minumul pe economie, si e ca si cum n-ar fi cotizat. Sa vad atunci, cum vei mai da palme parintilor, cum se exprima unul din fanii tai, care trebuie sa recunosc ca a avut niste parinti complet aberanti, de n-au reusit sa-i impuna macar un strop de respect fata de ei. Nu mai vorbesc de respect simplu fata de orice om pe care nu-l cunosti, dar il generalizezi cu extrem de multa bunavointa.
Mă îndatorezi, dragă Carmen, dar te văd generoasă, așa că nu mă supăr 🙂
Bravo, Carmen! Perfect de acord cu tine.
Este posibil ca un rezultat mai eficient pe termen lung sa il obtii daca te concentrezi nu pe schimbarea sistemului de pensii ci pe schimabarea sistemului de invatamant: cadre didactice mai bine platite, scoli mai bine echipate.
Este adevarat: nu am copii si nici nu intentionez sa am dar platesc multe taxe statului roman. Nu cred ca voi apuca sa ma bucur de pensie multi ani iar cu scola am terminat , cu toate acestea mi se pare normal din banii mei sa se investeasca pentru a avea un sistem de invatamant performant de care sa beneficieze “puii tai”.
Draga Carmen, si eu ma gindesc sa militez pentru faptul ca a) mamele sa nu mai stea in concediu de maternitate timp de 2-3 ani, sustinute de taxele mele, asa cum se intimpla in alte tari civilizate (pe care incercam sa le copiem in toate, dar ah! nu cind e vorba de asta) b) copiii lor sa nu mai primeasca asistenta medicala gratuita, alocatii si burse platite tot din taxele mele pina la 18 ani si mai mult, daca sint studenti si c) sa plateasca scolarizarea copiilor lor in asa-zisele scoli de elita pe care si le doresc din banii lor, si sa nu fie acoperita din taxele mele. Cam asta e modelul, iar, in tarile pe care le dam exemplu, dar din nou, doar cind ne convine – vrei scoala de calitate, platesti, nu stai cu mina intinsa la stat.
Daca stam sa ne gindim asa, cred ca pensia mea (sa spunem ca o primesc vreo 20 de ani) platita de progeniturile tale nu acopera cit am contribuit eu la statul tau acasa, la tratamentele lor medicale si la studiile lor. Ca sa nu mai spunem faptul ca in momentul de fata eu contribui la pensia parintilor tai, care stau acasa si iti cresc ei tie copiii, pardon, „puii” (ceea ce ma duce cu gindul la „closca”).
Despre inteligenta si limitele ei, no comment, ca ar fi prea multe de spus
Dragutza, nu trebuie sa ai tu grija de copiii mei si de parintii mei. Ce platesc eu la CAS si CASS face de mai multe ori salariul mediu pe economie, asa ca, eu ies in pierdere. Plus, avem abonamente private de sanatate, gradinite private. So, una peste alta, nu prea beneficiez de banii tai, sper ca ai tai parinti sa poate beneficia. Habar nu aveti viata parintilor in Romnia, dar va dati cu parerea, in tipicul stil romanesc, oricine e priceput la orice! Ia da-ti-va voi cu parerea despre femeile singure, trecute de 30 de ani care-s in depresie? Ca la domeniul ala cred ca ar trebui sa va pricepeti!
foarte bine scris articolul si foarte adevarat…
Am si eu o intrebare: aveti copii pe care ii inscrieti la scoala in perioada asta? Daca nu, shut the fuck up! Va dati toti cu parerea si ati devenit specialisti in orice domeniu. S-a mai nascut o mama Omida!
la școală copilul stă maxim 6-7 ore, iar acasă, restul de 17-18. qed
un învățător debutant este cel mai prost plătit bugetar. qed bis
și mai vrem calitate și performanțe…
Incerc sa pastrez o minte deschisa si sa vad lucrurile si din perspectiva celuilalt, n-ar fi rau sa facem toti efortul asta. Lucrurile se schimba radical atunci cand esti implicat direct, oricat ar crede cineva ca isi va pastra obiectivitatea si realismul…
Strict la comentariul lui camil – nu prea e asa. Copilul pleaca de acasa la ora 7.30 si daca nu are bunici in acelasi oras sau parinti „liber-profesionisti”, va sta in scoala si apoi after-school pana la ora 17-18-19 (asta daca nu sugerati sa fie lasat sa plece singur de la scoala si sa stea singur acasa la 6-7 ani…) Deci spre 12 ore. Acasa mai petrece 4-5 ore maxim inainte de somn.
Realitatea e mai complexa decat se vede din fata tastaturii, mai ales cand nu ai copii sau cand ai bunici, matuse sau alte persoane disponibile (fara nici o rautate).
n-am avut în minte neapărat copiii din clasele primare, dar sunt de acord la partea cu timpul: nu sunt doar 6-7 ore petrecute la școală. rămân totuși 12 ore acasă, timp în care părinții trebuie (sau ar fi de dorit) să se ocupe de odraslele lor…
Din alea 12 ore petrecute acasa, un copil de scoala primara ar trebui sa doarma cel putin 10 iar unul de gimnaziu cel putin 10 (ideal ar fi ceva mai mult).
Din alea 16-17 ore, copilul tre’ sa doarma vreo 10, si sta pe drum vreo ora (in cel mai fericit caz). So, parintele are in cel mai fericit caz vreo 4-5 ore sa-si educe copilul. Mai putin decat scoala, din calculele mele. Incetati cu pusul in carca parintilor a tuturor relelor. Sa va vad parinti si atunci sa vad cum e sa-i explici copilului de ce doamna dracuie in clasa, si foloseste cuvinte obscene, cand tu in familie n-ai folosit niciodata cuvinte d-astea.
excelent articolul, foarte bine punctat.
extrem de greu de indeplinit, insa, partea in care ar trebui sa cerem „tuturor sa ofere copiilor nostri invatamant de calitate”. si asta nu pentru ca trebuie musai sa mutam muntii din loc pentru asta (sau poate ca da…?), cat pentru ca suntem obisnuiti cu atitudinea de ‘lasa ba, ca merge si asa’ = cu spagi si pile si relatii si pus palma in fund si stat la adapost mult si bine dupa ce am reusit ce ne-am propus. trist.